când ziua nu poate ieşi din noapte

ca nişte păsări venite să-mi facă rău
gânduri negre se năpustesc din toate părţile
înfometate şi aşa de multe ciocuri deschise aripi
sufocă singurătatea mea
devorată de la piele începând
îmi simt măruntaiele plutind ca nişte fumuri

lumea dispare după acest nor
de forma trupului fără formă
ciugulit cu iubire cu tot

sunt purtată ca pe un roi
deasupra florilor de muselină
miroase a miere vântul de tei
taie în două neliniştea mea
fraternă
se avântă cu anvergura
dorului mă abandonează
celui pregătit să ţină piept
gândurilor astea dese
forfotitoare
cu gheare să lase urme în
sufletul tău
nu se poate lipsi de mine

Ottilia Ardeleanu
(august 2015)

Advertisements

am şi eu un if


dacă ar fi să guvernez eu lumea m-aş sfătui cu bărbaţii mai întâi
ei sunt inventivi
au înălţime
în dibăcie se aţâţă uşor găsesc imediat o armă pentru că în mintea lor
vieţuieşte verbul
a cuceri este de ultimă oră
mereu
îmi place cum îşi pun mâna la tâmplă parcă ar vrea să tragă
prin degetul arătător se dezlănţuie tumultul
li se oglindeşte în ochi dacă mai ai timp să te bucuri de
reuşita
îi face fericiţi chiar şi dacă ar fi descoperit din nou
roata
se învârte casa cu ei cartierul omenirea ce să mai
zic
nu ar trebui să fac mare lucru decât să-mi vină vreo idee pe care să le-o pun în braţe
dar cum
forţă nu orgoliu nici măcar nu ştiu câte lucruri ar trebui să am prin sertare cămară garaj pod curte şi
când caut ceva cu grijă tot nu găsesc

pentru că nu o guvernez mă furişez în fiorul nichi să văd cum se face
un bărbat cu muşchi de poem

Ottilia Ardeleanu

singură. pe masă, sticla asta carpatină. plină de ecouri.

cerul din pânză freatică îşi aşază pahare de nori cu picior. ne aşteaptă. apoi toarnă.
solitudinile curg, curg. în vale ne adunăm noi! ne privim de la mansardă cum vorbim în şoaptă. gesticulăm pe muteşte. nicio chicoteală nimic. noi tot mai atenţi, cu urechi de iepuri speriaţi de propriile solitudini. parcă suntem roz parcă suntem albi parcă suntem cenuşii, umbre numai coji pe trunchiurile copacilor, dar nu scoatem niciun sunet. nici acolo, nici aici. se aud bulbucii de apă, discută aprins ca nişte şcolari despre jocurile pe computer. se rotesc între ei, aruncă genţile pe jos, luptă cu degetele, cu planşele, cu imaginile, cu exclamaţiile, cu vitejiile, dând din coate, se încontrează, se iau în piept. câte-un butuc uscat pluteşte înspre ei, îi desparte, ei mimează ruşinea, plecând(u-se), se împrăştie, ca la primul colţ să se învolbureze din nou.
la vale,
mai încolo e un izvor. tot noi suntem. mai adunaţi, mai cinstiţi, într-o înfrăţeală celebră de solitudini. mulţi se opresc, îşi apleacă trupul, rotunjesc buzele după pielea noastră lichidă şi ne sorb într-atâta solitudine încât se şterg la gură mulţumiţi, rămânând o vreme să contemple undeva în adâncul privirii noastre. nici nu ne facem simţiţi. suntem prea fluizi. trupurile ne alunecă perfect în trupurile lor, ca şi când pentru asta am fi fost făcuţi. altfel de oameni. mai revigoraţi, mai liberi, mai împăcaţi îşi umplu peturile şi pleacă. fără să ştie că ne duc cu ei. în viaţa lor.
la vale,
de aici din albastru, de la masa cea cu nori într-un picior, mă uit la voi cum beţi apa asta curată şi zic: ce bine o fi pe lumea cealaltă!

