Universul începe să miște

ANDREEA MAFTEI Lebede rosii

Cronică la: Lebede roșii de Andreea Maftei

 

Andreea Maftei este profesor de Limba și literatura română, licențiată la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea de Litere – Iași, 2008. Debutează cu poezia Chihlimbar, ca urmare a câștigării premiului revistei “Literadura” la Concursul literaturitate.ro, 2016. Volumul de față este tot un premiu, al revistei “Junimea”, pentru volum în manuscris, la Festivalul internațional “Tudor Arghezi”, Târgu-Jiu, 2018. Volumul apare, deci, la editura “Junimea”, în colecția “Numele poetului” – debut și este prefațat de criticul Ioan Holban.

Andreea Maftei imaginează propriul potop în cartea ei sangvină, Lebede roșii. Un fundal biblic fixat în cuiele unei răstigniri poetice asumate. Cuvântul ei este apa care vine în vâltori sufletești, emoționale. Cursivitatea versifiației este dată de chiar atmosfera aceasta ploioasă, întunecată, dar departe de a fi bacoviană. Este una actuală, cu vibrații personale, dată de neliniștile antagonice. Furtunile, sângele “reînnodat pe inelar”, tumultul, vântul, norii, lacrimile etc. alcătuiesc simbolistica unei vieți care scurmă interior. Încordarea, strâmtorarea, apăsarea sunt chei care descuie uși lăuntrice, lăsând la vedere simțăminte puternice: “mă tulbură lumea aceasta-/ mare de gânduri”/ chihlimbar, p 13; “Îmi răstignești vocea de un copac./ Viața,/ de umbra sa, îmi leagănă timpul-// fir invizibil. La rădăcină,/ tâmplele mele se varsă calde,/ prin palma ta.”/ cadran, p. 21.

Lebedele roșii au semnificația sângelui întărâtat, care cu grație curge “spre cea mai strașnică simțire. Nesiguranța”/ Lebede roșii, p 23.

Chiar și visarea poetei devine galopantă: “Lung pasul și-l face;/ gonește, lovește cu pumnii închiși./ Mersul alert, cu mâna la piept, ăi apără/ ziua./ Sângele, primul său nume deșert.”/ Vis, p. 94.

Curgerea apare și ca element al trecerii, al efemerității, prin măsurătoarea binecunoscută a timpului, clepsidra.

Sigur, dacă una dintre laturile poetice ale acestui volum este fluidică, cea de-a doua este cea amoroasă, dar nici măcar ea în afara apei: “El,/ toată marea./ Eu,/ pielea uscată bine/ pe doruri ce se sparg la mal.”/ Îmbrățișare, p. 41; “În sângele nostru ne scaldă viața./ Naște întâia iubire. Ne legăm venele,/ să nu curgă dorul,/…/ Ne găsim/ în pietre și în ape adânci,/ în ceruri și în abisuri.”/ Viața naște iubire, p. 96.

Andreea Maftei are un vers trist, dar de o demnitate a durerii, așa ca în metafora aceasta: “plânsul măduvei/ prin călcâie.”/ Urme, p.48. Cumplit de dureros este momentul îngropării bunicii sale, când “sunetele stridente ale cuielor/ băteau nemilos.”/ Răscolire, p.71.

Găsesc o a treia miză a volumului în mereu controversata feminitate cuminte-rebelă. În femeia “cu pene” poeta sare de la timida în iubire, la femeia opulentă, obraznică și care să “zâmbească” precum Marilyn, “să își potrivească rochiile/ pe sâni gingași și coapse ferme.”/ Femeia cu pene, p. 62.

În poezia Andreei se simte acel timp la galop pe care mulți poeți îl trăiesc în lirica lor. Cumva, comparabil zbuciumului mării, ca în poezia Plajă, p. 80: “… Cai albi/ întind aripile/ sub pleoape,/ galop în părul aprins de soare/ și vânt. În avânt./ Tălpile-și strigă foamea și setea./ Doar lor,/ semne oglindite în mare./ Vene încordate din graba/ unui timp/ azuriu/ pulsează lumea știută/ adânc./ A desfătare.”; sau, în Mirificul inițierii, p.84: “In costumul vieții mele,/ admirabil,/ valsez”.

Oricare ar fi curgerile, – de timp, de durere, de melancolie, de ape, de vieți etc.-, poeta revine asupra destinului femeii, cea născătoare: de prunci, de iluzii, de iubire, de poezie: “Impetuos îmi strigă în urechi/ destinul./ Se strâmbă provocator, în lumini difuze./ Mă prinde de gât, îmi dă palme usturătoare,/ apoi îmi alină durerea cu primăveri senine.”/ Mirificul inițierii; “Pântecul meu ți-a născut iubirea. Te-a adorat./ Durerea m-a încoronat regină./ Deși coroana a avut spinii dumnezeirii,/ am rezistat./ Ei mi-au arătat calea. Cu sângele curgând șiroi./ Picioarele mele, mâinile, organelle,/ lumea dinlăuntrul meu,/ toate au fost spălate/ din chinul facerii grele.// Mama mea știe,/ sora mea știe,/ orice femeie știe./ Până și fiica din pântec știe/ Tăcerea suspinelor după supraviețuire.”/ Tăcerea suspinelor, p.87.

Nu poate fi trecut neobservat spiritul de daimon, născător de poezie, aura sub care poeta este atinsă de magia creației. “Voi naște poezia sub albă stea.”; “Lumina ei, cât un fulger, mă cuprinde,/ în emoția primilor stropi calzi.”/ Daimon de nisip ars, p. 91.

Andreea Maftei se află deja pe drumul său luminos!

 

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

14 iunie 2019

Advertisements

Omul este atât de anapoda fără Dumnezeu

Prefață la volumul de poezie:

Dumnezeu face Dragoste de Daniela-Luminița Teleoacă

 

 

Cu volumul de faţă, Daniela-Luminiţa Teleoacă se află la cea de a doua carte de poezie, după ce, în  anul 2018, la editura Ars Docendi – Universitatea din Bucureşti, iese de sub tipar În absenţa din preajma Copacului, un volum consistent, hipertensional, mergând pe un fundal creştin, cu realitatea sufletească a unui poet care dă să zboare şi reuşeşte, aşa cum mân(t)uitorul de cuvinte izbândeşte zborul pe o hârtie imaculată, cu propria sensibilitate, cu propria cerneală.

