Iluzia unei trăiri/ Ottilia Ardeleanu

Poezia apare în revista constănțeană Ex Ponto nr. 1-2, 2020, este tradusă în 5 limbi de circulație internațională și este dedicată domnului Florin Leica.

Aduc mulțumiri atât domnului redactor-șef, Ovidiu Dunăreanu, și domnului director al tipografiei, Leonard Vizireanu, cât și traducătorilor poeziei mele.

dav

dav

dav

dav

Consolări la minut

mde

Cronică la Drama dezrădăcinării de Camelia Morda Baciu/ editura Minela 2020

 

În Drama dezrădăcinării, Camelia Morda Baciu rememorează traseul plecării de acasă, încă de la o vârstă în pârg, în găsirea unui drum sufletesc i-aș zice, unui drum al întregirii ființei care nu-și găsește rostul în locul natal și nici măcar în țara sa.

Cu tremur în glas își scrie cuvintele, în vers clasic, apăsat de regretul depărtării față de părinți. Poezia ei este o permanentă mustrare de conștiință, un țipăt munchian care o descumpănește, îi clatină condiția umană, măcinând zi și noapte în oasele conștiinței.

Titluri precum Printre străini, Scrisoare din străinătate, Bilet spre nicăieri, Imnul emigranților reprezintă o evidență a stării sufletești a poetei, de a se simți și a-și asuma faptul că este o străină, o emigrantă în căutarea mai-binelui, cu toate riscurile presupuse.

Fiecare poezie din acest volum este un dor uriaș de casa părintească însoțit de rugăciune și întoarcere în trecut, un nesaț de a-și revedea părinții și totodată dorința de a merge înainte cu demnitate, de a nu abdica de la atingerea scopului propus, acela al unei vieți mai curate și mai luminoase, fie chiar îndurând umilințele din țara de adopție: Taci, suflete, nu mai plânge,/ Că îmi dai de lucru iar!/ Când pe față s-or prelinge/ Boabe- semnde trai amar.// Sunt o inimă rănită,/ Că-s într-o țară străină,/ Singură și ostenită,/ Curgă lacrimi fără tihnă!/ Lacrimă și zâmbet.

Dorul de țară străbate versurile Cameliei pe aripi de vânt, valuri de mare și poteci de munte. Mediul geografic divers, frumusețea plaiurilor românești sunt motive-broderii în fundalul liric exprimat cu patos în acest volum: Mare verde, mare-albastră,/ Nici nu știu cum să-ți mai spun,/ Vin la apa ta salmastră,/ Gândurile să-mi adun.// Mi-ai lipsit și ți-am dus dorul,/ Te-am iubit și te-am dorit,/ Dar acum cer ajutorul/ La al tău nemărginit./ Mă întorc la tine, mare!; Tu, țară-mi ești departe,/ Dar sufletește-aproape,/ Nimic nu ne desparte,/ Uit drumurile toate.// Păduri și înalți munți/ Cu vârfuri viforoase,/ Fără de vad și punți/ Și câmpuri, ierburi groase…/ Și totuși; Cine-a zis codrului- codru,/ A zis verde crud și viu./ Că nu este altu’ modru,/ Sau alt loc unde să fiu./ Tu, codrule!

Ruptura de țară e dură. Poeta evocă tarele unei societăți care au determinat-o să părăsească tot ceea ce îi era drag: Suntem urme pribege/ Prin lumea cea străină./ Că-n țară nu e lege/ Care să ne rețină.//… De falsele credințe/ Avem mințile pline,/ Căci politrucii-n științe/ Manipulează bine.//… Iubim doar curtea noastră,/ Vecinu poa’ să moară,/ Ascunși după fereastră,/ În fiecare seară,/ Pândim momentu-n care/ Ceva s-a întâmplat,/ Bârfim pe fiecare,/ De-i rău, ne-am bucurat./ O rugăciune; V-am suportat cât am putut,/ Jucat-ați țara cum ați vrut./ Și ne-ați vândut în patru zări,/ Oricui a vrut privatizări.// Ne-ați dat pădurile de fag,/ Stejar, mesteacăn, ulm și brad./ Rămas-au cioate prin pădure, Căci vrut-au toți ca să ne fure.//… Ne-ați dat ușor pe la străini,/ Ca să muncim cu patru mâini/ Și așteptați doar să primiți/ Punguța banilor munciți./ Vândut-ați țara.

Dorul și aleanul umbresc sufletul poetei. Din toate cotloanele copilăriei și adolescenței ies amintiri care zduncină inima, care întunecă cerul speranței de a reveni în sânul familiei și al satului lăsate în urmă: Să te ferească Domnul Sfânt/ Când te ia dorul de pământ,/ De casa ta, de satul tău/ Și-ncepe ca să-ți pară rău,// De-o mamă și de-un tată drag,/ Proptiți de-un an acolo-n prag,/ Așteptând triști un semn, măcar,/ De la copii, dar e-n zadar./ Mai mult de-un dor.

Impresionantă, la această autoare de versuri clasice, este dârzenia cu care își acceptă soarta: Pașii mi-i opresc din drum/ Și cad pradă disperării,/ Mintea-mi răvășită-acum/ Dă frâu liber, vad durerii.// Iar pe străzi în țări străine,/ Neica nimeni eu devin./ Plec fruntea și nu mi-e bine/ De preaplinul strâns venin// Care-mi otrăvește trupul,/ Orbindu-mi și ochii plânși./ Eu sunt în război cu mine/ Și cu anii vieții scurși./ Conflict interior.

Dar, poate cel mai emoționant capitol de viață pe care l-am perceput în poezia Cameliei Morda Baciu este acela al neliniștii provocate de chipurile părinților dragi, parcă uitate undeva în poarta copilăriei și care o cheamă adesea înapoi. Poeta are acele remușcări de care nu se poate salva până când nu se va întoarce la acia care i-au dat viață: Am plecat în lumea largă,/ V-am lăsat singuri și triști./ După bani cu toți aleargă./ Unii ne iau drept turiști.// Ai închis, măicuță, poarta,/ Ai tras ivărul la ușă?/ Că departe m-a dus soarta,/ Am pe suflet grea cătușă.// Dar tu, tată, la pădure/ Fosta-i să aduci vreun lemn?/ Du-te că vin vremuri dure,/ De mai bine, niciun semn!/ Cer iertare; Să răsplătim părinții cu râuri de iubire,/ Chiar și din țări străine să ne-amintim de ei,/ Să nu treacă o clipă, fără s-avem vreo știre/ De stau în casă mare sau doar într-un bordei./ Recunoștință.

