în multa dezmierdare

SECVENTIAL de TANIA GRIGORE

Secvențial/ Sequentially al Taniei Grigore, volum bilingv de poezie, este mai degrabă nu un secvențial de stări, emoții, tandrețuri, singurătăți, ci pur și simplu un amplu tablou floral, suav și desfătător, populat culoare după culoare, moment după moment, cadru după cadru și personaj după personaj, astfel încât se aplică privirii vizitatorului în galerie, ca acel ceva finisat cu multă implicare și atenție. Îl pot potrivi din ochi unui goblen țesut în taină și cu delicatețe, asemenea momentelor mitice ale Penelopei lui Ulisse – cel chemat la război-, țesătoarea de gânduri și sentimente de mătase pe o pânză nesfârșită a iubirii, într-o atmosferă benefică dorului.

Acuratețe și delir în versurile ei scurtissime în care verticalitatea ideilor este onorată și de dispunerea acestora de la nord la sud, fără a abuza de întinderea pe orizontală, dând senzația de eliberare a unor picături de licoare care se pot înghiți în tihnă, la o șuetă cu iubirea.

Este o carte de iubire suculentă care se citește în adâncime și argumentează oricare senzație printr-o alta la fel de puternică, nostalgică, metaforică.

Volumul poate fi considerat chiar un stand de bijuterii filigranate care-ți iau ochii și care ar veni bine pe mâna oricărei femei studioase. Se simte o migală în fiecare dintre acestea. Ca, de altfel, și un tonus al recompunerii din momente erotice atât de discret transpuse: sunt vinovată/ am hoinărit prin vise/ mă întrebam cum mai arăți/ și dacă ai aflt cumva/ cum să desparți/ gura încinsă/ de gura împietrită/ ochiul mirat/ de cel mistuit/ mâna nebună/ de mâna alintată// dar îți voi explica/ mai ușor toate acestea/ când vom aduna în așternuturi/ ce a mai rămas din trupul/ atins de tornadă/ cu promisiuni de regăsire.

Poeta înfiripă și nostalgice destăinuiri privind trecerea timpului, regretul schimbării unei tăceri tinere cu neliniști impetuoase. Sunetul iubirii va fi unul tânguitor, de clopot care anunță o altă plecare în etern: vor veni anii/ cu sprâncene de ceară/ ne vor schimba tăcerea/ în neliniști impetuoase/ se vor umple din nou/ odăile mari/ cu puetate/ până la refuz/ se vor umple/ în timp ce clopotul/ sabotat de întuneric/ se va frânge/ chiar mai curând/ în numele clipei.

Un erotism tandru venind din timpurile Evei transpare în poezia atașament firesc, pe filon zodiacal, cumva predestinat: sunt un semn de pământ/ statornic/ totuși îmi place/ prăbușirea/ după atingerea ta/ valul de aluviuni/ sentimentale/ mă sedimentează/ în nuanțări intime/ pașii să ți-i pot alinta/ cu suavitatea emoțiilor. Dar și aici: parcă nicicând/ nu m-ai trezit ca acum/ strivindu-mi/ fragi sălbatici pe buze/ bucuria cea de toate zilele. și la fel insistent: eu mă desprind/ de toate confesiunile/ până devin iarăși/ indecent de senzuală/ refresh matinal.

Bijuteriile lirice ale Taniei Grigore se etalează pe fundalul unor compoziții muzicale, a unor lieduri puse pe note din poezii scurte, exact ce citim în acest volum: presimt că/ s-ar putea stârni/ un lied/ dacă/ mi-ai atinge trupul/ scuturat de buze și somn/ va fi bine; după fiecare plecare/ urmează/ strămutarea/ în ora pustie/ trupul îndărătnic/ mai sclipește încă/ din toate articulațiile/ flăcări/ de lungă durată/ sunt mâinile/ aprinse de amintiri/ se aude un flaut/ cum fuge din cotidian/ și se aruncă/ în hăul sângelui/ întotdeauna la fel.

Poeziile Taniei conțin și pilula de umor necesară unei perspective pozitive: greu de explicat/ această îmbinare a surâsului/ cu prima oră a dimineții/ atâta lume/ se trezește/ cu fața la cearșaf/ încât intimitatea/ rămâne șifonată/ pentru toată ziua// dar/ întotdeauna/ tu/ te trezești cu fața la mine/ și ochii tăi/ deschid orhidee/ în tot acest timp/ întotdeauna tu. Este de observat un puternic avânt de perenitate, prin folosirea intensivă a adverbului totdeauna, întotdeauna.

Întîmplările autoarei sunt cu noapte și lună, cu ploi și insomnii, cu ochi și mâini, cu flaut și clopot, nostalgii și înțelesuri – cuvinte anume alese pentru femei cu dor. Ea exaltă de dor, un dor care se curăță mai întâi printr-un înger, ca ulterior să devină bucurie: când va veni vremea/ bucuria regăsirii/ e tot ce contează/ în numele dorului.

În toată liniștea din poezie, se aud numai clopote și limbi de ceas, invocând reveniri, revederi, ori, dimpotrivă, părăsiri, plecări, singurătate. O stare de emoție profundă a reîntoarcerii în timp și spațiu ne-o confirmă versurile: mă întorc acasă/ cu inima clopot/ scăpat de sub control/ poem de întâmpinare; atâtea clopote bat în tâmple/ încât nu mai știm/ dacă suntem/ îndemnați la rugăciune/ sau avertizați de destin/ freamăt ușor de înțeles.

Inima este organizatorul de evenimente, regăsiri, diapazonul care dă semnalul acordurilor… Ea se poate găsi în diverse stadii: atrofiată, rarefiată etc.

Singurătatea își face uneori de cap în arena senzualității, devine chiar incendiară: până în zori/ ochiul meu te va naște/ îmi vei șopti chiar și numele/ când vei aluneca/ în peștera singurătății mele;/ mai mult decât întâmplare.

Cum mă și așteptam, volumul se încheie tot cu o poezie provocatoare, una care îndeamnă la nesfârșire: tu mă acoperi/ cu ochii tăi/ ca alternativă la neuitare. Însă, ea este, în același timp, un subtil vino-ncoa pentru cititor!

Despre partea din oglinda engleză nu aș vrea să mă pronunț, spun doar că în română simțurile lirice au o performanță care se decide direct în inimă. Pentru că însăși limba română are o suavitate adorabilă, o eleganță a emoției.

“Iubind, scobori până în rădăcinile vieţii…” spunea Emil Cioran în Amurgul gândurilor.

Pe bună dreptate, secvențialul liric al Taniei Grigore, te conduce într-un sentimentalism de adâncime.