În acest volum, Daniela nu-şi schimbă atitudinea temperamental-estetică. Poezia ei este la fel de zbuciumată şi la fel de serios trăită, ca şi în volumul de debut. Poate doar această ridicare a ştachetei versului undeva în intergalacticul univers al creaţiei, ridicare intermediată de escaladarea pământescului în sens imaginar, să constituie nota aparte a prezentului volum: între timp cuvintele noastre se rosteau ireal/ fantomatică lumea cartografiată!/ un copac în dreptul consoanei efeminate/ derularea cu repeziciune galactică/ iarăşi-întoarcerea/ vertijul/ sentimentul infinitului/ fericirea peste putinţele trupului/ intruziune. benignă.

În poezia Danielei, dragostea pare un obiect de care adesea se uită, minulescian: n-a umblat nimeni la ea/ cum?! nici frigul de aseară?!/ nici indiferenţa de azi-dimineaţă?!/ dragostea este aici.

În realitatea care se face înaltă, întoarcerea în sine, de la femeie la copila de odinioară, este un sentiment efervescent care copleşeşte: prea departe îmi eşti/ prea departe îmi sunt/ străina care pentru 2 bănuţi/ pe sine cu sine s-ar trăda: adu-mă în mine!/ de-a-mpiedicatelea. Izbucnirea ulterioară a sentimentului acut de coborâre în viaţă şi inexorabilul ei sens unic (generând inexistenţialul, antagonicul) relevă frământările lirice, oscilarea gândului între trecut şi viitor; în ultimă instanţă, textul dezvoltă o parabolă existenţială: poate că moartea/ o să se-mpiedice/ şi o să ne fie/ de-a-mpiedicatelea.

Spre frumoasa şi ingenua lume a copilăriei ne atrage şi în marea întâlnire, pe uliţa cosmică. Poeta se ridică din teluric, încă o dată, susţine trăirile personale la nivel interplanetar. Această tendinţă de augmentare a realului, a lumii în care trăieşte potenţează versul, atribuindu-i o măreţie aparte, de sine stătătoare. Daniela Teleoacă pare să simuleze o serie de stări, în rândul cărora întoarcerea voluntară în copilărie este una privilegiată: un culcuş de frunze/ mirosind a copilărie/ simulare.

Acest volum pare un exerciţiu de admiraţie cioranian, o mirare de-a fi stănesciană, aceea a venirii pe lume: locul acela al întâlnirii se naşte/ pe nevăzute într-o dimineaţă când/
Mama îi spune Tatei: avem o fetiţă!
/…/ adi(c)ţii.

Augmentările, „exagerările” din poezia Danielei nu sunt întâmplătoare. Ea cerne perfect înţelesurile validate/ validabile ştiinţific. Răstoarnă astfel scara valorilor: omul este redimensionat la nivel macro, el se poate plimba în voie pe culoare şi bulevarde galactice, în timp ce îngerii – reduşi la nivel micro – devin neputincioşi în supraveghere, gardieni ineficienţi, acele  mici entităţi inobservabile în ceaţa densă a mileniului. Omul este astfel un gen de Guliver în ţara piticilor. Metafora este valorizată, de fapt, în direcţia ridiculizării şi trezirii la conştienţă a lumii în care trăim, o lume agonică/ restantă pe roşu/ în afara.

Relaţia eului liric cu Dumnezeu este inepuizabilă, El constituind filtrul între lumea interioară şi cea exterioară: nefericirea mea/ l-ar umple de tristeţe pe Dumnezeu/ iremediabil l-ar pune la colţul ruşinii/ în rând cu infamii şi cu hoţii/ dar.

Poezia Danielei este acel balans între sentimentul imanent al inocenţei şi trăirea persoanei mature trudind să se păstreze cât mai aproape de puritatea sufletească, între copila care se întoarce în sine adesea şi femeia care îşi cere dreptul la iubire, la o iubire pură. Valorizat ca dar divin, sentimentul pur (i.e. autentic, profund, necontrafăcut, ieşind de sub incidenţa… supremaţiei carnalului!) este garant al echilibrului interior, al sensului, în consecinţă interacţiunea cu celălalt neputând culmina în poveste decât în condiţiile prezervării dimensiunii spirituale, sacre a iubirii.

Tema dragostei, în poezia Danielei, atinge toate coordonatele. De la obiect, la starea de teamă, de visare, la forma unei păsări din cretacic – o comparaţie originală şi forte în lirica iubirii: iubirea o să ţipe/ lăsată singură, iată un ţipăt munchian, de avertizare!

Poezia este liantul dintre poet şi Dumnezeu. Este acel întăritor, acel tonifiant care nu te lasă să cazi, nici să pierzi. Ea îţi conferă echilibru, ea este catharsis-ul, instrument redutabil al eliberării pe calea nu întotdeauna presărată cu flori a iubirii. Chiar şi religiozitatea este potrivită cosmic în acest volum; ea este sursă a vieţii: între timp vom merge goi/ lăsându-ne posedaţi de sentimente/ lăsată singură.

În era năpădită de vocaţia nimicului, poeta conştientizează că este greu să obţii ceva şi chiar să păstrezi ceva-ul acela, în condiţiile în care timpul intră în subtilităţi atunci când este vorba de a iubi, iar singurul argument pentru viaţă este să o trăieşti aşa cum se cuvine. Motivul singurătăţii nu îl vizează doar pe om. Astfel, solitudinea ajunge să fie tratată la scară cosmică, în universalitate, se face singurătate, la fel cum se face seară, se face frig etc./ expiator. Poeta şi-L închipuie chiar pe Dumnezeu într-o astfel de postură, măsurată barometric de anotimpul ploilor şi monotoniei: toamna – alt barometru al singurătăţii lui Dumnezeu!/ deocamdată.

Daniela Teleoacă speculează frumosul în poezie într-o manieră elegantă, rafinată, subtilă, bazându-se pe atitudine mai ales şi mai puţin pe descrieri: mai-puţin-om/ intri în lumea aceasta/ ca-ntr-o prăpastie/ tranşee; prin/ acoperişuri perforate/ cerul arunca îngeri/ poveste cu îngeri; nu mă pot privi în icoane/ mă sperii şi fug/ idolatrie; orbul…//asociază roşul cu invazia/ lumina cu sensul interzis/ empatii.