În același câmp al regretului și recunoștinței față de părinți se înscriu și poeziile: Vă mulțumesc, părinți!, Satul meu natal, Vino, mamă, vino, tată!

Volumul conține un capitol numit Las pleoapele deschise și nu le dau uitării care este mai degrabă un motto pentru poeziile de dincolo de jumătatea filelor. Poeta dedică acest spațiu liric momentelor surprinse din natură: păsărilor, spinilor, stelelor, lumii înconjurătoare, situându-se între teluric și cosmic, între realitate și vis. De asemenea, poeta zugrăvește obiecte și planul trecutului său, personificându-le așa cum este cazul cutiei muzicale. De asemenea, regizează splendide tablouri cum ar fi cel al păsării colibri, cum își construiește cuibul, cum depune ouăle, cum se îngrijește de puișori. Ori, despre destinul păsării phoenix: … Cu multă demnitate își poartă al său destin!/ O viață-atât de lungă, trăită în festin./ Ea nu se-mperechează și nu se reproduce,/ Își pregătește cuibul când simte că se duce.//… Iar când din trupu-i mândru rămâne doar cenușă,/ Renaște iar o Phoenix, scânteia jucăușă./ E simbolul vieții, de simplu muritor,/ Căci renăscând din tine, devii făuritor./ Pasărea „Phoenix.

Sigur, poeta devine ea însăși pasărea care își construiește un cuib interior unde se retrage cu rănile și durerile sale: Îmi strâng penile întinse/ Spre abisuri neatinse./ Mă retrag în cuib rănită,/ Cu-o durere infinită./ Cuibul din mine.

Poate că poeta chiar a urmărit un sublim citat nichitian: Oamenii sunt păsări cu aripile crescute pe dinăuntru!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 23 martie 2020

iubirea mea este o colivie

cronică la: gânduri în cușcă de Maria Dobrescu

 

Maria Dobrescu, profesor de Limba și literatura română, creează esențe literare despre tot felul de atribute și atitudini ale vieții. Deși par niște cărticele decupate din propria personalitate, aranjamentul lor într-o bibliotecă velină nu este întâmplător. Există un traseu prestabilit, de parcă poeta ne-ar purta într-o călătorie a cuvintelor în care descoperim anumite repere turistice. Metaforele nu încep de oriunde și nu se termină oricum. Deși în pași mici, acestea potrivesc lucruri speciale.

Mai întâi, poeta ne introduce într-o termodinamică a poeziei în care versurile se supun entropiei sensurilor. Deși de proporții mici, poezia pare să crească și să tindă către o dez/ordine impusă de stările emoționale ale poetei. Lumea sa se extinde dincolo de orașe de-a valma, în timp ce uitarea nu se risipește prin ochi, iar iubirea o să înflorească/ o liniște/ entropie.

Între iubirea scontată și moarte, poeta își aranjează îngeri cu aripi coasă, sperând să o poată speria pe cea din urmă. Viața și moartea reprezintă acel cuplu yin și yang în care ea avea nevoie de mai multe vieți, iar el voia să-și trăiască viața cu toate mărunțișurile/ avarie.

Pentru poetă, moartea este acea liniște supremă soldată cu toți morții casei zâmbind îngăduitor/ din fotografii/ uneori mi se pare că trăiesc.

Poezia Mariei Dobrescu este semaforizată. Pe acolo treci doar când sensurile sunt puse pe verde, preț de câteva clipe drumurile oamenilor se intersectează: viața noastră/ e ca o întâlnire în intersecții/ ne vedem/ doar pentru a ne despărți/ tu ești cel care tace.

Autoarea are un stil de umor englezesc. Ludicul său te introduce într-un joc destul de cuminte, un v-ați ascunselea între vis și tăcere, o baba oarba între vis și îmblânzire, un soi de legănare princiară a la Saint-Éxupery, care caută esențial în suflet: legată la ochi/ o să mă strecor/ în rămășițele visului/ în care/ mă ghemuiam lângă tine/ întotdeauna așteptând// din întuneric/ tu îmi vei făgădui/ îmblânzirea/ gânduri în cușcă.

Cadrul desfășurării simptomelor produse din exterior este tăcerea, autoarea făcând abuz de această atmosferă pentru a se simți pe sine, a-și trăi propriile senzații, simțiri din plin. Nu întâmplător volumul se numește gânduri în cușcă. Ea își face loc în sfera meditației din care consumă porții mici de gânduri, se autoizolează în spațiul acesta de captivitate tocmai pentru a sta față în față cu problematica sinelui. Se zbate între cei patru pereți existențiali, zboară până acolo unde este limitată, își stăpânește dorințele, ieșirile din propriul eu, experimentând situația captivului: sorb cu o lentoare nefirească/ câteva amăgiri/ drogul perfect/ pentru un captiv/ p. 31; mă sprijin de tăcere/ ca de un baston alb/ așa pot lepăda/ fără să simt/ ultima cocoașă sentimentală. P. 32; tăcerea mea este/ o bufniță albă/ a ta/ un totem/ p.37; aproape îmi doresc să fim fluturi/ prin venele noastre ar curge/ un sânge curcubeu/ tăcerea/ s-ar colora/ disipând teama/ p.41; tăcerea a prins pojghiță/ în oasele mele/ p.42. Ș,i de aici încolo, gândurile în cușcă devin o expunere baladescă modernă, un conglomerat de stări meditative, de transformări dintr-o tăcere în alta sau dintr-o singurătate în alta.

Aș putea afirma că tristețea versului Mariei Dobrescu este una armonioasă, este despre o iubire imaginată, o iubire în tăcere, în așteptare: aici nu a sosit niciodată primăvara/ cel mai apropiat cer/ este privirea ta/ din care cad ape/ peste tristețile rostuite/ de așteptare/ p.35.

Două repere definesc poezia din cușcă: tăcerea și așteptarea. Trăsături definitorii ale poetei: chircită aștept o primăvară/ deși e ceva straniu/ în așteptarea asta// port/ păcatul tăcerii/ ca pe o inimă albă/ ascunsă la spate/ p.43. Acest atribut al tăcerii capătă intensitate și greutate, poeta apelează la memorie și la neuitare pentru a augmenta rolul tăcerii/lor: memoria ne trădează/ ne prefacem adesea/ că uităm/ vraful de tăceri/ p.46; cei fără trupuri/ trec în tăcere/ lumina vorbește/ în locul lor/ p. 48.

