PARADIGME VIRTUALE

-antologie de texte literare-

Se pare că, actualmente, literatura online câştigă teren în faţa literaturii on paper, mărturie fiind cenaclurile de tip site-uri online unde postările constau în oricare formă de artă: poezie, proză, eseuri, articole, imagine, pictură, design, muzică, videoclipuri, filme etc., tot ce poate crea mintea umană în folosul esteticului. Reţelele literare au o mare importanţă din punct de vedere al posibilităţilor de comunicare, eficiente şi rapide, în toată lumea. Ideea de “nu am timp” nu mai există, ci împreună cu spaţiul virtual fără frontiere, timpul devine o permanentă “zi a porţilor deschise”. În plus, dispunem la discreţie de libertatea de exprimare, de filtrul personal de alegere a locului în care dorim să ne desfăşurăm activitatea literar-artistică, să ne demonstrăm calităţile din oricare aripă a artei, de selecţia proprie a literaturii pe care dorim să o citim, de textele în subsolul cărora dorim să ne lăsăm opiniile. Devenim scriitori dar şi critici ai creaţiilor personale şi/ sau ale celorlalţi, încercând gusturile şi de o parte şi de cealaltă. Putem fi atât “prinţ” cât şi “cerşetor”; la egalitate cu milioane de oameni talentaţi de pe Terra şi, în acelaşi timp, într-o permanentă competiţie în arena frumosului. Indiferent de opinii, constat o mare uniune pe care nu o categorisesc a fi nici a scriitorilor, nici de natură politică ori religioasă. Am s-o numesc Uniunea Spiritelor. În acest context se înscrie şi site-ul literar Confluenţe lirice, al cărui fondator este profesorul şi poetul Relu Coţofană. Înfiinţat în 2009 sub numele de “Junimea digitală”, se află acum într-o perioadă de progres literar, cu nume cunoscute deja ale literaturii actuale.
Confluenţe lirice se află la a cincea apariţie editorială (după “Confluenţe literare” – antologie de poezie şi proză, 2012, “Confluenţe poetice” – antologie de poezie, 2013, “La confluenţă de gânduri” – antologie de proză, 2013 , “Confluenţe lirice” – antologie de poezie şi proză, 2013) cu antologia “PARADIGME VIRTUALE”, cuprinzând 35 de autori de poezie, proză, articole, studii literare. De data aceasta, autorii se prezintă singuri, răspunzând la aceleaşi întrebări care le deconspiră personalităţile atât de diverse. Preiau şi eu câte ceva din aceste mărturisiri pe care le-am considerat a fi amprenta scriitoricească a fiecăruia dintre aceştia.
Nu voi trata fiecare autor în totalitatea complexităţii sale, ci voi face contururi, voi spune doar despre ce mi-a atras atenţia, despre ce am surprins eu în mod special, despre lucruri care m-au captivat şi m-au apropiat de scriitor, despre formele şi culorile ce mi-au impresionat retina, restul se cuvine să-l descoperiţi voi înşivă, dragi cititori.