Avem a face aici cu o explorare / introspecţie a sinelui, dar şi a propriei imagini văzute din exterior, fără a cădea însă în patima idolatriei. Poeta consemnează totul despre sentimente, le pune în ordine, dar niciodată nu se pierde în ierarhii. Pentru ea, există doar treapta superioară, a divinului, şi cea de jos, a umanului ispitit din toate unghiurile. Astfel că şi iubirea are două laturi: cea nobilă (înălţătoare) şi cea decadentă. Însă, măcar uneori, iubirea este trufaşă (cantonament).

Poezia Danielei este cosmogonică. De multe ori îţi dă impresia unei alte şi alte geneze în care lanţul trofic include esenţial sentimente, iar nu vietăţi (o să-ţi scriu). De la un capăt la celălalt, poemele se înlănţuie aşa cum zilele în săptămână, cum anii în viaţă, constituind un organism omogen cu propriile legi estetico-ontologice.

Scrisul poetei evocă necuvintele stănesciene, numeroase prefixate cu ne– fiind presărate doar aparent aleatoriu în versuri; valorizarea unor astfel de derivate negative pare a sugera, de fapt, o experienţă lirică pusă sub semnul asocierii / simultaneizării contrariilor (i.e. termenul „pozitiv” evocat / implicit vs. termenul „negativ” explicit / exprimat ca atare în text): nemorţii/ cădere autumnală. altfel, neaipăcatului/ Dumnezeu face Dragoste, neviu/ posesiuni oneste,  neconcretitudine/ Dumnezeu în cu totul altă parte este! Poeta imprimă versului său un tragism cioranian, relevabil la nivelul unui interogatoriu existenţial: moartea face parte integrantă din viaţă, ea este, într-un fel, insinuată permanent acesteia, că este vorba despre sentimente, despre natură, despre atitudini etc. (sfârtecându-mă). Tragismul culminează uneori într-un desen naiv, metaforă a vieţii (de)populate cu sufletele robotizate.

Deşi melancolică, poezia Danielei este pătrunsă de spiritul de rezistenţă, găzduit, de pildă, în simbolistica generoasă a Copacului, unul dintre laitmotivele creaţiei acestei poete, în general vorbind, nu numai în volumul de faţă. Este, de fapt, elementul care îi conferă un aer mereu proaspăt, acel ceva nou, în transformare, acea plenitudine, acel izvor de tinereţe, transgresând parcă mitul morţii de care nimeni nu scapă. Semne de nemurire, de longevitate sunt recognoscibile chiar în acele cuvinte-gigant, formate prin procedeul compunerii cu cratimă, ca de exemplu: rochia albă-cu-frunze-aproape-ca-n-realitate/ déjà-vu primăvăratic; dinţi mult-prea-albi, grămezile… duhnind… a ieşire-din-cer/ în februarie ne dăm cu lupii; o-repede-primăvară/ iubirea plana ca o nălucă; iremediabilului luat-în-posesie/ affamati come lupi; Cuvântul acela rămas la-jumătate-de-sens/ lagăr; frumoasa-ieşire-din-normalitate/ posesiuni oneste; morţilor mult-prea-însetaţi-săracii/ declic; năluca parfumată în sandale-galbene-fără-crizanteme/ fără iubire.

Din loc în loc se aude acel ţipăt interior, munchian, care despică teama, incertitudinea, singurătatea, chiar şi imprevizibila moarte. Viaţa văzută din sufletul poetei este, cumva, o deraiere de tramvai. Poeta ştie foarte bine cum să arunce elementele stilistice la centru: un joc de copii mai mari care se antrenează să arunce obiecte ascuţite şi tari într-o ţintă aflată la oarecare distanţă! Şi jocul acesta îi iese foarte bine!

Titlul volumului, Dumnezeu face Dragoste (care nu exlude subtextul [face dragoste] nu sex!), trimite fără îndoială la generozitatea spiritual-afectivă a Creatorului, neobosit în a-i induce propriei zidiri aplecarea către Iubire, ca unica în măsură să instituie şi să prezerve viaţa. Dragostea este, altfel spus, un act cu valenţe instituitoare; asemenea Cuvântului (cf. A zis şi s-a făcut!), Iubirea are potenţial cosmogonic (cf. Iubiţi şi se va face [viaţă]!). De aici, motivul luminii, cultivat cu fervoare în textele poetice ale Danielei Teleoacă, unde lumina este unicul context ambiental în care păcătuirea (o altă… apocalipsă!) este exclusă sau, în orice caz, greu de conceput. Aceasta pentru că Lumina deschide minţi, deschide inimi.

Versul când e dragoste îşi face de cap/ Necuratul/ (lagăr) îmi aminteşte de Jurnalul fericirii al lui N. Steindhardt, tocmai prin acea îndelung căutată comuniune cu Divinitatea, unica aptă să-l ferească pe om de alunecarea în patimă. Dumnezeu este Iubirea care vine înspre noi. Din Iubire Dumnezeu rupe zilnic din Sine…/ inevitabil estival, astfel că, în ultimă instanţă, Dumnezeu înstrăinatul poate fi – chiar este! – raţiunea unei „indecenţe” numite Poezie!

Poezia Danielei are gust. Stilistic vorbind. Moartea, spre exemplu, are gust coclit care se lasă cu gol la stomac./ cu spatele.

Acest volum se situează organic în continuitatea celuilalt, aspect care se poate susţine la nivelul unei multitudini de teme şi de motive comune, aprofundate în volumul de faţă (v., de ex., simbolistica bogată a Copacului, axis mundi, reper al vieţii şi al perenităţii; metafora păsării; tema copilăriei, a izgonirii din Paradis, a îngerului căzut ş.a.), dar şi considerând o unitate stilistică specifică (v., în acest sens, tonul sentenţios-gnomic, interogaţia retorică, [auto]ironia subtilă, enunţul exclamativ, procedeul compunerii cu cratimă, enunţurile eliptice, parantezele ş.a.).

Pe un fundal al sentimentului evlaviei şi al sacralităţii, poezia Danielei-Luminiţa Teleoacă este una profund temperamentală / atitudinală; ea ridiculizează cu fineţe realitatea care se surpă, posedând în acelaşi timp acea tărie esenţială, condiţie sine qua non pentru a înfrunta cotidianul, acel Nimic, omniprezentul Nimic: rămânerea în Nimic!/ Dumnezeu face Dragoste.