 

Ottilia Ardeleanu

Năvodari, 15 august 2018

Advertisements

din oasele mele am născut poeme care dor

 

Volumul de față cuprinde mărturisiri ale poetei, pe drumul oaselor către înaintași, un fel de istorie de familie reconstituită prin poeme nerostite, scrise ca epitafuri într-un cimitir al amintirilor.

De bună seamă, Mihaela Roxana Boboc adună oase în poeme cu arhetipuri, femei din viața ei; are totdeauna o rugăciune pregătită pentru cuvintele din care cândva vor rămâne oasele lor să o amintească pe ea, poeta care se spovedește prin poezie! Ea plânge când scrie și scrie pe brațele crucilor unde doarme neamul ei, și de ce nu, și al nostru!

Pare că trupul ei s-a mutat printre oasele străbunilor, în cimitirul unde un Hristos coboară dinspre cetate…/ Cineva ascultă plânsetul.

Poemele nerostite se scriu în suflet cu lumina dintre pleoape și cu durerea ființei care nu poate vorbi, ci doar gândi despre oameni duși dincolo și despre țara acestor oameni ale căror oase stau cuminți în lumea cealaltă.

Dragostea, viața, moartea se petrec în vis, în tăcere, în nopți albe ca primele zăpezi ale copilăriei. Sunt încercări dure, pironiri ale simțurilor, uneori halucinante gânduri din care se mai naște un poem și încă unul.

Mihaela are un apetit nichitian de cuvinte (nedor, nelacrimi, nepoeme) și combină patologic adjectivul nerostite cu diverși termeni: cuvinte nerostite, poeme nerostite, exprimări care intervin în mai multe poeme din acest volum.

Femeia, cum spuneam, este reprezentată arhetipal, un excelent mediu pentru viață. În lipsa ei, pare să se instaleze un soi de dezordine universală.

Poeziile din acest volum par interminabile rugi. Spovedanii dinaintea unui părinte neprezent care parcă îi oferă permisiunea unei noi creații, unei nașteri, cum ne prezintă poeta, a unui alt copil din trecut ori viitor, sau a unei alte femei, străbună ori urmașă, de parcă ar fi un cal troian sau o matrioșkă, în ea sălășluiesc deopotrivă cei duși cu cei care vor urma, ducând păcatele tuturor. Nicio poezie-spovedanie nu-și uită cuvintele afară. Totul se petrece interior, ca într-un film mut. Doar gesturile, mimica, ochii spun totul despre trăirile poetei. Cuvântul se naște mai întâi înlăuntrul ființei! Cu fiecare naștere de poezie, femeia  devine o alta, cu alte perspective vizând iubirea, viața și moartea: Punctul se desface în atâtea silabe, până strigi poezie/ deja ți-a furat emoțiile, vers cu vers-/ devin altă femeie/ Arunci cuvintele în cer.

Curios este că lucrurile se întâmplă de-a-ndoaselea, adică unde ar trebui să găsim liniște, există tulburare și invers: furtuna e în altarul meu, dincolo e o liniște grăitoare;/ Am văzut cerul strâns în pumn.

Acest volum de poezie este un plâns tomnatic, monoton, bacovian, interior și inaudibil lumii: am văzut cerul strâns în pumn/ și am plâns./ Am văzut cerul strâns în pumn; ce lume caldă e cimitirul și cum l-aș pomeni pe tata/ din mijlocul cuvintelor nerostite/ cineva ascultă plânsetul femeii/ cineva mă dezgroapă/ plângând./ Cineva ascultă plânsetul; stând la masa de scris poetul plânge/…/ la ora 3 a dimineții îngerul se întoarce în trupul nopții și plânge/ Tălpile cuvintelor; copilăria mea și plânsul mamei…/ Empatie; a plecat în ziua când a învățat cum e cu poezia/ care plânge în tine până te sufocă/ Iar eu o iubeam; așadar privesc un punct din care poți plânge într-o virgulă/ Un punct; o lume cu genunchii juliți ne devine casă,/ mi-e dor de timpul de la picioarele evei/ înainte să mă nasc mamă/ și copiii să-mi plângă în colțul inimii/ Fără anestezie; femeile plâng și iartă în clipe doar de ele știute,/ femeile îngroapă și dor/ Dresorul de iluzii; mama îmi dezleagă caii din suflet/ si plâng odată cu tine,/ Poeme nerostite; plâng odată cu terapia care mă înghite ca o sugativă/ plâng odată cu trupul tău într-o sută de poeme nerostite/ Terapia copilului lepădat; lumină din lumină – în plânsetul furnicilor/ Lumină din lumină.

Cartea aceasta este un plânset!

Mihaela percepe drumul vieții și al scrisului, desigur, ca pe o întoarcere, în nenumărate rânduri, în pântecele mamei, poate din teama de a nu fi reușit, poate din experiența unei existențe neîmplinite sau din dorința de a o lua de la capăt altfel, de a se retrage în liniștea din placentă, de a se reconecta prin cordonul ombilical la trupul mamei, cel dintâi mediu, mediul curat, nepăcătuit.

Poemele Mihaelei îmi dau senzația unui șir de vedenii care nu se risipesc precum ceața, nu dispar la ivirea zorilor. Ele intră în sfera dezgropării, reconstituirii, reașezării celor din trecut într-o matcă a perfecțiunii, a religiozității, a rememorării perpetue. În acest sens, poeta folosește termeni adecvați unui ritual, unor tradiții: cimitir, oase, plâns, lacrimi, neliniște, moarte, îngropare-dezgropare, cruci, îngeri, Dumnezeu. Și niciodată dezlegați de poem, poezie, poet. Mihaela Boboc consideră că aceste trăiri sunt cu mult mai fragile și mai penetrante atunci când vin așternute pe hârtie.

Sunt bolnavă de cuvinte/ Cu viața nu te joci – afirmă poeta; cuvintele i se împletesc, precum algele, în jurul mamelor și copiilor lor care se întorc în mod repetat în făt pentru a se naște încă o dată și încă o dată din durere, din țipăt, din păcat, pe când la ivire în lume se amestecă insistent cu multele întrebări: cine eram înainte să fiu cine ești?/ Cu desaga de poeme în spate.

viața asta atârnă de ceea ce nu spunem când suntem ceea ce nu suntem/ Fără anestezie. Este vorba despre o discreție care uneori doare!

Pe drumul durerii, poeta picură din metafora anotimpurilor câte un strop: noaptea ni se strecoară printre degete/ luna și-a luat lumina în brațe și îi vorbește despre moarte,/ ca despre un poem aprins de tăciunii furiei/ Orașul doarme sub noi.

