Nu există decât acum și nici acum nu există

Cronică la: Pentru că existase cândva un om de Silvia Bitere

Pentru că existase cândva un om, volumul Silviei Bitere, câștigător al premiului Editurii Rafet la Festivalul Internațional Titel Constantinescu de la Râmnicu Sărat, 2019, este o compoziție lirică de 58 de poezii, fără titluri, doar numerotate. Prefațat de binecunoscuta scriitoare româncă stabilită în Franța, Angela Nache-Mamier, volumul este dedicat fiicei, Diana-Maria Bitere, responsabilă și de imaginea de pe coperte.

Firul discursiv este cel al vieții și morții tratate din diverse unghiuri, real și figurativ, printr-o metamorfozare teluric-celestă, ușor ludic-umoristic, impregnat de personalitatea directă și subtilă a Silviei. Este foarte originală în prezentarea efemerității și a chipurilor care s-au înălțat dincolo de real. De mama este mândră că a tras clopotul atunci când nu mai avea cine, de tată mărturisește că a plecat ca un străin.

Volumul este de la un capăt la celălalt scris sub imboldul sfințeniei și al sfințirii. Oricine și orice încape în poezia Silviei are mai ales conotații divine, fie că mijlocitori sunt sfinții, fie că se arată însuși Dumnezeu, ori este invocat, fie poeta se agață de aripa propriului înger: “la sărbătoarea durerii nu se plânge/ toți se țin de mână/ vorbesc despre viețile sfinților/ ca și cum ar fi ale lor/…// ehei/ și mirosea a smirnă îngerul meu/ pe care-l tot certam că râde“/ 2; “așa ruptă din rai/ ai biruit toate așteptările dumnezeiești/ la picioarele tale s-a ridicat/ ultima catapeteasmă“/ 17.

Interpretările lirice ale Silviei sunt poțiuni dulci-amare. Ea tratează, de exemplu, tristețea nu în registru grav, ci mai degrabă impresionist, dându-i o alură oarecum optimistă: “din tristețe îți poți făuri vise/ se nasc romane foarte bune din tristețe“/ 9; “dacă de tine depinde soarta celor triști/ cheamă-i frumos lângă umărul tău/ ca pe miei culcă-i în iarbă/ de trezire mă voi ocupa eu“/ 11; “odată tristețea pierdută/ moartea e ca și moartă/ deci vă invit să luăm cina/ într-un cimitir de fițe“/ 15.

Silvia Bitere îi conturează aura poetului până la rang de Dumnezeu, unul care cochetează cu cititoarele fidele, credincioase în cuvântul Lui de Poet, dar cum aminteam, Silvia lasă loc și de un umor subtil, un soi de autoironie dulceagă: “Doamne i-am spus poetului/ este adevărat că tu ne iubești pe toate la fel/ este adevărat că mâinile tale când iubesc/ de fapt iubirea curge din pieptul tău bun/ peste părul ei din aur din abanos peste câmpii/ dacă ți-aș spune că eu văd toate astea puțin altfel/ lucrurile cerești altfel/ te-ai supăra pe sfinții tăi?“/ 12.

În accepțiunea/ viziunea poetei, chiar și iubirea este trecătoare. O compară cu fenomenul de topire a zăpezii: “aici plouă dragul meu/ am devenit imună la ploaie/ ca la sensibilitatea iubiților//…/ mă deprimă doar gândul că iubirea lor/ ar putea dăinui/ când bineînțeles ar fi o minciună deosebită/ să poți crede în sensibilitatea unor iubiți nebuni/ aici e curat e liniște și e multă zăpadă/ cum îți place ție/ să dormi pe brațul omului de zăpadă/ în timp ce se topește/ și doar gândul meu/ că iubirea ar putea dăinui/ ce bine ar fi și ce păcat n-ar fi“/ 16.

Poezia Silviei este fără punctuație. Și nici nu este necesară fiindcă deține un stil clar, coerent, precis, astfel încât semantica este impecabilă și nu lasă niciun înțeles în coadă de pește. De fapt, poezia Silviei nu ține de vreo filozofie, chiar dacă unele poezii sunt niște aforisme în sine. A scrie este o curgere, o atingere între pasta de scris și foaie. Și din nou poeta mânuiește bagheta magică a metaforei, a comparației între uman și divin: “mă simt bine și poetul la fel/ curge din pix pe foaie/ cum ar curge/ la crima lui Dumnezeu după o femeie/ pe care a iubit-o el cel mai mult/ iar noi nu știm/ pentru că atunci când pixul curge pe foaie/ ești doar în momentul acela“/ 18.