După cum viaţa se aranjează în formă de Sens/ S.O.S. for love, aşa şi poezia autoarei se înscrie pe o traiectorie ascendentă semantic-figurativ, esenţială şi deloc întâmplătoare, relevând bucuria inefabilă a scrisului, în fapt o bucurie aproape vitală!

 

 

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

5 iunie 2019

 

Hiperrealul şi meteorologia lecturii în constelaţia poetică a O.A.*

       * Ottilia ARDELEANU, Niciodată nu spune unei zile că e ordinară, EX PONTO,

                                                           Constanţa – 2018

Petre ISACHI

 

Scriitoarea din Năvodari – Constanţa – ce pare convinsă că natura umanului se identifică cu natura neprevăzutului şi a singurătăţii intuieşte că cel mai important clivaj în domeniul artelor/ poeziei se construieşte şi se perpetuează, pe de o parte, în jurul celor ce consideră că informaţiile sunt asimilate prin simţuri (filosofia empiric-materialistă) şi, pe de altă parte, al celor ce consideră că la „adevăr” nu se poate ajunge decât prin gândire abstractă (filosofia raţionalist-idealistă). Într-o  asemenea ecuaţie existenţială, poetul-lup nu mai „muşcă luna/ şi o târăşte până sub fereastră” ( când nu am somn), pentru că El, Poetul, ştie că teritoriul poetic nu mai precedă harta (zilei/ istoriei!) şi nici nu-i mai supravieţuieşte: „ninge/ e semn/ că vecina de peste alee va scoate rufe/ la uscat/ jumătate din ea este mereu pe/ dinafară// o fixez cu privirea/ nu e de ajuns/ e bine să mă gândesc la ceva frumos/ cum ar fi noi doi o funie cu sentimente/ înnodate până ajungem cu picioarele pe/ pământ// sigur// perna lumii s-a descusut pe-o margine/ cad fulgii cine mai ştie cărei păsări// cu gâtul frânt// a alunecat pe aerul poleit/ ca o patinatoare la primul/ antrenament/ se ţine de un cleşte/ de gheaţă/ ochii imortalizau lumea/ adunată ca pentru/ ceremonie” ( niciodată nu spune unei zile că e ordinară).

Această poetică a rupturii ar explica de ce în scriitura Ottiliei Ardeleanu, estetica, etica, teologia şi metafizica par să fie nişte elemente lipsite de importanţă/ de sens major, întrucât nimic din ceea ce exprimă/ sugerează acestea nu poate fi verificat!? Abstracţiunea contemporană nu mai este harta, dublul şi nici oglinda. Cauza se vede cu ochiul liber: trăim într-o Lume cu tot mai multe informaţii şi tot mai puţin sens. Aşa se explică de ce semnele şi simbolurile nu ne mai arată drumul spre adevăr!? Ele pretind că sunt chiar „adevărul”…: „trebuie să mimez/ moartea/ să mă târăsc prin mocirlă/ cameleonic/ să fâşâi doar odată cu vântul/ pe tâmple/ mă durea coroana/ de spini/ picura sufletul/ ca giulgiul/ mă prelingeam/ spre un punct// tot nu-i înţelegeam/ rostul// într-o dimineaţă pământie/ mi-am răsucit privirea ca o mitralieră// nimeni” (pregătire pentru viaţă). Unul dintre marii teoreticieni ai postmodernităţii, sociologul Jean Baudrillard, ar comenta astfel fenomenul transfigurat de Ottilia A.: „Nu mai avem de-a face cu imitaţia, cu duplicarea, nici chiar cu parodia. Avem de-a face cu înlocuirea realului de către semnele realului”. Faptul că semnele realului se văd, dar nu se înţeleg, eternizează întrebarea lui Pillat din Pont: „Care adevăr?” şi potenţează „într-un fel”, estetica tainei în „programarea unei eve moderne”, ce nu este străină de poetica atmosferei şi de mitul unui homo deus aflat în război cu sine însuşi.

Autoarea volumelor Culoarea sufletului meu, 2009; Totul e să mergi până la capăt, 2016; Pe tibie-n jos, 2017, intuieşte că nu există sine/ suflet unitar, previzibil, cunoscut. Eul poetic ce preferă „realitatea apropiată”, realitate ce „frige arde topeşte mistuieşte” este o îngemănare de percepţii în continuă schimbare. Viziunea poetei aminteşte de filosofia lui Buddha cel ce susţinea că nu avem o esenţă fixă, neschimbătoare, dimpotrivă suntem suma experienţelor sufleteşti, corporale,  a gândurilor şi a sentimentelor noastre, încât nimic din ceea ce percepi nu poţi fi Tu, dar nici Celălalt!? (v. cu un gând mai sus, nici o singurătate nu are nimic de pierdut, aer de reculegere etc.)                      La fel,  postmodernitatea/ transmodernitatea, deşi admite că oamenii sunt modelaţi de  limbaj, de societate, de ierarhia Puterii, de credinţa în liberul-arbitru şi în individualism, de sufletul suprem (care-i unul şi se află în tot şi în toate şi care-şi schimbă forma după orice, cum aerul), fiinţele/ nefiinţele sunt predestinate să-şi contureze permanent o conştiinţă de sine narativă: „în mine are loc o schimbare/ m-am temut de ea o vreme m-am ferit/ să ies dinăuntru Dumnezeu/ stă într-o cameră rezervată de mult Lui/ scrie pictează reciclează restaurează/ experimentează câteva noi însuşiri/ jucându-se cu polivalenţele/ din ceea ce sunt face forme geometrice/ plăcute vederii”(oricât aş vrea să mai fiu ce-am fost). Eludarea cu intenţie a gramaticii academice, folosirea cezurei cu efect modulativ şi intensiv, problematica transfigurată, viziunea proteică etc. confirmă teza că poeta nu mai e a priori  un reprezentant, ci se caută pe sine cea dizolvată într-o pluralitate de voci contradictorii, de doctrine, filosofii, ştiinţe, prejudecăţi, deşi nu ştie care este Eul autentic/ cel adevărat?! Nu ştie nici cine-i dictează versul!