Asocierea morții când cu poemele, când cu versurile, cuvintele ori semnele de punctuație reprezintă o modalitate originală de a transpune capătul tuturor lucrurilor în ceva frumos, pozitiv, poeta fiind convinsă că poezia este salvarea, mântuirea, miracolul și izbânda vieții asupra morții.

ce mici și singuri ne naștem/ și cât dor încape în fiecare vers răstignit pe durere!/ Printre rânduri, Dumnezeu…

Poeta are o altfel de singurătate, o singurătate ruptă de neam, de cei dragi, de fiecare persoană în care se transformă: fiică, mamă, femeia care scrie si care doare cu fiecare amintire cernută prin suflet, prin scris, prin durerea dispariției lor fizice. Ea se vede în trecut, de fapt, se întoarce cu bună-știință acolo: … întineresc în paginile întoarse/ până la oase…/ Printre rânduri, Dumnezeu…

Dorul din poemele Mihaelei este copleșitor, deși în exprimări simple, de o modestie exacerbată, asemenea unor rugi/ incantații serale: să mă ierți, mamă,/ poezia seamănă cu tine/ are trupul iernii și prea mult dor în raniță/ aleargă sălbatic prin lume/ și uneori se adapă din suflet ca dintr-o tipsie,/ pe care ai asezat copilăria/ prefăcută în chihlimbare./ Mama atinge bulgărele rostogolit din lună.

Nașterea și renașterea devin laitmotive: oasele se aliniază încet/ corpul rămâne în poziția fetus/ sunt gata, mamă, să mă nasc din nou/ ca prinzând din urmă culorile,/ să alerg prin morțile imaculate/ Octombrie și tu.

Poemele nerostite au tot felul de forme, însușiri, determinări: cu gâtul strâmb, poem aprins de tăciunii furiei, poem-antidot, poeme-pansament, poeme-revoltă, poeme mici, și mai mici decât gămălia unui ac, poemul acela fără titlu, poemul dintre noi, nepoemele mele, poem de dragoste, luna prinsă în poem, femeia poemelor mele nerostite, îmi lepăd hainele în acest poem, poemul din poem, poemul văruit în doliu când taci, poem cu nume de sfânt, poemul orfan.

Firul poemelor din acest volum este unul liturgic, aproape că se impune o aură creștinească, de smerenie, să pleci privirea, să te așezi în genunchi. Poemele implică prea multă moarte, spovedanie, ritual, rememorare a morților. Se merge pe un drum al oaselor ca printr-o istorie a familiei, cum am afirmat anterior Moartea are cuvintele la ea și face risipă de emoție umană.

Femeia și bărbatul au rostul lor în lume, ca și plânsul unei mame.

Cimitirul este locul oaselor, capătul de drum. Așezământul martirilor, al eroilor neamului din tată în fiu, locul de liniște și verdeață al celor sortiți să-și dea viața: Emi privește în gol de multe ori,/ își organizează lumea în zeci de sertare invizibile, în timp ce mie mi-e frică/ că într-o zi îl voi sriga pe numele eroilor care-l locuiesc/ Gustul spaimelor mele.

O nostalgie pentru fata care a trăit înlăuntrul ei o macină pe poetă: am iubit-o pe fata aceea, încă o iubesc,/ pumnii ei mici ocroteau sufletul morții și mă ruga/ să o mai las ghemuită în mine/ un ceas,/cât tu ești încă departe construind ziduri/ Rostogolește cuvinte din necuvinte.

Trecerea poetei prin ipostazele înainte-înapoi, ca fată/ mamă/ femeie – ea însăși, mă teleportează în versurile păunesciene “Tatăl meu, băiatul meu, Mama mea, fetiţa mea.” din “Rugă pentru părinți” – o transformare de rol în timp, pe revers.

Mihaela este o matrioșka în care își ține toate femeile, mamele, copilele în care se vede/ se transformă/ se întoarce/ se întruchipează. Se ferecă în sine cu toate cuvintele, oasele, spaimele, negurile, umbrele, lacrimile, rugăciunile, spovedaniile și tot ceea ce o face să se întoarcă în vremuri și oameni dragi. Figura tatei, chipul mamei sunt pregnante, autoarea intră și iese din aceștia cu amintiri cu tot, cu poeme cu tot: din oasele mele am născut poeme care dor/ Rostogolește cuvinte din necuvinte.

Noaptea patronează spiritul poetic, este amfitrioana trăirilor, angoaselor, suspinelor, cuvintelor nerostite. Nopțile sunt călugării gândurilor/ Poeme nerostite.

Viața de poet este un perpetuu ritual: poeții locuiesc în case de lut/ se descalță de cuvinte/ închină pământul cu tălpile goale/ și abia târziu/ când nimeni nu va ști cum/ vor scoate candela din piept/ Copiul-acuarelă.

Poemele Mihaelei suferă de autism, au necesități terapeutice, stau un timp la terapie intensivă până să devină poeme imune, forte, care să țină piept valului de dor și de durere. Autoarea își aplică terapia prin scris, se pansează cu poeme acolo unde doare, poeme nerostite: am murit înainte să mă vindec și asta nu mai contează/ în terapia iubirii, relativitatea devine absolut și/ Dumnezeu e prunc în ochiul minții,/Terapia iubirii închipuite.

Totodată, gura profetică a poeziei face ample mărturii despre Fetița de zăpadă ori Copilul-acuarelă, Femeia (care) încă vâslește, Ridurile dimineții, Femeia din zid, Pribeagul cu poem în spinare, Rapsodia simțurilor etc. Cum spuneam, poeta inventează terapii: Terapia iubirii închipuite, Terapia peretelui alb, Terapia copilului lepădat, Terapia dependenței de iubire. Chiar și nașterea este considerată aici o lepădare care solicită iertarea lui Dumnezeu: am fost copilul de care te lepezi/ în chinga inimii te strâng, mamă/ Terapia copilului lepădat.

Peste toate terapiile la acel plânset audibil din toate colțurile, nimeni nu ar putea să-și imagineze cum e dincolo de umbre, spaime, lamentări, rememorări, nici pe atât ce lume se ascunde între brațele crucii/ Lumină din lumină.

Chiar și iubirea este descrisă într-un fel trist, ea face parte din obiceiuri, din tradiție: ce sterp e cuvântul când nu-mi ești/…/ odată cu tine lumea a devenit o fărâmă de dumnezeire/ În liturghia dimineții, iubirea înseamnă credință, rugăciune, ritual, tradiții, neuitare de cei duși în locul tăcerii și al liniștii universale, înseamnă sfințenie și dăruire: mamele vin odată cu îngerii/ și rămân în polenul zilelor cu mânile pline de iubire/ În liturghia dimineții. Tot despre iubire tainică, sfântă aflăm și din dialogul acesta: Tu nu ești din lumea asta. Dacă ai fi de aici, cum te-aș mai/ iubi/ din creștetul poeziei pană în tălpile copilăriei/ … a dragoste.