Numerotarea poemelor este doar o strategie prin care poeta urmează drumul vieții de la naștere și până la moarte, un pelerinaj greu de dus pe umerii credinței, cu sincope și popasuri ori antracte, tocmai pentru o echilibrare a inspirației poetice: “în timp am învățat să iau lecții de respirat/ să fac resuscitări unor întâmplări vesele/ nicidecum amoroase sau alte peisaje apocaliptice/ să-mi duc mâna la gură și să-mi astup oftatul“/ 28.

Mitul morții este încrustat în multe dintre versuri, devine laitmotivul acestei cărți, pătrunde obsesiv în mintea poetei, devine chiar o normalitate: “sunt peste tine o iarbă verde verde crescută/ de o luciditate tăioasă/ în care dacă apuci să dormi/ ar fi să mori fără întoarcere/ însă dacă prin adormire ți-a fost dat să mori/ să nu prinzi teamă de carnea ta/ căci foarte curând ea nu va mai fi/ și florile îți vor sta aproape de țărână“/ 32.

Originalitatea Silviei nu ține numai de ton, de metaforă ori ludicul de-a viața și de-a moartea, ci și de felul în care face răsturnări de situații ori dă peste cap un discurs care ți s-ar părea să fie într-o altă cheie. Silvia stăpânește cu brio autoironia. Nici măcar singurătatea nu scapă de tăișul uneltei de scris: “cândva am iubit un om mult de tot/ și nu era mama/ și nu era nici tata/ l-am descoperit într-o carte și m-am îndrăgostit/ apoi am început încet să scriu și eu/ am făcut un copil/ n-am mai scris un an doi trei/ până când l-am auzit pe unul/ că scrisul este pentru cei singuri/ fără părinți neamuri sau alte rude/ rahat!/ și-am început să scriu din nou“/ 34.

Silvia este dibace în folosirea repetiției, nu exagerează, nu forțează, nu duce la colapsul lecturii. Ea se angajează într-o repetiție-răspicată: “când în biserică/ nu mai avea cine să tragă clopotul/ s-a dus mama mea/ și-a tras clopotul“/ 1; repetiție-convingere: “multe sunt de zis pe acest pământ/ dragii mei copii/ multă dragoste trebuie să fi existat vreodată undeva/ dacă nu așa cum cred eu/ atunci sărutul de adio la ce-ar mai folosi/ la ce-ar mai folosi văzul și nevăzul dragostei oarbe/ doar doar la suferință/ doar doar să doară/ eu cred în lumina ochilor prin care sufletul/ doar doar atunci se vede/ dar ce spun eu nu trebuie să spuneți și voi/ doar doar azi/ doar doar mâine/ doar doar niciodată/ Dumnezeul mamei mele“/ 14; repetiție-mărturisire: “m-am gândit adesea la nemurirea sufletului/ și la alte chestii/… // pe mine nu mă interesează nemurirea sufletului/ și alte chestii/… pe mine mă interesează dacă azi am iubit un om/ el să nu mă certe“/ 23; repetiție-rugăminte: “cheamă-l tu pe chemat la rugăciune/ acoperă-mi sufletul cu inima ta uriașă/ în ziua judecății cheamă-ți și doi câini/ pe cei mai bravi să muște din inima uriașă/ te voi apăra cu sufletul/ care nu cunoaște gustul de carne/ și vei muri în mare taină/ în trupul meu“/ 29; repetiție-dorință-reverberație: “dacă există ceva concret acum să-mi spui/ acum să-mi arăți munții din tine și mai cu seamă/ vreau să ating cel mai înalt vârf al ființei tale/ și-apoi poți să mă iei cu tine/ să mă îngropi sub tine/ să mă scuipi dar să mă adori/ în moartea noastră/ la moartea noastră/ noi noastră/ noi noastră“/ 36; repetiție-omagiu: “am auzit că iubirea de mamă e sacră/ eu nu am studiat iubirea de mamă/ dar cum aș putea să cred vreodată că o mamă/ cu mâinile ei ar putea lua un lemn/ să-l ducă la sân și el să plângă“/ 40 etc.

Condiția social-umană este tratată cu aceeași dezinvoltură cu care afirmă, se întreabă, se roagă, se consolează, admiră, crede, invocă, mărturisește sau oricare dintre antonimele/ antagonismele acestora: “nu sunt sărac cu duhul Doamne/ de ce să te numesc mister/ lasă-mă cât cred să cred/… nu suntem nimic din ce ți-ai dorit să fim/ de aceea trebuie să fim iubiți/ mai ales poeții/ acei oameni de care ai nevoie și tu ca să crezi că ești/ eu vin în completarea ta/ ca judecata de apoi să vină și ea/…// nu știu ce voi mai spune mâine despre tine/ însă rămânem prieteni până la capăt“/ 56.