Nimic nu este banal în lumea pe care o trăim, iar, în mod neaşteptat, oamenii nu sunt indivizi, ci sunt divizi, lasă să se înţeleagă poeta din spaţiul poetic ovidian. Consecinţa: nimic, concret sau abstract, din ceea ce percepi nu poţi fi Tu, încât, dacă Eu nu sunt aceasta – susţine implicit autoarea – nici viaţa (supratema volumului!) nu este aceasta! În scriitură se insinuează bovaric, nostalgia, absurdul, dar şi o aspiraţie difuză către „autenticitate” şi „adevăr”. În locul realului, poeta, „o pâine de femeie la masa singurătăţii” construieşte din simulacre şi simulare, un fetiş pentru viaţa trecută, prezentă şi viitoare, asemenea Parcului Disneyland, pentru a ne sugera să credem că restul societăţii/ lumii este real (v. nocturnă, de mult nu mă mai uit la filme, unde rămâi fără cuvinte, ce este simţirea dacă nu te stăpâneşte până la adevăr etc.).

Deşi autoarea este preponderent preocupată de lumea fenomenală, ontologic conştientizează metanarativitatea zilelor/ poemelor: stăteam pe buza fântânii/ mă gândeam de ce se supără/ oamenii între ei soarele cocea/ grâul// se apropia cu un aer/ mătăsos pe piept/ pe frunte cerul lăfăit în ochi/ siiimplu ca un om/ oarecare// cine ar fi crezut că/ îi e sete mă uitam/ aiurea după fluturi// mai să-l refuz dacă/ nu ar fi avut smerenia/ de împătimit// mâinile îmi tremurau/ şi trupul/ cană se făcu” (acel trecător). Observăm că în concepţia O. A., poezia este arta creării de universuri imaginare, de rafinare a limbajului, de seducţie poietică şi de explorare poetică a realităţii interioare şi exterioare a ultimei femei „care va ieşi din mine”, a posibilei şanse a arhetipului în expansiune, de a avea o viaţă fericită şi plină de sens, de a dispune de liber-arbitru şi de autonomie: „..nu mă mai căuta în altă parte/ în mine locuiesc toate acele/ femei de care ai nevoie/ trebuie doar să mă strigi// una câte una vor alerga spre tine// moartea în voaluri până-n călcâie/ mai sprintenă ca niciodată/ te va chema cu vocea aia care-ţi place/ iar eu nu voi şti cum/ să te preîntâmpin”.

        Autoarea vol. Niciodată nu spune unei zile că e ordinară şi-a creat o poetică specifică, în care sintetizează negarea artei ca mimesis, cu poetica romantismului (a pasiunii inimii, fanteziei, a evadării etc.), a simbolismului, expresionismului, dar şi a (post)modernismului, aşa cum l-a văzut Hugo Friedrich în Structura liricii moderne: poezia e „poein” ce presupune dispariţia elocutorie a autorului ce neagă comunicarea directă, caută tăcerea, taina, inventează noi forme de expresie, pentru a regăsi dincolo de imediat „adevărul”. În mod cert, Ottilia Ardeleanu are ştiinţa „inefabilă” a poeziei şi voinţa de a topi în discursul poetic semnele şi simbolurile din era simulacrului generalizat, când „nu mai există Dumnezeu, care să recunoască ce îi aparţine, nici Judecată de Apoi, care să separe ce este fals de ceea ce este adevărat”. (v. în cele din urmă verifică dacă a dat drumul la căldură linişte şi iubire, ziua mea aldină de la tine începe, nocturnă, aer de reculegere etc.)

Hiperrealul configurat postmodernist, de Ottilia Ardeleanu, în volumul „Niciodată nu spune…”,  nu-şi propune sub poetica rupturii, să fixeze un anume sens, ci să capteze un proces de receptare, o dinamică a sensurilor. Fiecare zi cu (non)poezia ei, cu extraordinarul ei! Aceasta mi se pare a fi prima calitate a cărţii: propunerea implicit programată a unor multiple strategii interpretative, după principiul lui Barthes; adică a interpreta un Text (viaţa = Text) nu înseamnă „a-i da un sens (mai mult sau mai puţin fondat, mai mult sau mai puţin liber) ci, din contra, a aprecia din cât plural este făcut el”. Seria indeterminată de posibilităţi interpretative/ (im)previzibile îi asigură din partea lectorului, o semioză virtual nelimitată, fără a cădea într-un delir de interpretare (signifioză) şi fără a obtura intentio auctoris sau intentio operis.

Pluralitatea interpretărilor se impune obligatoriu într-o lume aflată în pierdere de sens şi de adevăr: un lup muşcă luna/ şi o târăşte sub fereastră/ geme înăbuşit/ suflarea trece deasupra ca o fantomă/ peste un podeţ de gânduri/ o ciutură cerul se varsă/ peste gura sobei mestecând focul/ din obraji/ dihania sfâşie cu ghearele/ sângele urlă/ pe ziduri umbra mea/ rătăceşte/ de spaimă/ un înger aprinde/ în brad o stea” (când nu am somn). Poetica atmosferei, trăirile, anxietăţile, fuga de sine/ de lume, efectele „dihaniei” asupra umbrei, interogaţiile, „podeţul de gânduri” dintre poemele „zilelor” etc. mi se pare admirabil revelate şi de Constantin Grigoruţă, în imaginea de pe coperta I. Cartea „Niciodată nu spune unei…” transfigurează o „insomnie ideală”, ce ne permite o lectură „lunatică”, care ne oferă ideea omului-deus, „iudacainul” de azi şi de mâine, fiinţă fără limită cognoscibilă, aflată într-un război interminabil, cu „femeia de inimă neagră”.

În mod cert, „Dumnezeu eliberează nota de plată”! Poate şi de aceea Ottilia Ardeleanu visează la o „dihotomie inexistentă”, cel puţin în Artă, deşi ştie că Poezia e contemplaţie pură, impersonală prin obiect şi personală prin expresie.

Un disconfort sufletesc interogativ se insinuează în paginile cărţii: arta/ poezia e inutilă şi arbitrară? Nu, dacă înţelegem că nimic nu este etern în univers, afară de universul însuşi…

                    Bacău, 8 aprilie 2019                                  

 

 

       

                                                         

Revista 13 PLUS nr. 191/ 2019

Cuvinte în zid

Recenzie la: Genunchi pentru flori de câmp de Maria Grădinaru

 

Maria Grădinaru fabrică din cuvinte mici bijuterii lirice, niște handmade autentice. Este o cenușăreasă/ care își citește povestea/ cenușăreasa. Povestea ei este, cu fiecare poezie, povestea zilei brodată cu fir de aur. Uneori, croiala versurilor are două fețe. Se pot citi înainte, ca și înapoi. Așa cum legenda revine în actualitate: distanță/ șoaptă/ trecut/ viitor/ lumină/ umbră/ viață/ Ană/ cuvinte în zid. Fără verb, doar îmbinări de sens. Același fir al vieții. Firav. Același zid al femeii sau dinspre ea!