Singurătatea este solul tăcerii. Ea vestește zădărnicia care derivă dintr-o îndelungată tăcere și dintr-o obositoare așteptare: aud/ singurătatea măcinând/ în oase/ ca o râșniță/ viața asta grunjoasă/ p.49. Singurătatea macină. Singurătatea roade. Singurătatea deprimă. Este o karenină tolstoiană aproape, deși, aici, este salvatoare: singurătatea asta îmi roade/ unghiile până la sânge/ abandonez pantofii de năbuc/ pe șine/ să mi se piardă urma/ și mă ascund/ într-o femeie poveste/ p.55. Poate că poeta preferă rolul cenușăresei, nefăcând neapărat o dramă din prea lunga tăcere, din prea insistent singurătate. Aș putea susține că avem de-a face cu un baladesc extreme de calm, cald, al lui acasă unde fragmentele meditative se urmează într-un curs curat, personal, cotidian, așezat, cumsecade. Maria dovedește că este o persoană visătoare, mereu între gânduri.

De ce totuși gânduri în cușcă?! Pentru că a te constrânge de la a avea totul, înseamnă să ai puterea de a construi un interior al tău în care hrana, apa și lumina să fie luate în porții mici, suficiente și perfecte pentru a deveni una cu singurătatea! În fond, oamenii nu sunt singuri, însă insistă la a-și construi o singurătate a lor și numai a lor. În acest sens,  Isaac Newton spunea: „Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri.”.

Maria Dobrescu își construiește din poezie singurătatea! Acolo, în cușca sufletului său!

 

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

21 martie 2020

Starea de adorație de Ottilia Ardeleanu/ Cronică la: Nopți cu Inanna Lee. Sonete înamorate. de Florin Dochia

dav

Florin Dochia este un poet cunoscut în lumea literară și pentru faptul că îngrijește revistele literare Revista Nouă și Urmuz. Este un sonetist cu experiență, lucru dovedit și de recentul său volum Nopți cu Inanna Lee. Sonete înamorate, volum pe care l-am primit de curând odată cu noul număr al revistei Urmuz în care mi s-a publicat o recenzie. Cu o postfață elaborată a criticului Mioara Bahna, volumul conține 77 de sonete și este modern ilustrat, din loc în loc, de chiar autorul volumului, sub pseudonimul Flowerin Flow.

Titlul volumului deconspiră din start legătura cu personajul Annabel Lee al lui Edgar Allan Poe, ultimul poem complet al autorului american în care tema se referă la moartea unei femei frumoase. Pe scurt, naratorul se îndrăgostește de personajul poemului în așa grad încât și îngerii îl invidiază. Supradragostea aceasta rămâne vie chiar și după moartea femeii iubite. Dacă în tinerețe dragostea lor se consuma într-un regat de la mare, după deces, dragostea se continuă la mormântul de lângă mare, vizitat zilnic. Este o iubire ideală, neobișnuită și aproape neînțeleasă, din moment ce serafimii o invidiază și se pare că tot ei se fac vinovați de moartea femeii frumoase.

Poeziile sunt numerotate cu litere romane, de la I la LXXVII, asigurând fluiditatea stărilor emoționale, curgerea sonetelor, elegiac. Spre deosebire de stilul clasic sonetului, Florin Dochia renunță la majuscule, oferind astfel o notă modernă formei poemelor sale, însă, părtrează cuatrinele și terținele, cu punctuația necesară.

Acest volum este numai dragoste. Numai gest și atingere. Prețiozitatea sentimentului este accentuată de repetarea sintagmei pietre prețioase.

Spațiul visării și al dorinței se află pretutindeni, iar uneori punctat de anumite cadre intime, revelatoare, precum: -n așternut la mine, în somnu-ți, pe câmp de sunătoare și pelin, în umbra porții, în câmpul înflorit, infernul, printre epave, pe țărmul mării, în suflet, secretul loc trandafiriu, peștera de cretă: s-a-ntâmplat, cândva, Inanna Lee, să fim/ în peștera de cretă-nchiși o vreme,/ când a venit din zare să te cheme/ o umbră lungă, spunându-și serafim./ XLVI (pag. 64), în ambră: închisă în ambră te voi găsi în zori,/ Inanna Lee, de te voi pierde iară;/ îți vor lipi privirea tristă-n ceară -/ cu aripi căzute nu mai poți să zbori./ XLVIII (pag. 66) etc.

Iubita este întruchipată fie de o diafană pasăre măiastră, fie de o femeie nepăsătoare: tu, nepăsătoareo, pur și simplu treci,/ cresc în urmă-ți fluturi galbeni pe poteci-/ X (pag. 20), adică poate atinge extremele imaginației poetice auctoriale. Dar și goethian, în personajul unei fete blânde, cu un chip celest./ XI (pag. 21). Mai este zugrăvită plastic asemenea unui izvor de cer înalt albastu, de cuvânt sau un soare care curge pe pământ./ XXIII (pag. 35). Poetul consideră că universul e, de fapt, o femeie. De zei născătoare./ XL (pag. 56). Sau, de ce nu, femeia e un adevăr pe jumătate: ești doar un adevăr pe jumătate./ eu am visat să-l aflu întreg, vreodată./ în nopțile în care, cufundată/ cu totul în visare, te străbate// dorința de plutire, suspendată/ de-un fir subțire, care-n vânt se zbate,/ eu văd din întuneric cum te scoate/ chiar mângâierea mea, neînsemnată.// îmbrățișarea ta oprește clipa/ când pe răzoare a-nflorit tulipa./ în ochiul tău tot cerul se reflectă,// și în albastru-i ai ascuns aripa/ grea de înger. E gata cu risipa/ de dragoste, îmi lași iarna perfectă./ XLIV (pag. 62), ori chemarea la-ntâmplări toride: tu ești chemarea la-ntâmplări toride/ sfielnic cum te-apropii de firide/ în care-am pus mesajele secrete/ LV (pag. 75) .