Ottilia Ardeleanu
(10 iulie 2014)

banca mea de iubire

la cine te gândeşti când te dezbraci de lumea de-afară
de mirosul ei greţos de aerul îmbâcsit pentru care
plătești cu iubirea pe care ai împărţit-o foaie cu foaie
să poți trăi până la sfârşit fără să apelezi

la trupul tău voi veni să fac un împrumut
de dragoste pe termen lung
voi completa spaţiul dintre noi un formular avantajos
nu-mi va fi greu s-acopăr dobânda la cursul zilei

cel mai bine-ar fi să fac un depozit în inima ta
când am nevoie să-mi alimentez cardul
pentru pofta de viaţă

să nu amân toamna este o clădire fumurie
cu multe ghişee pentru operaţiuni eficiente

tastez codul pin

Ottilia Ardeleanu

(15 nov. 2013)

Niciodată nu spune unei zile că e ordinară

ninge
e semn
că vecina de peste alee va scoate rufe
la uscat
jumătate din ea este mereu pe
dinafară

o fixez cu privirea
nu e de ajuns
e bine să mă gândesc la ceva frumos
cum ar fi noi doi o funie cu sentimente
înnodate până ajungem cu picioarele pe
pământ

sigur

perna lumii s-a descusut pe-o margine
cad fulgii cine mai ştie cărei păsări

cu gâtul frânt

a alunecat pe aerul poleit
ca o patinatoare la prima şedinţă
de antrenament

se ţinea de un cleşte
de gheaţă
ochii imortalizau lumea
adunată ca pentru
ceremonie

Ottilia Ardeleanu

(10 martie 2012)

mă îndrăgostii a doua oară da nu-mi pare rău

mă trezii zâmbind cu gândul la el

l-am recitit de curând că-mi place al naibii
când mi-e rău mi-e de-ajuns să-mi amintesc vreo expresie
că gata îmi trece pot să îmi văd de-ale mele
viaţa nu poate fi mai caraghioasă de atât

uneori mă mai apucă prin autobuz
scot cartea şi şterg râsete de fereastră
(că dacă n-apuc loc nu urc) încolo spre mare
să nu zică ăi din jur că am luat-o pe arătură

de multe ori îl ascund în sân împăturit
într-un petec de hârtie inima saltă ca un cocostârc

iote mi-adusei aminte de satul meu din care m-am tot duuus
că de m-oi întoarce nici că aş mai cunoaşte picior de om
să vă spui şi eu una de pe la noi pe când prinseseră băieţii
să mă privească galeş de tot

mai trecea câte-un camion pe la noi pe uliţă
copii fără minte ne agăţam de scara din spate că mergea încet
aveam timp să ne prindem şi ne plimbam şi noi de
până în ziua când a zbierat ţaica leana care abia se mişca de grasă
aoleu săriţi că-mi moare fata ce mă fac acuuum
unchiul învăţător în sat om harnic şi respectat a sărit de sub şopron
(că meşterea şi de ălea mecanice) nu era vrăjitor nu
a sărutat fata zdravăn o dată şi încă o dată o apăsa pe piept tremurau toţi
atunci văzură şi băieţandrii ce şi cum
s-a sculat din morţi dora că aşa o chema se închinau babele scuipau în sân
săreau ăia mici ca mieii

ce vremuri

tare m-am depărtat pe aici pestriţă lume
he he avea dreptate cioran când spunea sfârtecând ideile că
nici din trei oameni nu mai găseşti doi de acelaşi neam

oare dacă m-oi întoarce vreodată voi mai găsi ceva din ai mei
m-o mai şti cineva

că tot spuneam
să nu-mi fac prea mari iluzii

bine că mi-a rămas el
soarele la namiază

Ottilia Ardeleanu

(12 martie 2012)

de albastru de adânc de muze

te-ai ascuns între nişte poezii care fac ape
oamenii nu se sperie intră uşor
încep să înoate fiecare cum a învăţat de la părinţi
de la proful de sport ori cu gaşca unii
se iau la întrecere cu bancurile de peşti
pariază că au ştiinţă de lumea cea albastră
nu ezită să se cufunde într-un fel
mişcător fac valuri înfig cuvintele în
nisip ca nişte steguleţe de recunoaştere
suflă bucuriile baloane de aer salin
între sâni stâncoşi alunecă îndrăzneţ
fotografiază iau mostre din adânc

chiar acum arunc ancora şi îi aştept să iasă
la suprafaţă să-mi povestească şi mie cum e
lumea ta

Ottilia Ardeleanu

(14 ian. 2013)