Alex Ivanov presară imagini pe file din loc în loc, devine astfel o Ariadnă a regăsirii de sine a poetei care pune aripi avântului său liric, iar în acest sens chiar distribuie aripi spre înaltul spiritului: poem cu aripi: astăzi ai scris poezie/ în fiecare celulă a ființei mele/ și m-am bucurat să descopăr/ că te pot citi/ cu ochiul care știe/ de unde vine lumina; colivia: buzele tale/ îmi căutau zborul// nu știau că îl zidisem/ între două primăveri/ ca nu cumva/ să își piardă/ dorul de înălțimi.

Maria inventează, Maria renaște, Maria scrie despre moarte cu dragoste, dar și cu dispreț: sărmanele mele oase/ se îmbracă în haine noi/ de parcă n-aș fi murit vreodată/ despre moarte cu dragoste; ding ding/ suni la ușă/ cu nepăsarea ta monumentală/ aștepți probabil să-ți deschid/ eventual să fac și o plecăciune// de ce să mă obosesc/ când ești deja/ peste tot/ despre moarte cu dispreț. Ea face haz de necaz, cum altfel să depășească menirea, soarta?! Se hazardează cu moartea, o primește la taclale, se încinge la glumă: astăzi am cochetat cu moartea/ venise fără coasă// a vrut să vadă/ cum îmi duc zilele/ și ce mai e pe acasă// i-am oferit un scaun/ și o țuică de prună/ mi-a spus că-s tot frumoasă/ și nebună/ haz de necaz.

Cerul poetic al Mariei este o urmă de înger: a trecut un înger/ cu iarna sub braț/ și ninge/ de parcă ar vrea/ să i se șteargă urma/ urmă de cer. Albul predomină, este un alb de vers. Colorarea se face așteptând. Apoi, se împiedică de vreo tristețe, până să dea de senin prin poezie.

Iubirea se manifestă zglobiu și aparte, intensitatea ei se măsoară în versuri și titluri sprințare, într-un fel de joacă deloc chibzuită, lăsată cumva în legea întâmplării: în ochii tăi devoratori de poezie/ păream lumina/ încare stă ascunsă/ bucuria de a fi// și totuși ai plecat// un actor bun/ recită toate poeziile la fel// iar tu/ ești cel mai bun/ mă recitai atât de frumos; mai ții minte gesturile/ pe care nu știam/ unde să le ascund/ atunci când mă sechestrai/ în privirea ta// le-am pus la presat/ într-o carte/ lângă o floare de nu mă uita/ trădare.

Uneori, este domestică, se joacă din cuvinte familiale: îmi spui urâto/ iar eu sunt fericită/ de parcă m-ai fi proclamat/ regină// tu nu știi că destul îmi este/ să fiu în ochii tăi/ lumină/ bucurie domestică.

Nici în poezia Mariei Grădinaru nu este exclusă singurătatea trăită până la paralelismul cu moartea: cădeam dintr-o lume într-alta/ când m-ai întrebat/ cum sunt lacrimile mele// și aș fi vrut/ să îți fi putut spune/ că au culoarea singurătății// vidul ne invadase/ iar tu tânjeai/ după un răspuns/ în timp ce lunecam/ înspre moarte/ împreună. Felul în care poeta exacerbează durerea nu este deloc patetic, dimpotrivă, este controlat, forțat să nu depășească limitele normalului. Însă, cu atât mai intensă mi se pare trăirea, starea.

Însăși poezia, la Maria Grădinaru, este o stare. De multe ori, este subiectul care încheie demersul său liric: furtuna/ nu mă întreabă/ dacă sunt pregătită/ îmi mută orizontul/ într-o disperare de-o clipă/ și nu-mi rămâne/ decât/ să îmbrățișez/ întunericul/ ca pe o poezie/ cât să devin/ lumină/ furtuna; peștii din ochii mei/ au culoarea lutului ars/ de vreme/ de tine/de tăceri/ …/ eu/ cea de dincolo/ îi mângâi încet cu pleoapa/ și le recit/ din poezia acestei lumi/ confidențe.

Expresia dualității se resimte în numeroase momente de creație, fapt pentru care se nasc versuri ilustrative de finețe: …/ Tu care cu un respir/ poți preface roua-n mir/ de ce-mi dăruiești lumină/ când știi că mă scald în tină/  antiteză; râd/ ca nu cumva/ să auzi/ freamătul/ luminii/ care plânge/ în mine/ camuflaj; când câștig/ sunt în brațele morții/ când mă pierd/ sunt în brațeletale/ lupta.

Maria esențializează propriul sine în câteva rânduri care surprind prin suplețea metaforei. Se recaută lăuntric și se redescoperă, practic învie acel lut al creației, învie ca personalitate, renaște cu fiecare trăire caracterizată prin unicitate. Poeta vrea și nu vrea să evadeze din colivia singurătății. Pe de-o parte se vede constrânsă de un spațiu intim, pe de alta, singurătatea îi oferă atmosfera emanațiilor lirice.

Poezia Mariei are un aer fresh chiar dacă vorbește de singurătate, tristețe și moarte. Acel spirit ludic pe alocuri și franchețea cuvântului îi acordă șansa redresării interioare, o salvează din capcane. Poezia acestei autoare are și o scânteie divină, Dumnezeu venindu-i în întâmpinare în anume momente de solitudine, disperare, disconfort sufletesc. Iar, relevantă în acest sens mi se pare poezia inevitabilul dacă ușor aluziv la universalul if al lui Kipling: dacă aș putea capta/ lumina din ochii Tăi/ să-mi fac din ea/ călăuză/ poate asfaltul proaspăt turnat/ peste inima mea/ nu mi-ar părea/ atât de negru/ și greu/ dar/ Tu/ Doamne/ îți ascunzi privirea// învață-mă/ te rog/ să mor lumii/ ca să Te pot vedea.

Despre zbor, iubire, moarte, Dumnezeu, singurătate, poezie, femeie etc., volumul de față dispune de câteva pagini de critică semnată la final de Paul Gorban.