Chiar și poza autoarei, de pe coperta principală emană tristețe, plânset și rugă.

Dar, “nu plânge acela care nu vede”, spunea Victor Hugo.

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 13 august, 2018

Niciodată nu spune unei zile că e ordinară – lansare de carte

Dragi prieteni, am onoarea și plăcerea să vă invit sâmbătă, 11 august, ora 18 la evenimentul Gaudeamus Litoral, piațeta Perla din Mamaia, unde va fi prezentat noul meu volum de poezie Niciodată nu spune unei zile că e ordinară apărut în iulie, 2018, la editura Ex Ponto.
Vă aștept cu inima deschisă!

Câteva repere lirice:

ultima femeie care va ieși din mine

 
înainte de toate o femeie caldă
o pâine de femeie la masa singurătății
când trebuie să prinzi ultimul vapor
și după ce vei fi răscolind mări și țări
și mă vei fi ținut fără somn și fără niciun rost
cine mai știe câte brazde necălcate
și toamne neculese de rod și vremuri înfumurate
vei fi putând să bați apele înapoi
să mă alegi iar dintre toate lucrurile
făcute anume pentru tineo femeie de lapte cu sânii grei
peste pieptul viril al universului ușor
calea lactee prin mine trece cu
jgheaburile ei dulci fluvii de dragoste
fii cu grijă la meandrefemeia fado calcă treptele
unui portativ degete lungi ating
doar locuri care te scriu chopinian
brațe strâng distanțele într-un mănunchi
arde prin lupa soarelui
orice dorință

nu mă mai căuta în altă parte
în mine locuiesc toate acele
femei de care ai nevoie
trebuie doar să mă strigi

una câte una vor alerga spre tine

moartea în voaluri până-n călcâie
mai sprintenă ca niciodată
te va chema cu vocea aia care-ți place
iar eu nu voi ști cum
să te preîntâmpin

singurul meu câștig în viață

ca în fiecare dimineață
mă agăț de toarta ceștii adormită
o cafea amară șerpuiește
seducătoare de parcă m-aș uita
în ochii tăi ziua sparge orice amintire
las baltă tocmai momentul acela
fiindcă trebuie
să merg unde se adună
pentru nu știu ce speranțe
oameni în fiecare zi câştig la greu
oameni mai valoroşi decât orice valută
vă asigur că e o muncă uşoară e de ajuns
să cunoşti limba lor
să zâmbeşti arătându-ţi cât mai mult dinţii
strălucitori ca la reclama de pastă
îi saluţi şi îi întrebi de sănătate
apoi îţi vezi de ale tale

 

Mi-am ales o floare și am creat lumea după chipul și asemănarea ei

cantece pe sub usa

 

Cristina-Monica Moldoveanu debutează cu acest volum în 2016, la Zalău, editura Caiete Silvane, în urma câștigării concursului de debut în poezie desfășurat de editură.

Volumul conține peste 70 de poezii consistente, în format extins, pe orizontală și pe verticală, le-aș zice mai degrabă poeme, a căror tematică atinge atât îndrăgostirea, amintirile cu pesoane dragi, copilăria, adolescența, cât și rugăciunea, iconografia, ritualul, relația cu Dumnezeu, ori nostalgia, singurătatea, resemnarea.

Lumea văzută prin ochii poetei este în continuă schimbare, se curăță de tot scrumul/ alunecă deoparte odată cu stropii purtați de vânt/ culoarea schimbătoare a hortensiilor.

Intrarea în volum pare cumva intrarea într-o lume lacustră, bacoviană, accentuată de expresia fiindcă plouă , se întâmplă deci anumite lucruri, neînchipuite cum, de exemplu, la demisolul circului un cerșetor recită Glossa lui Eminescu. Totdată, se simte contrastul interior-exterior după cum poeta ne conduce prin mahala ori pe la periferia acesteia.

Poezia Cristinei se leagănă între teluric și celest, între real și metafizic, tristețea dintr-un poem este suspendată de optimismul dintr-altul, astfel încât, citind întregul, rămâi cu impresia că te afli într-un loc unde se cântă pe măsura inimii autoarei.

Îndrăgostirea este asemenea unui liliac agățat de al nouălea cer, cu capul atârnând de fericire. Totul se inversează, urâtul devine frumos, iar în toată această stare, nu poate fi privată de prezența lui Dumnezeu, de mir și de binecuvântare. Fiindcă a iubi nu e ceva nou, dar a iubi este ceva care aduce a minune. Poetei i se pare că iubirea este un sentiment nereal: dormeam în visul altcuiva într-un pat străin, impresia acesteia este că își visează iubirea, ori fără să știu îl inventam pe Dumnezeu în alt anotimp, ca o necesitate de implicare a divinității și de abordare a laturii religioase a sentimentului iubirii.

Iubirea este un subiect delicat, ceva la nivelul poveștii lui Tristan și a Isoldei:  în clipa asta stăm față în față la masa tăcerii/ și măsurăm timpul necesar luminii să fugă de la unul la celălalt/ zâmbim amândoi la fel oricât ne foare/ fiindcă lacrima ne-ar despărți definitiv precum sabia dintre Tristan și  Isolda/ ca pe toți oamenii  care nu au trădat nici de dragul iubirii/ prietenie.

Din elegie01 aflăm că lucrurile nu cad de-a valma spre centrul pământului/ nici ochii îndrăgostiților nici gelozia care îi pândește/ fiindcă sunt fericiți/ nici iubirea de aproape fiindcă e invidiată.

Poemele Cristinei au acea muzicalitate duioasă, nostalgică, un timbru sensibil, o sinceritate zdrobitoare și o tandrețe acaparantă. cântă cobzar pentru fata din căsuța albă este un vers, ca de altfel multe altele, care vine în  favoarea titlului volumului. De fapt, un titlu ales în concordanță cu muzica interioară, aceea din suflet, potrivită unui fundal melodic bine ales pentru aproape fiecare dintre poemele acestui volum.

Poeta însăși se declară o iubitoare a cântecului, o femeie prea simplă fără secrete/ toată viața am îmbătrânit în rochie de bal cu corset/ cântam la o fereastră stă cineva noaptea se lasă în mahala/ mă rugam îngerului să mă facă mare/ elegie01

De-a lungul poemelor am întâlnit trimiteri la opere studiate și autori remarcabili ai literaturii române și universale, autori de opere de filozofie. Câteva exemple: Tudor Arghezi prin: voi cumpăra bilete de papagal să câștig vreun vis; chiar dacă eu citesc Hidegger și Kierkegaard și nu-mi plac Noica sau Țuțea/ chiar dacă îi prețuiesc pe Slavici și pe Sadoveanu/ și încă mă îngrozește Picasso/ prietenie; la demisolul circului un cerșetor recită Glossa lui Eminescu; siluetă după siluetă/ femeile lui Modigliani/ măiestrele lui Brâncuși/ la dolce morte della luce/ toate curg în gânduri/ gândurile în alte gânduri/ până și luntrea lui Caron dispare/ și tocmai acum buzele mi-au paralizat ca să nu pot dovedi nimic/ rupestră.