Volumul Silviei Bitere este scris pentru și stabilește o relație modernă cu Dumnezeu cu care discută lucrurile firești, adâncite uneori de nenormalitate și îl chestionează frecvent, nedumerită fiind de faptul că nu-l vede nicăieri…

Volumul se încheie cu o scurtă poezie care prin ea însăși este o încheiere și totodată degajă optimism și speranță privind condiția și menirea poetului: “peste tot ce am scris se va depune un strat gros de praf/ nimeni nu va auzi de nimeni/ nutresc însă speranța/ că un extraterestru/ mă va descoperi și citi peste mii de ani“/ 58.

Îmi permit să-i spun Silviei că este o bună supervizoare a credinței în poezie!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 5 nov. 2020

Trei subiecte ale unei fericiri curate

Cronică la: C-am stat sub vânt de Mircea Lungu

Cartea lui Mircea Lungu, C-am stat sub vânt,  apărută anul acesta la editura Ex Ponto din Constanța, cu o prefață îngrijită de Nastasia Savin, este scrisă sub strategia sufletească descrisă printr-un motto folosind cuvintele versificate ale lui Fernando Pessoa: “N-am nici ambiții și nici dorințe./ A fi poet nu e pentru mine o ambiție./ E doar felul meu de a fi singur“. Iată cum din singurătate, poetul Mircea Lungu șlefuiește drumul pe unde se va putea întoarce, către și dinspre îndepărtări, astfel punând întreaga lumină a sinelui în poezie.

Cartea este desfășurată pe trei capitole ale căror titluri alăturate formează o metaforă: de-a fi în viață, ceva ce există deja, când sunt cum sunt. Poetul își stabilește cu precizie traiectoria pe care ademenește cititorul, involuntar și fără ocolișuri, punctând repere existențiale insolite, alergând între aici și acolo, acesta și acela, repetitiv și insistent, croindu-și propria rețea nodală, cu încâlcelile și automatismele vieții. Pare că poetul a trăit sub vântul care a bătut când favorabil, când nu, dus încotro s-a nimerit, și totuși, singurul lucru stabil, consecvent și ireproșabil a fost și rămâne poezia.

Călătorirea poetică nu este numai prin meandrele realului, ci și una a trecerii dinspre îndepărtata copilărie către apropiata plecare definitivă: “astfel că acele maluri întotdeauna/ mă vor aștepta,/ grăbite cum niște limanuri/ tocmai bune de împletit...”/ Acele maluri.

În tot acest itinerariu livresc, Mircea Lungu face referire la lucruri care l-au impresionat ori l-au marcat pentru totdeauna: caisul cu flori cum nările trufașe, poștașul lumii, malurile fluviului, sosirea graurilor de toamnă, acele fâlfâiri de rășină ale arcuitelor vele, fumul pipelor, cafeaua-ntărită ad-hoc cu-o gură de rom, benzile magnetofonului care ocrotesc vaste cariere muzicale,/o parte din noi atingându-ne-o-ntreacăt,/ Led Zeppelin plutește pe holuri/ cu-nțelegerea cuvenită./ Fumul pipelor, joagărul, hainele mirosind a păcură, praștia, șerbetul, paltonul vișiniu ros la mâneci,  telescopul căldicel în briza înșelăciunii pivotând,  vesta liliachie cu ceasul de buzunar  și altele cu ajutorul cărora țese frumoase povești în versuri, creând o legătură memorabilă între acestea, astfel că drumul de la prima până la ultima poezie este drept, sigur și original.

Mircea Lungu dispune nu numai de elementul teluric al călătoririi sale, ci și de elementul cosmic. În plus, își leagă mărturisirile de știință, imbricând cuvinte, expresii ori nume celebre în versurile sale, exact așa ca într-o excursie în care vizitezi un muzeu, o casă memorială, poate chiar un cimitir vesel unde afli sau restabilești astfel de amănunte: “Mișcarea este o cauză a călcăturii,/ a spus Galilei de îndată ce ochelarii/ care-au tulburat lumea/ au devenit certitudinea dată de ochi.”/ Suveica inimii; “Și nu era nicio noutate/ în faptul că nimic nu se relativizează…“/ Îngăduința jocului.