Și, pentru că am ținut să-mi manifest impresiile mele de lectură într-o mare zi ca aceasta, de Buna Vestire, voi încheia tot într-o notă divină: cred că m-am născut/ dintr-o mirare/ deși unii/ ar putea spune/ că Dumnezeu/ se simțea/ singur/ poezie cu martori. Iată un frumos și creștinesc gest de alăturare lui Dumnezeu, pentru a nu se simți Singur!

 

Ottilia Ardeleanu,

Buna Vestire, 25 martie 2019,

Năvodari

Teodor Dume, poetul care sfidează moartea de Ottilia Ardeleanu

 

Iată un studiu la care m-am ancorat, maritim și literar, recent și marcant. Anunț apariția foarte aproape de prezent a volumului: Teodor Dume, poetul care sfidează moartea – scurt studiu asupra biografiei și creației.
Volumul apare la editura Pim, conține 250 de pagini și referințe critice despre cele 18 cărți de poezie și aforisme semnate de Teodor Dume, poet binecunoscut pe agonia poetică, în virtual, dar și pe hârtie. Teodor Dume are privilegiul să fi fost criticat pozitiv de domnul Gheorghe Grigurcu care asigură prefața la volumele de început ale autorului.

În toate versurile sale, Teodor Dume este un nevoiaș de iubire. Este un revendicator de lumină. Un caracter rezistent la durere, la devorare și exil. Își asumă aceste ipostaze dificile ale sinelui și ale vieții. Poetul devine o umbră, un strigăt, un adevăr, un azil, una cu moartea!
Devine un transcendentar. Aproape că lucrează pe o treaptă care depășește normalul. Se situează la un nivel accesibil divinității. Și ne spune asta cu un calm și o atitudine firească încât ne imprimă o stare de sfioșenie, definește un cadru liturgic în care să putem asimila trăirile sale ca pe niște lecții creștine.
Preia din rănile, din durerile, din cicatricile, din umbrele celorlați ca și când ar încerca să se mântuiască prin asta de propriile dureri.
Singurătatea îl macină, îl trimite înapoi în timp, îl devorează, îl secătuiește de lacrimi și atunci este prea bine înțeleasă relația de prietenie cu Dumnezeu.
El este Aproapele său!

 

Un liberator

(Cronică la: mania palorii de Traian Abruda)

 

În mania palorii, volum de poezii apărut în 2011 la editura timișoreană waldpress, Traian Abruda pare că parcurge tratatul de descompunere cioranian, filă cu filă, oferindu-ne reale momente de sfârtecare, strâmbătate, sinistru. Consideră viața ca pe un pai văzut în ochii celorlalți, ca pe un chip ascuns sub chipiu. Tratatul său de viață se află undeva între florete și petale, mai pe înțeles, între a ucide și a muri de frică.

Pagini aspre de nămol întoarse au în trup culpe ale divinității.

Poetul are tendința de a-și explica ideile, de a se autodefini franc și fără dubii, așa după cum îi fierbe sângele: În grupa (rea) mea sanguină/ (A II)/ intri și tu în chip de “piu-piu!”/ mă saluți cu o aripă roșietică, de parcă…/ de parcă… (A, urmat de doi pari)/ înc-aș potopi în ale vieții-/ mă saluți și-apoi (te) dispari,/ moleculă cu moleculă/ din sângele meu/ pornit pe arțag-/ din sângele vorbit pe gură./ Sangvină. În câteva versuri plastice, poetul sugerează lupta interioară cu vărsare de sânge, propriul sânge de grupă A II, adică abruda și cei doi pari cu care este lovit drept în gură. Iată un fel de geneză. Unică deoarece fiecare ființă este un unicat.

În Un liberator, poetul afirmă: Eu iată că strecor o undă de mister în ce lucrez -/ fac ochii mari și-i fac și semn de carte, tratând original legătura cu universul cărții, cu menirea de scriitor. O altă metaforă plasată ingenios în finalul poeziei.

Misterul poeziei vine chiar din încrâncenarea cu viața, din absurdul ei, din pesimismul prea morbid: Să ne măcelărim! Armate/ de resentimente, la delir purtate,/ sunt pietrele de încercare ce-am voit./ Nimic de zis.

O poezie la hotarul dintre viață și moarte, cu trupul (a)bătut între durere și plăcere, la fel de expresionist transmis, întocmai unui tablou de Modigliani, este Prea puțin?: Durerea din mine se cheamă: miere/ Durerea din mine e cea mai dulce durere.// Plăcerea din mine umblă la fiere./ Plăcerea din mine e cea mai amară plăcere.// Viața la mine strigă: “Paiață!”./ Viața din mine? Un capăt de ață.// Nu știu și nu scriu nimic despre moarte-/ abia de mă țin de dânsa departe.

Tot în ideea decadenței, a inutilității, a degradării umane, se întâmplă atunci când Trec toate. Se mănâncă între ele./ Trec toate la identități obscure.// La adunare au răspuns cu scădere./ La înmulțire – cu grabnică împărțire./ Acum sunt liniștit. Zburat de tot-/ din cărțile celor cu cratimă în bot./  Zburat din cărți.

În tandemul viață-moarte, autorul trasează o delimitare ușoară, cu linie de compas. Între acestea navighează preț de un cap-compas. Desigur, fiecare ființă are o călătorie a sa, mai scurtă, mai lungă; poate prinde un timp mai frumos ori mai urât: În fața vieții nu ar fi posibil/ să nu recunoaștem: am murit…// Cât despre hulele ce le-am stârnit,/ să admitem, dar- am rupt destule rânduri// de încălțări. Ce nu-și aveau măsura/ înscrisă în busola și sextantul lor.// Față de moarte atitudinea e clară:/ cercul de prieteni e suspect! Vai, triumfală/ linia e doar în uscăciunea și singurătatea ei!/ În fața vieții? Brusc iar ne-ndoim./ cap-compas.

Autorul este un performer, un fin căutător al nuanțelor, un atent culegător de vocabule și un dibaci făuritor de metafore. Poeziile sale, de întindere cât ai deschide gura să spui ceva frumos, ceva impozant, ceva clar, sunt stilizate și atent prelucrate încât devin metafore în sine. Încă o exemplificare: La primă lectură- greu, mult prea greu de citit./ Mai apoi – imposibil.// În sfârșit, nesfârsit, Universul vizibil/ mereu cicălit de Universul rizibil…// La ultima lectură/ eu- vanitos cuvânt. Tu? Resemnată gură./ Cavitate vocală.