Periplul său sentimental se leagă neapărat de povești, legende și mitic (amintirile Persefonei, pantagruelică).

Dar cum să nu se intituleze acest volum cântece pe sub ușă, când aproape fiecare poem are un fundal melodic adecvat stării de spirit a autoarei?! L-aș putea numi volum de hituri poetice sau enciclopedie muzical-poetică sau poeme de dragoste muzicală: iată-l pe Rigoletto cum râde plânsul celui învins de soartă/ amintirile Persefonei; cântă cobzar pentru fata din căsuța albă/ elegie01; cântă-mi să adorm killing me softly/ elegie0101 – nostalgii; cineva departe cântă ca Zavaidoc peste orașul cu câini/ ochi galbeni de pisică neagră; săraca inima mea/ pe balanța dintre dragoste și moarte/ sunt câteva grame de suflet în plus/ este nevoie de greutăți foarte mici/ de cămătar/ cântecul de lebăda/ psalmul 103/ elegie 011; mi-aș dori să scriu o poezie de dragoste// oh yes i’m the great pretender// să văd ce mai rămâne din ceașca mea de ceai după ce înșir vrute și nevrute/ despre bărbatul care nu m-a iubit niciodată/ piruetă – dezamăgire în dragoste; cântam ca Betty Boop sau ca Maria din Sunetul muzicii/ brodam flori pe etamină albă gonind norii/ din pură inocență/ atavisme – preocupări; păsărică mută-ți cuibul și te du/ c-am iubit ce-n viață nu mi-a fost iertat/ nu aveam cum să-nțeleg și nici nu am crezut că oamenii pot distruge/ lucrurile pe care nu le înțeleg cum să îl distrugi pe Dumnezeu de exemplu/ fals tratat despre negație – resemnare.

iat-o pe femeia veșnic învinsă de dragoste/ amintirile Persefonei este un vers antologic, transmite prin contrast putere și resemnare, dorință și înfrânare de parcă dragostea ar fi unicul sens al vieții unei femei, unica rațiune de a trăi.

Autoarea calcă încet, dar sigur pe urmele femeii singure, femeii îndrăgostite. Cântecul este însăși poezia în acest volum, sau invers, poezia e chiar cântec, o compoziție interioară, pe note personale, care se ascultă în tăcere, cu sala plină.

Universul poetic al Cristinei se întregește permanent, se rotunjește, se alungește ca o lumină care se plimbă între două entități, una reală, trează, predominantă, cealaltă onirică, subtilă, plăpândă. El nu cuprinde numai lucruri, stări emblematice, arhetipale, referențiale, ci și amănunte, mărunțișuri, unrori filigrane, cum de exemplu: fluturi, păpuși de ceară, baloane de gumă de mestecat, păpuși din coceni de porumb, numărători cu bile, motocei pentru pui de pisică, moș crăciun de cocolată, ștampile cu girafe, ponchouri cu ciucuri, ochelari de pirat, abțibilduri cu inimioare fosforescente, ocarine din lut, acadele curcubeu, obiecte anume intrate în responsabilitatea copilului din sine, acel copil vioi, trezit în sufletul autoarei cu fiecare poem scris. Modalitățile de redare sunt simple enumerări subtil devoalate spre impresionarea cititorului. Stilistic vorbind, Cristina este deținătoarea unui discurs liric fluent, clar, debordant și original. Emoția este injectată crescendo, ca pentru o vindecare secvențială, fără grabă, ca și când boala poetică face mai bine decât o însănătoșire de ea. Finalul poemului 15 făurar denotă măreția metaforei concepute de autoare: mi-am ales o floare și am creat lumea după chipul și asemănarea ei/ acum e liniște chiar dacă plâng. Această macrometaforă înlesnește dorinței de frumos binecuvântarea divină.

Poezia Cristinei are un subterfugiu religios, se scrie de față cu Dumnezeu, un Dumnezeu inventat uneori pentru a-i ușura suferințele, tristețile. Chiar dacă și le asumă, există mereu alte întrebări existențiale, unele inexplicabile, ținând de naștere, destin, moarte.

Prezența poetică a autoarei de cântece pe sub ușă se simte printre oameni, nu face abstracție de aceștia decât în momentele de însingurare când se dedică păpușilor din copilărie. Deși se vrea în preajma oamenilor, discursul său, în general, ne asigură de contrariul, de o autoîndepărtare circulară, de respingere ca și cum o forță centrifugă ar arunca-o în afara lumii, la distanțe uriașe, cu sentimentul alungării și al răcirii relației interumane: mi s-a aplecat de atâta plâns/ aproape vomit/ din drag de oameni și de viață la care am ținut prea mult/… ca mai apoi: mi-am pierdut și apoi mi-am regăsit lacrimile/… /erau reci de parcă toți renunțaseră la mine/ așa cum arunci bradul de Crăciun cu mănuși de protecție// unii credeau că sunt contagioasă/ se jurau pe tâcerea unei limbi moarte/ că nu au văzut niciun copil/ pianto.

stau la ultimul etaj sub al nouălea cer/ de fericire/ elegie0101 – te întrebi dacă autoarea nu a emis o ironie. Și e clar, din moment ce stă la ultimul etaj, forțată de împrejurările vieții, iar pe de altă parte, face parte din categoria celor cu capul în nori, a poeților, în fapt, cu mult mai ironic acest sens, decât cel anterior, mai cu seamă că e vorba de fericire. O contradicție bine marcată în elegia în discuție. Tot acest ansamblu poetic este de o subtilitate rafinată, de trei ori trecut prin filtrul emoției.

Ce este interesant în elegiile poetei, numerotate în sistem binar 01, 0101 și 011 este secvențialitatea ideilor, probabil de aceea a adoptat astfel de titluri. În aceste secvențe de sine stătătoare, dar n-aș zice că fără legătură, se parcurg teme diverse: fericirea, evenimente ale cotidianului sau chiar citate ori trimiteri biblice etc. Toate aceste secvențe se prezintă pe un fundal muzical raportat la necesitatea de a exprima anumite stări, atitudini, sursă de inspirație, de altfel. Iată, în elegie0101, pe killing me softly ne transmite semnale despre fecioarele despletite, balul vampirilor și despre binecunoscutul îndemn divin lăsați copiii să vină la mine, despre femeia păcătoasă care șterge cu părul ei picioarele bărbatului, toate adaptate la sine și problemele personale.

