3 de Ottilia Ardeleanu

Jurnal.

În oricare jumătate de locuinţă vidul devine tot mai dens şi, când trec prin el, se bătătoreşte cenuşiu, un pântece de pădure cu nou-născuţi prin care a intrat buldozerul. Sentimentele îmi sunt defrişate şi, mereu, acea rază mă scormoneşte ca o lopată avidă de-ntors vorbele şi pe-o parte şi pe cealaltă, poate-poate mai găseşte ceva de recuperat. Nişte trecători indiferenţi, gândurile se poticnesc în noaptea care merge pe brânci în urma soarelui, ca un copil după o minge fistichie.

Îmi vine să scriu despre viaţă! De fiecare dată când năluci se încoronează în capul meu, îmi vine să le trântesc pe masă şi să le umplu cu cerneala sufletului, să las semne pe trupurile lor ciudat de albe şi de absorbante. Dar ele se disipează mai repede decât s-ar încovoia degetele mele după cuvânt şi ar deveni o parte din mine.

Am senzaţia că o mână puternică mi se aşază pe umărul drept, când, de fapt, este umbra grea a singurătăţii. Cred că şi ea e la fel de singură. Naiva! Se bazează pe mine. Insistent. Ba chiar brutal.

Punctul 3: ar trebui să o îndepărtez cu un spray paralizant, cu un plici sau s-o înec într-un pahar de…, de parcă aş fi uitat de principiul lui Arhimede!

 (12 august 2011)

Advertisements

2 de Ottilia Ardeleanu

Jurnal.
Când ei nu i-a mai păsat, s-a dus totul de râpă. Şi de unde nu era Dumnezeu, acum chiar că intraseră în Marea Rătăcire.
Apartamentul cu două camere dă spre ghiol de parcă ar căsca ochii la cum se înfig trestiile în soarele matinal şi ca şi când ar fi o armată luată prin surprindere, sângele ţâşneşte din spade chiar pe faţa orizontului. Prin toată această gloată trece marfarul de Feteşti. Burţile de cisternă pline par că explodează la fiecare scârţâit de şină ce-şi dă duhul sub călcătura greoaie şi periculoasă.
În stilul lor orăcăit, broaştele par să aibă mereu ceva de reproşat.
O rază de soare taie locuinţa în două jumătăţi goale. Năduşeala nopţii a tapetat pereţii şi orice pală de vânt pare a bunică suflând în vatra cu jar, pe care dinţi de sugar – porumbul abia cules se perpeleşte.
În curtea de peste drum, cântă ultimul cocoş.
Încerc să umplu atmosfera făcând gimnastică de întreţinere cu nişte aduceri-aminte.
Punctul 2: să creez un culoar pe care să rostogolesc din mine rămăşiţele de sentimente. Mai sunt câteva pe fundul inimii.

(3 august 2011)

1 de Ottilia Ardeleanu

Jurnal.
O iau de la zero. Azi, august demenţial. Îmi tremură bărbia.
Nişte ţânţari admiră tabloul dinaintea lor, cu ochiuri pe care praful depune sedimente, mici cochilii în care timpul intră să-şi tragă răsuflarea. Dinăuntru îmi pare o pictură în puncte agăţată pe turnul bisericii, de unde unii aşteaptă izbăvirea. Tot pe acolo, câte-o limbă de vânt se aude plescăind. Sictirit.
Amurg vânăt. Instinctiv duc mâinile la pleoape şi o durere mă izbeşte peste degete. În prelungire, lumea, ca o dâră de amărăciune despicând zarea. Soarele, ochi de bou ieşit din orbită, zvâcneşte leneş lipit de peretele de stuf care se adapă din ghiol.
Indignarea nu vine de la indigoul de copiat sentimente. Toate răbufnirile au trecut pe celelalte pagini. Poate de aceea am inima goală. Şi niciun cuvânt. Tăcerea e o fufă cu fiţe care vrea să fie deasupra. Poate de aceea totul se mototoleşte în mine, aidoma poemului pe care îl strâng în pumn şi încerc să dau coş. Nu m-am mai jucat de mult.
Oricum, nu m-aş auzi decât pe mine. Şi mai cert, aş rata.
Punctul unu: ruptura e mare. Numai înţelepciunea poate intra în operaţie. Anestezic!

(3 august 2011)