Poetului îi place să învie limba română prin combinarea cuvintelor, pentru o estetică personală. Cum e și cazul cuvântului purpurinima/ Înviere.

Forma de expunere, în care se așază poeziile din acest volum, este cumva calculată. Sunt poezii într-un singur trup-strofă, poezii din straturi-strofe de două versuri, de trei versuri, de patru versuri, ori alternativ trei cu patru, două cu trei etc. Cuvinte puține în înțelesuri largi ori esențiale, în chiar multiînțelesuri. Poeziile sunt compactate. Se despachetează la lectură în mod firesc, dar nu simplu. Ele dețin greutatea esențializării.

O personificare aș numi modalitatea prin care Dumnezeu este metamorfozat în câine care latră întruna oamenilor să-și iubească aproapele: Iubire, iubire, aproapelui tău/ i-ai făcut cest mare câine rău:/ pe Dumnezeu lăsatu-Lai de capul Său!// … Și latră și latră și latră!-/ dar pune-I botniță nouă, turbată;/ dar pune-L cu botul pe labe, odată,/ iubire-iubire, pe Părintele tău!…/ Luat în colți.

Spuneam că Traian Abruda inventează cuvinte cu intenție ludică și totodată cu accentuare ideatică. Este și fenomenul de liniștire în care se suspectează de o boală inimală: Eu am ceva:/ eu am o boală/ ce-mi strânge inima în pumn!/ Iar, ceasta, proasta nu-și răscoală/ nici un mușchi,/ nu, nicidecum!-/ eu am o boală inimală…/ În liniștire.

Cadența din poezia abrudiană este una melodioasă care te oprește în loc să o asculți. În acest ritm personal, asistăm la o întoarcere în copilărie, chiar în salt și frenezie copilăroasă: Pe hârtie tot mai mică(?!),/ pe șervete și bilete/ scriu o Poezie Mare! -/ frumusețea ei mă pică/ iar în clasele primare,/ iar în banca tinerică/ (Dumnezeu m-ar vrea la dânsul…),/ iar la Doamna Învățătoare!/ Pe hârtie.

Tot în pas cadențat poetul scrie despre cele două aptitudini cu care a fost înzestrat, poezia și pictura: Dumnezeu m-a pus de scriu-/ și pe coală liniată, și pe muche de sicriu!// Mi-a legat două talente,/ din care făcut-am unul-/ scriu cu pixuri violente,/ scriu cu pensule cât pumnul!// Dumnezeu pe scris m-a pus-/ și mă scriu, cu scula sus!/ Scriu.

Tot în sfera scrisului și a cărții, cu o ironie fină schițează neajunsurile editării unei cărți, în partea spirituală a proiectului și a impactului asupra celor din jur, cititori sau nu: Întâia ediție a cărții acesteia,/ pre-văzută și mereu adăugită,/ Virgulă pune,/ în pre-numele Punctului:/ “Și nu ne duce pre noi în ispită…”/ Virgulă-Virgulă-/ Spre disperarea Aproapelui./ Virgulă-Virgulă-/ în așteptarea Cuvântului…

Iubirea este tratată delicat metaforic în poezia abrudiană și voi exemplifica: Peste puterile mele/ să urc în sufletul tău-/ cuib de rândunele…/ Păcatele mele… dar…/ nu ți-aș face vreun rău!/ Păcatele mele.

Despre greul vieții, ispitele ei și curajul de a merge mai departe cu demnitate, la fel de ingenios condei, la fel de plăcută lectura unei scurtissime poeme: … Să-mi iau și iconița,/ să-nșfac și liniarul…/ Să îmi măsor, dar, pasul,/ în cârcă cu amarul/ atâtor vieți trăite/ (hotare și ispite…)-/ să nu mă-ntorc din drum!/ Hotare și ispite.

Multe dintre poeziile lui Traian Abruda au un iz baladesc, par o compoziție folclorică, tradițională ori legendară: Au pogorât trei îngeri/ cu aripi ca de plângeri…/ Iar noi, când tu doar sângeri,/ rugăm pe Dumnezeu/ să instruiască îngeri/ și pentru suflet greu-/ ce trage la cântare/ cu hamul, scurt, al tău!/ … Vai, s-au pozat trei îngeri/ cu nasul spart, al meu…/ Îngeri. Finalul este sugestiv, are o tentă umoristică, întreaga poezie fiind un scurt-metraj cu efecte speciale.

La fel de ironic și subtil se încheie și poezia Cu iubire: Cu iubire de Dumnezeu/ și Aproape,/ pun brici de îndoială/ în grumazu’ Lor…// Și e numai una/ din faptele, zece-/ binele pe sine se întrece!-/ de iubire și cucernic omor…

Prin astfel de stratageme poetice, Traian Abruda se dovedește un poet incomod pentru unii din aceeași tagmă. El izbește cu un altfel de cuvânt, înarmat cu acesta, scurt și la obiect.

Are o relație amiabilă cu Dumnezeu, ca și când și-ar permite să discute orice, oricum, oricând, ca și când ar fi câștigat prietenia Acestuia și s-ar fi consemnat în Cartea Recordurilor: Zice-scrise Dumnezeu/ într-o Carte de Recorduri:/ “Niciodată și mereu/ nu Mă-nchipui Tatăl Vostru!-/ însă doar așa se cade,/ însă doar Acela-s Eu…”. O atitudine a divinității pe care poetul o explică doar în câteva cuvinte. Măiestrie poetică!

Ca dovadă că se poate exprima fără scrupule vizavi de Dumnezeu și că-L poate face părtaș la presupusele sale nemulțumiri/ nedumeriri și chiar îl poate judeca și învinovăți pentru verbul a fi, este și minipoemul Dumnezeu: Sunt boț de carne-/ prea mă știu netrebnic!…// Sunt colivie de os-/ prea mă știu de prisos!…// Sunt Eu!-/ vinovat: Dumnezeu…

Aș încheia scurta incursiune prin poezia abrudiană cu aceste versuri: “Nu recita cu gura plină!”- urlă,/ prin puzderia de stele, tot flămândul./ Se ridică – un paralelism între condiția de om și cea de poet!

Recunosc, cu acest volum de poezie, Traian Abruda depășește, grandios, condiția de om!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

18 feb. 2019