Poetul se erijează în menestrel ori aed pentru a-și atinge scopul, acela de a fi alături, împreună cu ființa dragă: vreau să fii în dans, copilă-ntre aezi,/ să aștern doar roze unde te așezi,/ să te îmbrac în voaluri din tărâmul sfânt./ . XI (pag. 21)

Versul dochian are ceva nobil în el, ceva care, în plan personal, romanțează dulcele sentiment al iubirii până acolo până unde se referă la Romeo și Julieta, o poveste de dragoste dăinuind pestre vremuri, cu savoarea ei shakespeariană inubliabilă: atât de frumoasă de parc-ai muri/ chiar mâine și-otrava o bei din potir/ cum tineri naivi născiciți de shakespeare,/ grăbind să găsească un drum spre a fi,// gustau împreună-al iubirii delir,/ fă ceau înserare din zorii de zi./ pornită urci înspre sfinte tării,/ atât de frumoasă, ca unsă cu mir,// îmi pari, când doar somnul ți-e unic stăpân/ și-n minte vagi urme din noapte-ți rămân,/ ca umbre fierbinți în al lumii talaz.// iar pleoapa-ți se zbate ușor de un vis,/ în care eternul de tern e ucis./ atât de frumoasă, îngropată-n extaz…/ IX (pag. 19). Iar sentimentul meu e că acest volum are un puternic accent shakespearian, de parcă am revăzut piesa de teatru până la sfârșit. Impresia derulării scenei balconului, de exemplu, am avut-o citind sonetul XIII (pag. 23): fereastra-i deschisă, în noapte pătrund./ candela e stinsă, flacără-n zadar./ umbre între trestii din beznă apar/ și strigă la mine, cum să le răspund?

Rămânând în sfera delirantă shakespeariană, versul pe scena sărmană, suntem bieți actori XX (pag. 32) se traduce aforistic în: lumeantreagă e o scenă, iar actorii suntem noi!

Atât de frumoasă, cât ești de frumoasă, atât de divină, ești flacără lasă să se vadă sentimentul de idolatrie care îl subjugă pe poet, îl transpune în iubitul etern al femeii frumoase: ești flacără, iubito, eu sunt jarul/ pe care l-ai aprins din nou aseară;/ de parc-ar fi venit noaptea polară,/ ai înălțat, pe țărmul mării, farul./ îți lași în valuri trupul de fecioară-/ îți mângâiase glezna pantofarul/ și-acum pășeai pe ape, aveai darul/ pe care menestrelii îl cântară./ vom arde împreună și doar zorii/ ne vor chema-n popasuri provizorii,/ căci vom începe iar când vine amurgul.// o stea sau fulgerul ce trece norii/ vom fi, ori purtătorii unei glorii/ pe care ne-a trimis-o demiurgul./ XIX (pag. 31). La fel de importanțe sunt atributele: înrobit, subjugat, fierbinte, sau verbele  a alinta, a răsfăța, a vibra, a domina, a seduce, a desfăta ori metafore expresive precum/: sălbatica-ți tandrețe/ XXII (pag. 34), pentru tăcerea mea, tu ești izvor/ de cer înalt albastru, de cuvânt,/ ești soare care curge pe pământ/ și-mi luminează gânduri ce te vor./ XXIII (pag. 35), inima îți e un gol strălucitor,/ arde tot- în mine a rămas doar scrum./ XXVI (pag. 40). De remarcat sunt și efectele vizuale, un adevărat spectacol liric, așa cum se petrece în sonetul XXVII (pag.41): astăzi inima ta e un fluture./ tristețea mea e insulă pustie./ pe noi curgea lumină străvezie,/ de fierbintea șoaptă să ne scuture.// vezi sângele-n artere cum descrie/ acolade-n dimineața tulbure?/ ca o ploaie în boabele de strugure/ te răspândești în zarea viorie:// jumătate foc și jumătate frig./ un pumnal în spate nopții am să-nfig,/ bezna să se scurgă toată dintre noi.// suntem una iarăși! – cerului să strig./ dar e doar părere, nu e un câștig:/ fluturele arde, pierim amândoi.

Paradoxal, deși trăiește cu intensitate o iubire maniacă aproape, autorul este singur, își destăinuie sieși dorințele, arde pe jarul propriului suflet, monologhează cu o nălucă, iubește o fata morgana până la paroxism: îți amintești? Erai incandescență/ când nopțile albe nu se mai sfârșeau/ și eu îți șopteam: te vreau, te vreau, te vreau,/ iar chipul tău era evanescență/ XLIII (pag. 61), o consideră zeie miraculoasă, dar ea pare să fie inexistentă fizic. E doar închipuită. Pare a fi manipulat de o forță uriașă căreia nu-i poate răspunde decât prin poezie, singura și umila salvare de la o iubire platonică. Pare că poetul devine un Buratino tras pe sforile vieții. De referință în acest sens îmi pare sonetul XXV (pag. 39): flămândă, clipa îmi înghite viața;/ tu mai salvezi din ea când ești cu mine,/ căci las iubirea ta să mă domine:/ fii păpușarul, eu rămân paiața!// te-mbracă noaptea-n străvezii hermine,/ eu gust pe-ascuns din sânul tău dulceața/ și sparg cu vraja vorbei fortăreața -/ caliciu: tu pistil și eu stamine.// e-o mare înflorire când ții clipa/ pe loc și știi să îi îngheți aripa,/ s-o țintui parcă veșnic în albastru.// dar vine iarna, gata cu risipa;/ și zeul răbdător își stinge pipa,/ iar eu mă-ntorc tot la ce-am fost: sihastru.

Iubirea este o perpetuă căutare, o repetată încercare, ispită care generează păcate și iar păcate, cu alte cuvinte, este dulceață vie-a fructelor necoapte,/ sau rană ce mi-o lasă al rozei spin./ XXIX (pag. 43); în noaptea asta sunt exploratorul/ acestui trup de patimă arzândă./ păcatul lasă-n el privirea-i blândă,/ mă-ndrumă cum să-ți fiu adoratorul./ XXX (pag. 44).

Pe alocuri, în poezia lui Florin Dochia apar inserții cu accente nichitiene prin termeni: nevieții/ VII (pag. 15) sau prin versuri: când lumina ne rănește în amurg,/ nesățios te caut prin mansarde./ dorința de-a te poseda mă arde./ simt pe mine reci sudori cum curg./ XXXVIII (pag. 54); plouă infernal. în mansarde-i pustiu/ LVIII (pag. 80). Acestea amintesc de Ploaie în luna lui marte: Ploua infernal,/ şi noi ne iubeam prin mansarde./ Prin cerul ferestrei, oval,/ norii curgeau în luna lui Marte.