Cum se vede autoarea în contextul unei vieți de angoasă și neliniști? Se pune în diverse ipostaze, nu se maschează, dimpotrivă, ne lasă să o cunoaștem direct, fără artificii: sunt o pată de culoare indecisă/ indigo cu tendință spre violet/ elegie 011; o femeie prea simplă fără secrete/ toată viața am îmbătrânit în rochie de bal cu corset/ elegie 01.

Își subestimează valoarea în fața vieții și a sorții, răbufnește metaforic: închide dintr-odată cartea pe care o citești și voi deveni fluture/ cu aripile răstignite pe două pagini/… văd moartea ca pe o piedică pe roata de tortură/ o alifie camforată panaceu pentru terminațiile nervoase/… / “săraca inima mea”/ pe balanța dintre dragoste și moarte/ sunt câteva grame de suflet în plus/ elegie 011 – transformarea în fluture, termen devenit laitmotiv în poezia Cristinei, face referire la viața frumoasä, plină de farmec, liberă, dar scurtă a poetului; pe de altă parte, poeta pune în balanță dragostea și moartea, singura greutate care ar putea-o înclina într-o parte ori în cealaltă fiind sufletul omului, măcar un pic din el. Și aici linia melodică a cântecului săracă inima mea asigură fundalul de tristețe și expresivitatea durerii.

Și pentru că luna este cumva răspunzătoare pentru meditațiile poetei, aceasta îi dedică patru metafore în versuri: Inima mea e ca o fântână în care apele limpezi se ridică dacă plouă,/ amestecate cu glod./ Luna dinăuntru crește și se micșorează încontinuu.//… Mă simt ca un om care nu a avut umbră niciodată, fie soare, fie lună.// … Dar dacă însăși luna nu este decât urma imprimată de o floare uscată/ pe irisul unui ochi de copil?//… Dacă îndrăznești sâ dai colțul casei unui poet din Veneția/ se va deschide o poartă neagră către podul cu vechituri./ Acolo luna se învârte pe un disc de patefon./ 4 metafore despre lună. Propice scrisului, noaprea poetei este călăuzită de lună. Spre visare, îngândurare, stări de meditare. Chiar și prietenia/ însoțirea cu luna, în actul creator, se face pe melodia venind de pe un disc de patefon. Și nici aici nu lipsește acel fluture de noapte adormit pe zaharnița albă, de data aceasta sugerând semnul iubirii.

Poemele din acest volum seamănă a povești de ascultat cu luna pe perete, când somnul se întretaie cu visele. Sau, fiecare poem este un hit de ascultat într-o anume stare, în concordanță cu temele abordate. Și fiindcă tot spuneam de povestit, lumea copilăriei poetei  este atunci când soarele curgea ca mălaiul/ măcinat proaspăt la scocul morii/ galben era chiar și iarna/ copilărie; era atunci când șterpeleam scăunelul scobit cu trei picioare/ pe care ședea bunica la ora mulsului/ și cântam mãnzului cu piele de caramea//… /… și fiecare stea era o poveste/ șoptită de zâne în poiana narciselor/ copilărie. În percepția poetei, copilăria este fie un mediu de visare, fie unul al jocului, fie un set de repere memorabile: moara, potcovarul satului, cântarul pentru caș dulce, podul vechi, pâinea crescută pe vatră, livretul militar al bunicului, coasa așezată pe pământ crăpat, scaunul cu trei picioare al bunicii, luleaua neagră a bunicului, păpușile din cârpe, cireada ce bivoli, ceasul cu cuc din odaia dinspre uliță, batistele îndoite perfect în patru, apoi luna care se răsturna în grădină ca o roată de mămăligă. Luna este un alt laitmotiv în poemele Cristinei. Pe toate acestea poeta le numește minunății. Amintirile despre locurile copilăriei, persoanele  și tradițiile acelei lumi sunt pregnant valorificate în acest volum și vin ca o justificare a reîntoarcerii în timp: doar crescusem cu cireșe amare și frunze de măcriș sălbatic/ sorbisem spuma lapelui muls toată copilăria fără să plâng/ pe velința aspră din lână de oaie țurcană/ orbitor de alb.

Cristina își face autoportretul contextual fragmentat, dăruindu-și acea lumină care să-i descopere chipul adevărat, uneori prin comparație cu alte caractere: aveam profil de statuetă de porțelan/ ca o fată rusoaică mândră de cocoșnic/ orbitor de alb.

În poezia Cristinei Moldoveanu, iubirea sună a ingenuu: nu eu am inventat iubirea prin neștiința mea/ precumpictorul care nu se îndură/ să amestece culorile pure/ era acolo/ pe vremea când buchiseam diferențele/ între util frumos și plăcut/ tropice amare, a timiditate: din întâmplare împărțeam aceeași umbră/ cu un bărbat străin/ tropice amare sau a dezamăgire: azi oamenii nu se mai omoară/ din iubire/ tropice amare.

În contextul copilăriei, autoarea rememorează zile importante, evenimente, sărbători, atât în titluri cât și în conținut: ajun de Paște, e Crâciunul tată.

Cristina are un misterios fel de a reînvia, reîmprospăta, remonta momentele trecutului, încât senzația este că acestea se petrec în prezent, fără niciun dubiu: anul acesta n-am mai crescut cozonaci și/ n-am mai ars lumânări/ m-am ghemuit cu ochii pe jumătate închiși/ cu pernele înalte la spinare/  pe o cruce zgâriată de mine in cearceaf/ stau la pândă/ pescuiesc ca și tine tată/ uneori trec ore alteori trec zile fără să prind nimic/ în afara zâmbetului tâu palid și alunecos/ din ultima fotografie/ fotografie de grup cu pescari.

Pe lângă fluturi, lună și păpuși, singurătatea pare să devină și ea laitmotiv: sunt inuman de singură dar e bine/ încă doare că sunt om/… / mi-aș dori să scriu o poezie de dragoste// oh yes i’m the great pretender/ piruetă; la cina cea de taină ședem doar noi două/ două femei simple trup și sânge/ eu de azi și eu de ieri/ părea că ninge. Singurătatea este secondată de frig, frigul interior, găzduit de o tristețe amară care se combină melodios cu singurătatea. Tristețea aceasta vine cumva și dinspre pierderea/ lipsa tatălui căruia i-a moștenit sărăcia nu și păcatele/ cartea fiicei risipitorului.