Uneori, poezia lui Mircea Lungu vine însoțită de note de subsol, poetul simțind să explice anumiți termeni specifici marinei/ istoriei/ evenimentelor, ca de exemplu, penițele sau via regia.

Remarc stilul direct de adresare, prin dialogurile prezente în unele discursuri sau chiar monologul. Volumul se evidențiază, de altfel, prin forma maiestuoasă a poeziilor, ele întinzându-se și pe mai multe pagini.

Tonul discursiv este și unul confesiv, împletind realitatea cu poezia himerică, iată chiar și zgomotul motoarelor navelor poate fi motiv de creație: “-Jos, liniștea are talismanele ei pentru mine,/ -Cum naiba cadența motoarelor/ poți s-o populezi cu himere?”/ Fumul pipelor. Așa după cum, în accepțiunea poetului, pianul este “o mașinărie de ascultat fericirea“/ Mut lumea un pic.

Mircea Lungu este un călător înverșunat prin propria poezie, folosindu-se de orice mijloace de transport: terestre, aeriene, maritime și de cele din vis! Îi place simplitatea vieții, așa că ne mărturisește: “Voi auzi astfel copita stârnită/ de simplitatea calului și voi călători fără urme…/ Știu, într-o zi voi fi prea încet…“/ Mut lumea un pic, făcând aici iarăși referire la efemeritatea vieții.

În trecutul său, poetul rememorează chipul tatălui pe care îl descrie ca și când ar fi prezent, cu un patetism nonexcentric, accentuând pe trăsăturile pregnante ale acestuia: “Fumul proaspăt îi face mustața/ să râdă cu furie, afumându-i obrajii,/ iese prin nări ca prin coșurile locomotivei/ de pe scara căreia cobora din mers,/ învăluit,/ ca-ntr-o robă,/ în aburii de câmp carbonifer/ tocmai în dreptul steăzii,/ cum un fugar clandestin.“/ Schimb de focuri.

Chiar și metafora, la Mircea Lungu, este o realitate ridicată la rang divin: “Ca și Dumnezeu,/ nu mi-e rușine de lacrimile mele/ ca o viță pe rod.”/ Ca și Dumnezeu.

Poetul atinge și dimensiunea singurătății, despre care, prin contradicție, susține că o trece cu vederea. În fapt, își impune să nu se lase ademenit de clipitul ei, să o considere neglijabilă și totuși, atunci de ce susține că nu scrie despre aceasta, când este evident că despre singurătate aduce în discuție?: “Nu scriu despre singurătate/ nici măcar ca-ndoială/ sau ca dimensiune neglijabilă/ într-o ecuație ajustabilă a vitezei/ cu care-și creează tipul de cititor în univers…/…// Sau o răzuiesc, cum face Dumnezeu“/ Nu scriu.

Oricum ar fi, cu prozodie, ritm și rimă ori în vers alb, poezia lui Mircea Lungu are o cadență caldă, propice unei lecturi odihnitoare: “De-am fi plecat aveam îndeajuns tutun,/ cafea și rom, hârtie și cerneală/ și-un Dumnezeu tăiat dintr-un alun…/ Depeșelele-n singurătate-și scriu, și ce foială!…”/ Un caligraf utopic.

Poezia lui Mircea Lungu are și o notă meditativă, dovadă punctele de suspensie care nu contenesc a lăsa cititorul să transpună în prisma personală sintagmele, simbolurile, temele propuse de autor.

Comparațiile sunt perfecte indicatoare de stări paralele, de aduceri-aminte: “Nu spun c-ar fi fost vremuri simple/ cum niște adevăruri nepopulare) – și apoi, ce-i pasă poeziei/ dacă au reușit/ să-și poarte sub aripi simplitatea,/ ca loc de povară,/ în ritmul unui simț dezaprobator?-“/ Același ceas cu giruetă; “înhămat ca un animal de povară/ la metafora tuturor corzilor/ ce mai pot fi ciupite-“/ Ceea ce trece; “și eu le văd limpede pe toate/ iar când ies, ca apa de ploaie curgând/ prin tulpina copacilor“/ O voce mai sonoră; “că nu ți-am răsturnat, ca un macaragiu,/ viața și străzile despre care,/ hoinărindu-le, mărturiseam că m-adorm,/ de parcă o betonieră și-ar fi revărsat/ stocul de patriotism,/ bagajele și pânzeturile brăzdate de asprimile/ care merg mână-n mână cu spițele morilor de vânt,”/ Încă o mărturie – observând metafora puternic obiectivă și dură cu care poetul zdrobește inima lectorului; “Fumul, ca un velur marinăresc/ al hainelor noastre ce par că ne-ar veni/ foarte bine cu timpul,/ căzu pe gânduri ca în fața unei zarve/ pe care abia o părăsiserăm/ de parcă ar fi fost o republică ajunsă pe țărm, pustie…”/ Povești precum jarul.