Care să fie îngerii care au “ucis-o” pe femeia frumoasă? Bănuiesc faptul că subtitlurile unor poezii spre sfârșitul volumului încearcă o dezlegare: angel in dream, angel in rain, angel in forest, angel in water, angel in grass, angel in the city, angel bwtween the walls care se încheie cu acel înger blând. Toți acești îngeri sunt de fapt păzitorii stării onirice, ai vegetației, ai vieții.

Deși sunt multe de spus despre acest volum impecabil de poezie, am să închei prelegerea mea cu un sonet foarte frumos despre o iubire idealizată, și anume cu sonetul XLIX (pag. 69) în care ideea de iubire infinită, neștirbită, premărită se poate închide între copertele unei cărți, devenind astfel, odată cu autorul, nemuritoare: privește-n zare: au plecat cocorii./ o lume de tăcere ne desparte./ te voi închide-n versuri, într-o carte,/ și-ți voi păstra-n dfințenie fiorii.// iubirea noastră nu mai are moarte,/ n-au cum s-o mai ajungă vrăjitorii./ sunt ferecate porțile-nchisorii/ și tu, prințesă, ai ajuns departe.// spre tine nu există drum de ape/ și nici de aer, sunt legat de pleoape/ cu somnul cel ce nu se mai sfârșește.// dar va veni o zi când va să crape/ capcana clipei. Voi deschide trape/ să intre iar lumina ta, firește.

Un itinerariu interesant, incitant despre o iubire imensă nu poate decât să atragă cititorul. Vă invit la lectură!

Ottilia Ardeleanu

Năvodari,

20 oct. 2019

 

Psalmi și balade/ Cronică la: Diavol cu coarne de melc de Spiridon Popescu

 

Spiridon Popescu nu are nevoie de nicio prezentare. Oricine știe că el este într-o relație specială cu Dumnezeu, de pe când avea 16 ani și a fost diagnosticat cu o boală” necruțătoare: geniu cu metastaze, după cum singur afirmă în autobiografia dumnealui.

Locuiește în Târgu-Jiu, etajul zece, lângă cer, așa cum mi se destăinuie în dulcea dedicație pe care o scrie pe prima filă a volumului de poezie multilingv Diavol cu coarne de melc, primit cu imensa bucurie a celei care iubește poezia și sufletul ei, iar de o vreme caută prin hățișul cuvintelor armonia lirică a literei!

Nu aveți cum să nu fi auzit rugăciunea acestui poet făcută către Dumnezeu, ca un fiu legat de neam de țărani și de pământ, Doamne, dacă-mi ești prieten, poezie recitată de renumitul actor Florin Piersic.

Citindu-l pe Spiridon Popescu, rămân cu acel sentiment de plenitudine poetică, fiindcă nu de puține ori mi s-a întâmplat, în itinerariul acesta în care am fost însoțită de diavolul cu coarne de melc, să zâmbesc satisfăcută, dar în același timp să fiu întristată de versurile aceluiași discurs liric. E cumva ca în Democrație, (p.30): În România,/ Astăzi orice gând negru/ Poate fi exprimat/ În versuri albe.// Iată că idealul/ Pentru care-au murit mii de tineri/ S-a împlinit.

Abordarea poeziei, ca formă, în acest volum este una de scurtă lungime, iar, ideatic, lucrată pe esențializare, pe concentrare și evidențiere a subiectului. Poeziile par a fi anunțuri-fulger: Primesc în gazdă-un înger disperat,/ Un înger izgonit de Dumnezeu,/ I-asigur tot confortul: masă, pat/ Și nu îi cer chirie niciun leu.// Atâta doar pretind: când e-ntrebat/ Să spună la vecini că-i Eu-l meu./ Anunț, (p.24), probe sau lipsa lor: M-am aruncat în mine ca-ntr-un hău./ Voiam să mor. Nu cred c-am reușit:/ Deși mi-au scotocit întregul Eu/ Cadavrul încă nu mi-a fost găsit.// Deci, nu există probe c-am murit,/ Dar nici că mai trăiesc. Cum e mai rău./ Lipsa de probe, (p. 22), imprecații: Eul meu, bată-l norocul,/ Numai rele mi-a făcut:/ M-a pierdut la pocher moartea,/ Și tristețea la barbut -/ M-a lăsat, fir-ar să fie,/ Într-o cruntă sărăcie.// Vedea-l-aș pe năsălie!…/ BLESTEM (1), (p. 23),  fapte diverse, regrete, sfaturi, scrisori, comunicate etc.

Deși neîmpărțit pe teme ori capitole, volumul de față are imbricate titluri însoțite de numărul de ordine, ca o repetiție a aceleiași teme propuse cititorului dintr-un alt unghi poetic, astfel, se întâlnesc AUTOPORTRET (1), (p.14), AUTOPORTRET (2), (p.118), AUTOPORTRET (3), (p.128), și aici, aș vrea să mărturisesc faptul că poetul se imaginează a fi altcineva ori altceva decât este, un Autosufletesc – spun eu- demontat din stările emoționale care îi străbat sinele, astfel încât se simte aproape Dumnezeu ori nisipul fin al unei plaje ori un copac firav cu crengi puține; sau: RUGĂMINTE (1), (p.22), RUGĂMINTE (2), (p.36-37), RUGĂMINTE (3), (p.107), RUGĂMINTE (4), (p.111-112). La fel cum sunt semafoarele, utopiile, tragediile în cer, rugăciunile, poemele, sfaturile, cântecele, dialogurile peste gard, pastelurile, toamnele, elegiile, dialogurile, scrisorile, fără-ndoielile, catrenele, blestemele, faptele diverse, tristețile… însă, între toate, aș remarca psalmii și baladele.

Psalmii fac înțelegerea să ajungă la rang divin prin încercarea anevoioasă a autorului de a ajunge aproape de Dumnezeu, atât de aproape încât orice durere să se dizolve instantaneu. Baladele sunt răspunsuri la întrebările, rugările și încercările de a depăși realul cu neajunsurile lui, și chiar replici ale poetului către Dumnezeu, o mână întinsă Acestuia, ca și când rolurile se pot inversa. Iată o exemplificare: A venit la mine și mi-a spus:/ “Lasă-mă să-ți zic Iisus”./ M-a luat deoparte-apoi: “Ai fost tâmplar,/ Fă-mi până mâine-o cruce de stejar”./ Văzând că nu-l refuz, mi-a mai cerut,/ Mieros, și-un pumn de cuie cu-mprumut.// A doua zi, când era gata tot,/ Ca o femeie m-a luat de cot,/ Șoptindu-mi candid: “Haidem, frățioare,/ Să facem pe Golgota o plimbare…”/ BALADĂ (2), (p. 54).