Cristinei îi place să-și împartă poemele în gânduri surprinzătoare, separate printr-o steluță. Iată, titlurile: culoarea schimbătoare a hortensiilor, elegie 01, unii spun că viața e ca o apă, elegie 0101, elegie 011, eu singură, de la sine, când stelele sunt o mie, undeva cândva între femei,  sau cu numerotare literală, folosind litera i mic precum în  4 metafore despre lună și pantagruelică, dar tot ea folosește slash-urile ca separatoare între 2 idei, două versuri. Chiar si în aceste minipoeme care pot fi luate independent sau ca un tot, refrenul unei melodii se aude în surdină: seara am întâlnit un bărbat cu colți de lup siberian/ credeam că zâmbeste pentru mine/ nu știam de ce vorbea atât de rotund și simplu ca o apă curată/ până când am alunecat în ochii lui pe marginea șoldurilor/ era așa frig încât începusem să râd de furie/ și mă durea al naibii că luna aproape atingea luceafârul/ * /altădată era un amurg afurisit de violet/ îmi zvâcneau tâmplele de durere ca o orgă dezacordată/ eu singură.

Cristina reușește imagini metaforice plastice în tot ceea ce înseamnă natura: într-o dimineață am văzut un curcubeu/ a ținut de-a lungul drumului până când cerul s-a dezlegat de pământ/ de la sine.

Unele dintre poemele sale sunt chestionare despre viață: cum să te împac suflete zbârlit de viață mașteră/… / cu zăpezile bărbatului care te trăgea pe sanie și spunea/ că ninge dacă el vrea/ amară viața ca o dulceață de nucă verde/ cântec pe sub ușă, despre divinitate: … cum să îl distrugi pe Dumnezeu de exemplu/ cum să înțelegi de ce răsare soarele cine poate să descoasă țesătura lumii/ să separe ființa de neființă…/ fals tratat despre negație, despre iubire: cum a ajuns bărbatul acela în valțurile inimii mele/ orbitor de alb sau mă întreb ce este mai puternic unde înclină inima/… / pe balanța dintre dragoste și moarte/ elegie 011, despre umanitate: de ce n-am învățat să plâng și să îmi usuc lacrima în trenul personal la fumători/ în mirosul de chiștoace stătute cu ochii rimelați de rușine că nu am înțeles la timp/ de ce oare a trebuit să văd atâția câini călcați de roți pe autostradă ca să înțeleg în sfârșit cum moare câte un cerșetor bătrân în ploaie/ cu mâna crispată pe o pungă cu căpșuni primită de pomanâ/ nostalgie de câine ud.

Iubirea cunoaște diferite ipostaze, a smereniei: dacă el m-ar fi iubit aș fi vrut să ne așezăm pe jos/ cap lângă cap așacum se ating norii/ să ne sărutăm întinși în direcții opuse să ne atingem doar frunțile/ să fim aiurea/ piruetă; a iubirii îndrăznețe/ curajoase: bărbatul niciodată nu poate stăpâni/ femeia ascunsă în femeie/ pantagruelucă; a iubirii supuse: precum femeia păcătoasă/ șterge picioarele bărbatului cu părul ei/ din prea multă iubire/ elegie 0101.

În spectrul singurătății, frigul interior este protagonist. El îi joacă farse în dragoste autoarei, mai ales. Dar, frigul se manifestă și când vine vorba de rememorarea persoanelor dragi, pierdute în cursul ciudat al vieții, de copilăria petrecută în compania câtorva păpuși improvizate, din cârpă ori de porumb, în multele momente când se simte pierdută, fără nicio cauză câștigată.

Poeta transgresează problemele lumii. Și le atribuie sieși din dorința de a schimba ceva, ține cu tot dinadinsul să curețe lumea de păcate, vicisitudini, să reordoneze valorile răsturnate în timp: aș vrea sä vindec lumea de nesiguranță/ munci și nopți. În toată această dezordine umană, tot ea se încurajează, se îmbărbătează cumva, însă fără niciun rezultat pozitiv: privește lumea este un adagio/ oamenii rămân la fel și după ce vulcanii nu mai sunt/ munci și nopți. Evident, problemele existențiale nu dispar cât ai zice pește: prea mulți oameni stau cu rușinea în sân că sunt singuri/ că sunt săraci/ că încă mai țin într-un sertar batista înnodată cu câțiva lei vechi/ opera de trei parale a celor arătați cu degetul/ supă cu albituri. Tristețe pentru anii din urmă, resemnare/ inacceptare/ revoltă pentru anii actuali: toți eram înalți și drepți ca ușa de fag/ supă cu albituri.

Și totuși, peste groapa de gunoi cotidiană, cât un munte, Cristina știe să dea strălucire cu metaforele ei originale, delicate, prețioase ca niște pepite: e o zi liniștită plouă mărunt ca în faguri de albine/ rugăciunea inimii; soarele zâmbește dintr-o minge turtită/ nu aplecați peste geam.

Poeta trăiește și rezistă într-o lume a scrisului care se conturează din copilărie și adolescență, într-o permanentă vrajă difuzată de lună, element major în versul Cristinei, muză nocturnă, luminoasă și sfioasă, așa cum poeta este: ascuțeam un creion HB și scriam poezii/ despre lumea cealaltă din satul cu șipot și biserică galbenă/ unde luna venea din pădure să se rostogolească/ pe prundul potopit de zăpadă înghețata/ cealaltă adolescență.

“În final continuăm să iubim muzica aşa cum iubim luna plină. Ambele nu năzuiesc să înlocuiască soarele – ci doar să ne lumineze cât de cât nopţile.” – așa spunea filozoful, criticul, poetul german Friedrich Nietzsche. Mi se pare că se potrivește de minune acestor cântece pe sub ușă.

Ottilia ARDELEANU,

Năvodari, 18 mai 2018

 

A apărut REVISTA SPAȚII CULTURALE nr. 57 din 2018!

Mulțumiri din suflet doamnei redactor-șef Valeria Manta Tăicuţu pentru includerea în paginile 70-71 a cronicii O cină de taină de Ioan Florin Stanciu, la volumul de poezie PE TIBIA-N JOS, și a unui grupaj de poezii ale subsemnatei.

Spații culturale nr.57/ 2018

 

înspre lumină

suflă în lumânare
vântul
o rupe la fugă pe străzi
îmi răscolește sufletul din flori
de primăvară
iau suferința
în spate o car până
îmi zdrobește umerii
copacii mă lovesc violent
cu muguri
de doisprezece ori
pe genunchi până la durere
duc vorbele acestea
pătimesc pentru
iubire
de oameni

pustiu se întunecă
vântul mă biciuiește
ploaia mă scuipă în față
copacii trag hainele de pe mine
seara aruncă hlamidă
tristă
de culoarea aceea care
picură
ura cât un câmp de maci

nebăgat în seamă
Cineva aleargă după noi
cu o lumină mare

Salvezi un om, salvezi o lume

Viorel Ilisoi CELE MAI FRUMOASE REPORTAJE
Autorul acestui volum de mărturisiri din lumea nevăzută și neînțeleasă este aproape un vrăjitor de suflete altfel sortite vieții, printre care mulți nu ar putea păși, darmite să li se alăture, fiindcă atunci când ești altfel, dar nu la modul pozitiv, ci invers, cu infirmități trupești sau morale, oamenii te ocolesc, și asta în cazul cel mai bun.