Ironia și autoironia nedisimulate sunt așezate pe curat, într-o atmosferă generoasă de timp și spațiu: “Știu: n-am fost tipul înalt, brunet,/ cu ochi verzi ce-ți căzu în ceașca de cafea/ după ultima farfurie spălată/ în apa de primăvară a lunii,/ din care ne privea exuberant/ un lan de porumb iubind lumina.”/ De ce tocmai o dimineață?; “Ca un om venit într-o zi ploioasă,/ nu vreau să vorbim despre gropi/ cu atâtea lopeți în jur“/ Acel ecou.

Din loc în loc, volumul este inserat cu copiile scrisului de mână, căci poetul acesta are adânc respect pentru coala velină destinată imortalizării gândurilor.

Poezia lui Mircea Lungu trece adesea în zona filozofică invocând/ evocând nume ilustre: Ovidiu, Socrate, Dante, Platon, Epicur.

Ultimul fascicol poetic este cu siguranță dedicat mării și călătoriilor maritime, întâmplărilor pe valuri și postúrilor în care se află în acest parcurs nautic, sub o formă plastică deosebită, pictând în cuvinte adevărate tablori. Este cu desăvârșire un periplu al intemperiilor existențiale întâmpinate pe mare, iar argumentul cel mai plauzibil este Ehei, Thalassa! Un discurs care se întinde pe cinci pagini. Un poem expresiv, chiar dacă devenit dintr-o întâmplare despre care nu s-ar fi știut finalul, dacă poetul, din postul de observare, nu ar fi acționat prudent și operațional pentru salvarea unui echipaj și a navei, într-un decor halucinant de “furtună cu ciocanele ei fără frontiere“/ Ehei, Thalassa!

Poetului îi place să confunde marea cu însăși libertatea: “Ce mai poate face marea pentru noi?/ Zilnic de și-ar lăsa poduri,/ nu le-am ști, ascunse fiind în libertate.”/ Fotografiile. Sau cu îndrăzneala: “Cunoșteam direcția vântului,/ de mult figura în palmaresul meu,/ primenit, auzul n-a fost/ decât propria depărtare și hălăduire/ spre cucerirea inimoasă/ a tot ce se-ntinde/ aici și acolo-ntre noi, ca-ndrăzneală…”/ E mai târziu. Și, poate cel mai frumos, marea privită “de la-nălțimea genelor sale“/ Așa e mereu.

Poetul este pelerin prin propria viață, aspect care merge în paralel cu realitatea descrisă. El este copilul, soldatul, motoristul, marinarul, cronicarul, poetul, înamoratul, trecătorul, “cel ce sunt-cum sunt-când sunt-pentru că sunt“.

În tot volumul acesta, Mircea Lungu pornește de la un soclu pe care înalță statuie cuvântului și a tot ce presupune acesta. Astfel, cu dibăcie sculptează permanent, creând imagine, formă, estetică, semnificație, simboluri artei de a scrie: “Lemnul creionului se despică…/ Iată cum lucrează cărbunele, îmi zic,/ versul umblă prin el“/ Spre ziua; “Doar cuvintele pot ridica plecăciuni/ dacă nu mă ascund în inima lor…“/ Despre șirul vorbelor; “Dimineața aceea poate se îngusta,/ sub săgeata literei sale, cu șiretenie…“/ Săgeata literei; “Vom auzi cărțile cum și-ntind trupurile,/ nu știu dacă atât de mature precum profilul pădurilor/ din care-au plecat, ca niște povestitori, definitiv,“/ De ce tocmai o dimineață?

Mircea Lungu își încheie volumul într-o notă de autoîncurajare a sinelui poetic. De îndată ce manuscrisul va deveni o carte, el va fi ars așa cum a ars și poetul într-o ars poetica personală, iar cenușile, ale poeziei și poetului, dimpreună vor fi aruncate în mare. Astfel, poetul și poezia sa vor renaște din propria cenușă: “… Așa că eu am dat foc manuscriselor/ Măcar pentru nimic altceva/ Decât ca, atunci când vor pleca prin lume,/ Cenușile noastre/ Să nu o facă decât aruncate în mare“/ Cenușile noastre.

O călătorire frumoasă, atractivă care merită ieșirea în lumea cărții!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 3 noiembrie 2020