 Interesantă mi se pare și acea “Nuntă în cer” personalizată în BALADĂ (7), (p. 57): Doamne, mult mi-ar mai plăcea/ Să fac dragoste cu-o stea,/ Steaua să rămână grea/ Și să nască altă stea,/ Iar eu, ca un tată bun,/ Pe copilă să mi-o-ndrum/ Să nu fie căzătoare/ Nici la nunta cea mai mare!…

Desigur, poetul nu se-ndură să omită moartea ca personaj principal în viață, de aceea, ni se confesează: Moartea mea-i o mare doamnă,/ Nu mă-mbeznă, ci mă-ntoamnă,/ Ca să poa, la primăvară,/ Frunzele să-mi deie iară./ BALADĂ (18), (p. 84).

Altminteri, poezia lui Spiridon Popescu este un alai de regrete, tristeți, împăcări cu sine, revolte interioare, poetul trăind la maxim aceste stări în contextul social-politic al vremurilor noastre pe care îl valorifică cu dexteritate în multe dintre creațiile sale, ca de exemplu: VIAȚĂ DE CÂINE; PRIVIȚI, ACEASTĂ GHILOTINĂ; ANGAJAMENT; DISCURS; DEMOCRAȚIE; DISCURS ÎN PIAȚA UNIVERSITĂȚII; ÎMPROPRIETĂRIREA LUMINII; MI-AR FI PLĂCUT SĂ FIU O BRUTĂ, DOAMNE; RAPORT.

Poetul poate părea un pic narcisist, în sensul că se vede frumos interior, își conferă importanță și tot ce-l înconjoară se raportează la sine. Însă, latura tristă a expunerilor sale înlătură această suspiciune de autoidolatrizare. Aș evidenția în acest sens poezia MI-E DOR DE MINE, (p.104):  Mi-e dor de mine, nu m-am mai văzut/ De dinainte de-a mă fi născut/ Și-atunci din fugă doar: o clipă, două,/ C-am fost trimis să pun pe frunză rouă/ Și, cum această treabă s-a lungit,/ Sinele meu, probabil sictirit/ Că l-am lăsat s-aștepte, a plecat./ Unde s-a dus? Nici astăzi n-am aflat/ Și-aș da oricât să aflu căci, vă spun,/ Chiar mi-e, de el, un dor nebun, nebun…

Un alt atribut al poeziei lui Spiridon Popescu este acela al omagierii unor poeți și artiști de renume, ceea ce mă face să cred că poetul are niște modele, niște precursori pe care îi respectă dincolo de murire și cărora simte nevoia să le plătească tribut. Tributul celor care le urmează, nu numai al său. Și aș începe cu OCHII LUI HOMER, (p. 38-39): Am luat ochii lui Homer și i-am ascuns sub zăpadă/ Sănu mai vadă,/ Fiindcă lumina lor mă deochea/ Și mă făcea să am dureri de stea. Despre EMINESCU, (p. 40),  spune că s-a născut din dorința noastră de a fi,/ Din orgoliul cuvintelor noastre-/ Nu-n pântec de femeie a mișcat/ Ci-n pântecele cerului, albastre. Pe ARGHEZI, (p. 40),  îl consideră un biet monah, retras într-o chilie, încercând să-l pipăie cu-n braț pe Dumnezeu. De NICHITA, (p. 41), zice că: Era un domn,/ nu sta să se tocmească:/ dădea bacșiș la flori/ să înflorească,/ le mituia pe toamne/ să se facă,/ prin plopii lui,/ că au uitat să treacă.// Când bani de mituit/ n-a mai avut/ s-a dus în cer,/ să ia un împrumut. Și cum era să se lipsească de DINESCU, (p. 41-42)? Poetul ăsta/ e un pișicher,/ poetul ăsta/ n-are nimic sfânt:/ cu fiecare carte/ face gaură-n cer/ prin care-apoi/ atâția îngeri pier,/ căzând ca bolovanii/ pe pământ.// Doamne, de mă iubești,/ fă-mă ca el/ și-o să-Ți ridic biserici/ din Cuvânt!…

Dar, n-aș putea să nu remarc în miezul poeziei lui Spiridon Popescu acel duh bacovian, acele stări lacustre, acele lamentații de tristețe, acel plumb sangvin, acea întunecare sufletească: Sunt mai bacovian ca tine, Doamne,/ Tristețea-n mine umple-un vas mai mare,/ Femeia care-mi cântă-i mai barbară/ Decât femeia ta, și-n felinare/ Lumina mi-e așa de slabă-ncât/ Nu pot să scriu Lacustră”, de urât./ SCRISOARE CĂTRE GEORGE BACOVIA, (p. 17).

Tot în ciclul scrisorilor se înscrie și poezia SCRISOARE CĂTRE CHARLES BAUDELAIRE, (p. 17),  în care, similar “florilor răului”, poetul amplifică stările de scârbă, spurcăciune, mirosurile grele de hoit și de minciună!

Totuși, scrisoarea scrisorilor este cea adresată lui Dumnezeu, de-a dreapta Căruia creează, la masa poetică din Cer, toți acești redutabili poeți universali: Doamne, dacă vei observa că-ntr-o zi/ Gândul spre Tine n-o să mă mai poarte,/ să știi: nu-s supărat că m-ai făcut muritor/ Ci, fiindcă nu mi-ai dat puteri să aud/ Cântecul Privighetorii și după moarte./ SCRISOARE CĂTRE DUMNEZEU, (p. 88). Aici, doar în aceste câteva cuvinte firești, remarc sensibilitatea poetică și sufletească popesciană, dragostea de locul natal, iubirea de țară, de semeni, de unicitatea, autenticul și fermecătorul ținut lumesc așa cum a fost creat de Dumnezeu. O dragoste curgătoare! În Cântecul Privighetorii se regăsește întreg sensul vieții!