Citind această carte, am și râs, am și plâns. Este o tragicomedie în stil modern rămânesc. Am reluat pasaje din cauza cărora a tremurat și carnea pe mine. Este o carte seismică, din ea curge lava prin craterele vulcanice formate în viața unor oameni prea simpli, prea modești, prea abătuți.

Omul acesta este original ca om, în primul rând, penetrând și confundându-se cu lumea despre care povestește, apoi ca unul care scrie cu viață despre viață, turnând în forme umane un compozit din dragoste, tristețe, ambiție, atitudine, speranță, pricepere, trudă, umilință, perseverență și multe altele, în procente convenabile închegării unui itinerar existențial acceptabil și suportabil, în lipsa atenției și sprijinului unei societăți care se dorește epocală.

Jurnalistul acesta se implică direct în viața personajelor sale, neînchipuite, ci reale, le trăiește viața cu fiecare cuvânt pe care îl implantează pe hârtie, altfel spus, se îndurerează cu durerea celor năpăstuiți, dar nu învinși de soartă, flămânzește cu cei flămânzi, își aplică drogurile singurătății, sărăciei, umilinței, resemnării simultan cu supușii acestor vicii etc. Are un spirit de observație ridicat și o acuitate desăvârșită în a se infiltra ca și când ar fi unul de-ai lor, jurnalistul devine gunoier, controlor, zilier etc., mereu pregătit să poarte discuții la cald și apoi să le înscrie și imortalizeze între coperte.

Că în România mai sunt sate uitate de lume (Un sat se pregăteste să moară) în care oamenii înoată prin noroaie, fără lumină, în așa-zise adăposturi cu ferestre și uși din folii de plastic, pe care orice suflare de vânt le-ar face una cu pământul, în care copiilor le este interzis să meargă la școală și trimiși la cerșit (La cerșit ca să bea tata), în care furatul a devenit un mod de viață (Micul revoluționar ia lecții de ciordeală, Viața amară a unui hoț de dulciuri), bolile se înmulțesc și nu pot fi tratate (Vino, mamă, să mă vezi, la spitalul de obezi; Rinichiul, inima asta împuțită), natalitatea infirmilor este în creștere acolo unde nu există minimă civilizație, educație și oamenii nu au nici măcar apă de băut, darmite să se mai și spele, nu este ceva incognito. Însă, în această carte nu e vorba doar de niște evenimente/ știri/ întâmplări din coclaurile României, ci de un înveliș literar de aspecte care te zguduie la prima citire. Te trezești într-un univers acid, neprielnic, fără prea mari speranțe și totuși, cazurile expuse de autor pot fi adevărate parabole pentru oricine.

Autorul scormonește în aceste episoade existențiale ca flămânzii în tomberoane să găească și acel ceva bun, căci răul are și partea lui bună. Și chiar ne pune în față câteva modele de oameni pe care viața nu a reușit să-i doboare, nu într-atâta încât să-și facă rău, dimpotrivă, au luat atitudine și au răzbit în ciuda lipsurilor, a infirmităților și a altor neajunsuri. Astfel, spre exemplu, autorul ne aduce la cunoștință despre Cel care vorbește cu vântul, Neculaie Covrig e o adevărată legendă printre radioamatorii români./… / Când se așază la butoane și începe să pipăie cerul cu antena, are tot timpul în față, pe perete, lângă harta lumii și cateva trofeee… Toată lumea se mira de cum putea să iasă o muzică atât de frumoasă din niște blide din care ai lui Covrig mâncau borș de ștevie. Bătrânului i-a plăcut de mic să șurubăiască. Trăia în Ursoaia, un cătun amețit de sărăcie și băutură. Singura care a presimțit că băiatul acesta are o înclinație care-l deosebește de restul satului și care i-a acordat credit era mama sa. Nu era duminică ori sărbătoare ca sătenii să nu vină la Covrig, ca la Căminul cultural – că oricum nu exista așa ceva în sat. Ședeau frumos pe prispă, mâncau semințe, beau vin și ascultau muzică populară din castron.

Pasiunea lui Neculaie Covrig nu-i ținea de foame, însă lui asta îi plăcea. În Epoca-lumină, oamenii stăteau mai mult pe întuneric. Cand îți era lumea mai dragă, pac! se trăgea heblul. Și în bezna aceea generală, deodată se aprindea o luminiță albă la un geam, timidă; apoi alta, și alta, orașul răsărea pe bucăți din întuneric și încerca să treacă așa prin noapte, rănit peste tot și pansat cu fâșii de lumină. Românul găsea soluții.

Viorel Ilișoi este maestru în arta povestirii. Povestește ce povesteste și, hop, ți se înmoaie inima. Este ca muzica ieșită din acel aparat pe care Neculaie din Ursoaia l-a connstruit din te miri ce. Vorba lui, nu contează să arate a aparat de radio, ci să facă ceea ce face un aparat de radio. La fel și Ilișoi te face să simți ca și când ai fi chiar tu eroul povestirilor sale.

Remarc nota optimistă în care autorul de titluri și subiecte sobre își încheie fâșiile de discursuri, făcând să pâlpâie o luminiță de speranță în tot acest noian de amărăciune. Remarc, de asemenea, lirismul jurnalelor sale, acele metafore ample, cu efecte vizuale, de o finețe aparte, ceva de genul care atinge.

Tot într-o notă optimistă scrie despre Liceenii la optzeci de ani sau Viața și ambițiile ologului Vasile, mort și reînviat.

Mă despart cu greu de această lectură care m-a întristat, înduioșat, revoltat, intrigat și pe care o recomand ca pe o lecție de viață, în condițiile în care oameni schilodiți reușesc ceea ce oameni normali și perfect sănătoși nu sunt în stare să facă. Dar, se pare că Dumnezeu înzestrează pe fiecare cu putere și cerebel, numai că nu are răbdare să împingă de la spate pe fiecare. Viața trebuie luată ca o provocare. Ești sau nu mai bun decât ea?!

Viorel Ilișoi ne aduce dovezi că se poate. Iată de ce această carte este admirabilă!

 

Ottilia ARDELEANU,

Năvodari, 26 martie 2018