Dragostea, la acest deosebit autor, este intuitivă, pare lăturalnică, de fapt ea este considerată (și considerabilă!) prin sugestie, artistic, așa cum în poezia sculptată brâncușian: Nu depozitați inimi,/ inflamabile,/ în jurul Porții Sărutului -/ buzele îndrăgostiților/ sunt atât de încinse,/ încât s-ar putea produce/ cel mai mare incendiu./ BRÂNCUȘIANĂ, (p. 46).

Întreg volumul îmi pare o dedicație lui Dumnezeu, un transfer între sinele autorului și divinitate, un vas comunicant cu Dumnezeu. Fie că e o constatare, fie că e o îndoială, un mister, o teamă, un regret, o răbufnire etc., poetul se adresează necontenit lui Dumnezeu, încercând să-și abiliteze existența și stările sufletești. Consideră că relația cu divinitatea trebuie să fie una directă, fără intermediari și fără locașuri de cult, spovedania făcându-se prin cuvânt și în taina din inimă. Vremurile prea zgomotoase, la propriu cât și la figurat, nu sunt utile nici măcar lui Dumnezeu: În ultima vreme,/ s-au ridicat atât de multe biserici/ că Dumnezeu,/ ca să nu mai fie deranjat toată ziua/ de clopotele lor zgomotoase,/ a fost nevoit să-Și antifoneze Cerul./ CONSTATARE (3), (p. 104).

Poetul este sieși slujbaș. Obsesia scrisului și a poeziei îl urmărește non-stop. Însă, are încredere în sine fiindcă este posedat de Dumnezeu, el, diavolul cu coarne de melc. Este bântuit de cuvânt și de destinul poetic, de menirea lui în lume. Nu poate scăpa de același mereu coșmar: În fiecare noapte, adus la trap de-un cal,/ Sosește-n visul meu un mareșal,/ Care-mi ordonă (parc-aș fi ostaș):/ Spre nemurire, înainteee, marș!”/ COȘMAR, (p. 134).

Spiridon Popescu susține ideea că destinul și munca poetului sunt procese (de conștiință) de talia răstignirii lui Iisus! Ceva care va rezista vremurilor. Ceva tulburător, aproape incredibil, dar vindecător, renăscător, mântuitor: “Ce faci, stimate domn,/ De ce ești treaz?”/ (Mă-ntreabă-n câte-o noapte/ Câte-o stea)// “Scriu poezii…/ (De fapt, bat niște cuie -/ nu-n palma lui Iisus/ Ci-n palma mea)”./ DIALOG NOCTURN, (p. 94).

Poezia este mântuire, afirm și eu după lectura înălțătoare în care m-a ademenit acest Diavol cu coarne de melc!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

5 oct. 2019

 

Te întâmpinai, Diavol cu coarne de melc, cu un suflet de pâine și sare, așa cum știu neamu’ ăsta

 

mde

mde

Să vă spui: găsii așezat pe măsuța de la intrarea în scara blocului un Diavol cu coarne de melc. Și, o să ziceți că sunt nebună, dar vă jur că mă bucurai și-l luai în brațe. Și fuga-fuguța cu dumnealui pe scări. Mă poticnii la ușa apartamentului că nu mai nimeream gaura cheii. În sfârșit! Îl dezbrăcai! Și mi se arătă în toată măreția lui de diavol!

Doamne, ce miros în pielea velină! Stătui o vreme cu nasul pe umărul lui zdravăn, apoi începui să-l pipăi. Și el stătu cuminte, se lăsă pe mâna mea…Vasăzică, puteam să fac ce mi se năzare cu el!

Aflai de la început că locuiește la etajul 10 – lângă cer. Posibil că al nouălea era complet ocupat!

Îmi pusei ochelarii ca să-l dibui mai bine. Și, ce  credeți? Începu să-mi spună: Sunt de zăpadă. Apoi că: Vine apocalipsa. Pe urmă îmi ținu un discurs despre Democrație. Auzi tu? Diavolul și Democrația! Ce mai pereche!

Instantaneu, începură să curgă psalmi peste noi într-o ninsoare diafană și ne simțirăm necosiți. Ba chiar intrarăm în aura lui Dumnezeu și începurăm a ne mistui precum Biblioteca din Alexandria. Eu citindu-i expresiile, el dedându-se poetic. Mă pierdui, ce să mai!

Mă sfătuii cu mâinile și le lăsai să umble prin paradisul Diavolului. Ascultați-mă! Diavolul acesta e ca un Focar de îngeri. De ce îl parcurgi pe coastă, de aceea îți intră și mai tare în sânge. Este unul baladesc. Aș zice și elegiac. Poate că este chiar o Scrisoare de dragoste! Îmi șoptește viclean: Alexia, zăpada mă ninge dinspre tine. Îi răspund: mă confunzi. Dar, exist! Și-ți pot fi și stăpână de-mi lași cuvintele așa cum le-ai adus cu tine…

Își puse deci cuvintele sub ochii mei și se lăsă încet pe canapea. Citii: e-atâta cer,/ iubito,/ în lacrimile/ mele…/ să locuiască,/ oare,/ vreun dumnezeu/ în ele?. Mă întrebai cum poate Diavolul să-l invoce pe Dumnezeu?! Dar, iote că se poate! Mă văzu mirată și ținu să-mi dea propria definiție: Sufletul meu? -/ O modestă cameră de hotel/ În care e cazat Dumnezeu/ Când nu mai sunt locuri în cer.

Tu. Diavole, am auzit de tine. Ești cumva poetul care ostenește, răbufnește, rătăcește și mai și mituiește pe Cel de Sus.

Răspunsul fu unul simplu: Mi-e dor de mine, nu m-am mai văzut/ De dinainte de-a mă fi născut/ Și-atunci din fugă doar: o clipă, două,/ C-am fost trimis să pun pe frunză rouă/ Și, cum această treabă s-a lungit,/ Sinele meu, probabil sictirit/ Că l-am lăsat s-aștepte, a plecat./ Unde s-a dus? Nici astăzi n-am aflat/ Și-aș da oricât să aflu căci, vă spun,/ Chiar mi-e, de el, un dor nebun, nebun…

Vă mărturisesc, un diavol mai demn nici că aveam de gând să cunosc. Așa că stătui la taifas preț de o poezie pe cinste: Deși a refuzat să-mi fie Sine,/ Azi mă imploră (nu i-o fi rușine?)/ Să-l las să-și mute cerurile-n mine.// -Nu, Doamne, nu te las: să vezi și tu/ Cât e de rău când ți se spune Nu,/ Poate-o pricepe și-al tău cap, preasfânt,/ Că nu-s chiar numai proști nici pe pământ.

He, he, dar diavolul pe care-l băgai în casă nu e numai Utopie, Coșmar, Nemuritorul de care până la urmă obștea a aflat, ci este protagonistul tradus! Tradus în limbi de circulație internațională. Așa că mă trezii cu Diavolul cu șapte capete luminate! Cifră grozavă, mă gândii…

Și-mi văzui de lectura cu buricele degetelor și electricitarea ochilor pe toată lucrătura diavolească.

Diavol în persoană, poetul Spiridon Popescu, desăvârșit în cuvinte, năucitor, nu ca orice diavol, ci doar acel care își pune coarne de melc, și care cum ajunse pe mâna mea, mă și numi înger cu aripi de vultur.

Cuvintele acestuia mă înălțară! Doamne, mă vezi? Sunt ninsoarea care va să cadă lin, ca poezia de azi, dumnezeiască, a lui Spiridon Popescu!

De-acum, zbor!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

4 oct. 2019

Despre critica de întâmpinare

Din 2014 am început să scriu despre creațiile celorlalți. Și am făcut-o cu drag și mult suflet. Nu mă consider critic. De altfel, nu sunt, dacă privim această calitate ca pe o școală absolvită, ca pe o meserie.
Sunt ceea ce știu să fac. Sunt ceea ce fac să fie mai bun și mai bine decât în precedente încercări. Un om cu suflet care știe să se apropie de alte suflete, cu tact, fler, bunăvoință, dăruire. Sunt eu în mai multe ipostaze.
Nu mi-a plăcut niciodată să mă erizej în altă personalitate decât ceea ce mă definește. Din acest motiv, mi s-a întâmplat să refuz, la un moment dat, o persoană deosebită în a-i ține locul într-un discurs al său. Adică să vorbesc eu cu cuvintele acelei persoane. Nu pot face asta. Nu mă pot trăda. Și, mai ales, nu pot masca adevărul!

Acum trei ani, scriam o recenzie la un roman al unei tinere studente. Iată:

Pacienta

Recenzie la: Captivă în luciditate de Mădălina-Iuliana Mușat

 

Numele meu e Sara Pop. Am fost internată într-un spital de boli psihice, deși capacitățile mele mentale sunt în stare perfectă.

Romanul Mădălinei se concentrează pe viața unei femei tinere, marcate profund de moartea ambilor părinți într-un tragic accident de mașină și care se căsătorește prea devreme, la 21 de ani, cu tânărul George Pop, considerat prieten de familie și aparent protector, dar pe care îl cunoaște exact la ceremonia de înmormântare și de care se și îndrăgostește, fără a realiza că se află într-un moment de vulnerabilitate accentuată și că acest lucru ar putea să-i distrugă viața. Lucru care chiar se întâmplă, la foarte puțină vreme de la căsătorie când, întorcându-se de la facultate mai devreme îl găsește cu o altă femeie în patul matrimonial. Și, de aici pornește derularea filmică a întregii povești conturată de Mădălina, pe parcursul a 12 capitole.
Sara fuge de-acasă, este luată cu forța de pe stradă și închisă într-un sanatoriu de psihiatrie, printre nebuni, unde caută toate modalitătile de a se feri să nu înnebunească și ea. Pentru a-și păstra luciditatea, “pacienta” se imaginează o altă persoană, cu o altă viață, asa cum și-ar fi dorit, în afara gratiilor unei lumi bolnave, manipulată de minți bolnave.
Astfel, în lumea dinafară, eliberată psihic și fizic, ea devine Rebeca, o tânără doctoriță care își dedică timpul îngrijirii și vindecării oamenilor, respectând cu strictețe deontologia medicală.
Mintea Sarei cutreieră între vis și realitate. Dincolo de temerile ei și de “normalitătile” spitalicești, este o altă realitate, aceea dorită, care ocolește disperarea și teama de a nu uita de sine și de propriul nume. Așa că, Sara se mută într-o altă ființă, care îi urmează gândurile, visul!
În realitate, îl urăște pe soțul ei, George Pop, și se îndrăgostește de medicul rezident Robert Istrate. În vis, este doctorita Rebeca Sorescu, Beca – așa cum îi spuneau apropiații și se implică într-o relație amoroasă cu David Mendez, la malul mării, la Mangalia, trimisă de sora geamănă, Ema, care constatase că nu arată deloc bine și că are nevoie acută de o vacanță, astfel că îi închiriază o casă pe malul mării timp de o lună.
Astfel condusă, povestea se derulează pe două planuri paralele: cel al captivei și cel al evadatei în/ din propria minte terorizată de gânduri.
Trădare, manipulate, durere, teamă, intoleranță, nepăsare, abandonare, iată o serie de stări prin care Sara este nevoită să treacă și pe care se ambiționează să le depășească. Toate aceste stări sunt întrerupte de momente de vis, îndrăgostire, desprinderi de trecut, revelație asupra naturii, scrierea unui jurnal, amintiri dragi cu părintii etc.
De atitudine sunt îndrăzneala și perseverența de care dă dovadă Sara.
Solitudinea, în care stări de bine sunt umbrite de stări de rău și invers, în care întunericul este împroșcat de lumină și invers, este și ea parte importantă a vieții Sarei.
Povestea, având un puternic fundal emoțional se derulează într-un cerc, al cărui punct de plecare este cel al înșelării tinerei femei de către bărbatul iubit și al cărei final se termină asemenea, numai că personajele masculine sunt diferite.
Tema planează în real și mental, fiind legată strâns de obsesia morții părinților și de cele două trădări puse la cale de personaje colaterale, dar care induc tensiune în atmosfera și așa densă, apăsătoare, chinuitoare.
Este de remarcat ideea suprapunerii de personaje, Sara și Rebeca, aceea care, în subconștient, este salvatoarea Sarei. Mai este de apreciat și trecerea netedă de la un capitol la altul și cursivitatea expunerii. Privitor la topică, Mădălina mai are oarece scăpări. Totuși, în pofida subiectului dificil de tratat, Mădălina reușește să-i imprime un ritm alert, vioi, tineresc, surprinzător pentru vârsta ei fragedă.
Cum se termină romanul?!
Nu-mi rămâne decât să vă invit la lectură.

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 12 august 2016