Crina Albu are o poezie ascetică, aşezată, care invocă puritate, smerenie, regăsire în Dumnezeu. Are o altfel de visare, curajoasă şi încrezătoare în desăvârşirea spirituală. Ea se recunoaşte în faptul că: “Cea mai mare bucurie a mea este atunci când Cuvântul atinge o inimă şi o înalţă.”.
Ovidiu Berinde este exaltat când afirmă: “Nu scriu poezia ca pe o datorie, o somaţie, din spaimă, din orgoliu, ci doar mă contrapun cumva Neantului.”. Pare un poet care din singurătate îşi ia seva lirică. Şi luptă pentru a se desprinde şi a ameriza pe fericire. Obsesia lui pentru poezie este ca tăişul dintre viaţă şi moarte. Poezia lui se vrea categorică. Şi reuşeşte, de cele mai multe ori.
Ileana Popescu-Bâldea este poeta sensibilă care pare să nu aibă mâini, ca orice om, ci doar suflet cu care scrie; păşeşte delicat pe hârtie ca pe clapele unui pian. Muzica nu o părăseşte, uneori vine din ea – sieşi vraci; îi este pacienta care se lasă cu încredere vindecată interior de sunete cărora le răspunde prin cuvânt. Ea spune despre sine: “Sunt calul destinului meu”. Şi prinde aripi de zbor.
Constantin Bidulescu scrie ordonat, în dialog, păstrează stilul clasic presărat cu umor. Poezia lui este de viaţă şi despre viaţă. Are tentă baladescă, cu un aer uşor vetust. Susţine că: “Cea mai mare bucurie a fost în ultimii doi ani când am văzut versurile mele tipărite în două antologii colective, după 50 de ani de lucru numai cu simboluri matematice”. Aş zice că matematica este poezia fixă a vieţii.
Pentru Melania Briciu-Atanasiu poezia este hrană. Vine din inimă cu o putere care fascinează cititorul. Grea de sensuri ca plumbul şi directă ca un as pornit din racheta celui mai iscusit tenisman. Este o poezie foarte legată de oameni şi locuri. Un gheizer de iubire şi dăruire. Ne poartă istoric spre origini şi are o forţă de exprimare a zbuciumului interior care impresionează. Poeta, ca şi poezia ei, este acea Mary Poppins “cu o umbrelă în inimă”, dăruită de Dumnezeu.
Dan-Tudor Calotescu, “chiriaş într-un castel de vise”, abordează teme de actualitate fără să se rupă de visare, de speranţă, de firul de lumină. Cu tendinţă spre filozofare şi cu subtile note de ironie, poezia sa este una a realităţii. Sentimental-frenetică, rămâne permanent o poezie a întrebărilor fără răspuns, a unui existenţialism din care nu poate să excludă partea negativă cu toate că finalurile sunt în general urme ale depăşirii acestor neajunsuri lumeşti, pâlpâiri de încredere într-o minune dumnezeiască. Poetul afirmă următoarele: “scriu poezia ultimului refugiu”.
Ion Popescu-Bradoschi se manifestă printr-o poezie blândă, enigmatică, construită pe imagini din trecut, pe un vocabular care îmbină vechiul cu noul, are un romantism persistent ca un parfum de epocă. Străbătută de melancolie, amintitoare de vremuri care azi par demodate şi totuşi atât de febril răscolitoare. Poetul se deconspiră într-una dintre poeziile sale: “inima mea bolnavă de poezie şi moarte”.
Simion Cozmescu are o poezie dibace, tranşantă, fermecătoare în acelaşi timp. Este deschisă, pătrunde în profunzimea eului, se dovedeşte un puternic elogiu pentru iubire şi se încredinţează cu sinceritate cititorului. Metaforică, vizuală, uneori alambicată. Inspirată de natură şi de femeia iubită, “poezia îmi este cea mai apropiată, cea mai bună unealtă”, afirmă poetul.
Mihai Constantin este autorul poemelor numerotate. Poezia sa ţine de ciclul vieţii: te naşti, copilăreşti, creşti, cunoşti adolescenţa, tinereţea, maturitatea, senectutea, apoi o iei de la capăt pentru fiecare om. O altă viaţă, o altă viziune, un alt itinerar, dar acelaşi ciclu. Mărturiseşte că “singurătatea mea nu o măsoară nimeni ca şi cum nu ar fi nevoie”.
Relu Coţofană scrie o poezie a fericirii, dragostei şi bucuriei de a trăi. Metoda sa este simplă, limpede, liniştitoare chiar dacă există o complexitate sentimentală: citeşti şi parcă ţi se întâmplă chiar ţie să constaţi că este adevărat de trist şi este adevărat de izbitor cu propria viziune asupra vieţii. Poezia sa exprimă fie singurătate, fie fericire, fie viaţa artistului străbătută de problematica lumii, a vieţii şi a iubirii. Scrie atât în limba maternă cât şi în limba franceză, dezinvolt şi curat. Mi-a plăcut să aflu că “artistul nu moare, el doar îşi schimbă starea de agregare într-o lumină vaporoasă”.
Violeta-Mirela Deminescu se integrează într-un liric aparte. O anume duioşie, smerenie şi dragoste inocentă traversează versurile ei din care este nelipsită căldura cuvântului. Între cer şi pământ, poezia ei este purtată de îngeri şi de Dumnezeu pe care îi invocă de fiecare dată când se aşază la scris. Însăşi afirmă că „singurul poet desăvârşit, Dumnezeu… umblă şi prin aripa mea”. Face paşi delicaţi către desăvârşire, acolo unde îşi doreşte să ajungă.
Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt – prietenul său de-o viaţă-, accentuarea stărilor de abandonare într-o existenţă aflată permanent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia. Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acel cuvânt al însingurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care Îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că „într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste…”.
Alina Dumitrescu trăieşte într-o lume a copilăriei în care fiecare detaliu are importanţa lui. Enumeră obiecte, întâmplări, stări care i-au însemnat acea perioadă. Personajele interacţionează după un scenariu bine pus la punct. Proza acesteia abundă în descrieri relative la personaje, la joc şi la cadrul desfăşurării lui. Este o naraţie ordonată care pare să respecte nişte reguli care ţin de acel mod de viaţă. Fraze concise, ferme, limpezi. Iată ce spune despre sine: „îmi amintesc că trăiam tot timpul anului într-un culoar secret care ducea drept la cuvinte”.
Camelia Florescu scrie în stil clasic, mai degrabă pregătită pentru a pune versurile pe o melodie nouă. O figură importantă pentru sine este tatăl despre care aminteşte des în poezia sa: „Pentru orice fată-n lume, primul înger pe pământ e tăicuţul”!
Poezia lui Vasile Haţoş stăruie în căutarea de sine, a adevărului, dreptăţii, absolutului. Telurică, apelând la elemente ale naturii, se situează şi în luntre şi punte, cu un picior în ieri şi cu unul în mâine. Cu iz arhaic, încearcă să descopere filozofia vieţii. „Mă opresc la glasul din adânc al naturii şi-mi pare glasul sufletului meu”, afirmă acesta.
Valentin Irimia se autodefineşte poetic: „Din nicio zare imn ca să mă poarte/ Din nicio lume glas ca să-i răspund / Căci pentru cei de jos… sunt prea departe/ Iar pentru cei de sus… sunt prea la fund”. Poezia lui este metaforică, tumultuoasă, percutantă. Plină de sensuri, balansează între iluzie şi realitate, este sobră, îngrijită, cu o ideatică personalizată care atinge atât faţeta interioară cât şi ceea ce trece de poarta eului. Câteodată, cuvintele par de plumb, mai ales când scrie în vers clasic. Nu ezită să spună: „visez că sunt treaz/ nedumnezeiesc se ondulează/ conturul trudei/ peste ultimul meu trup”.
Stejărel Ionescu scrie poezii condensate, având o tematică axată pe tot ceea ce ne înconjoară. Titlurile folosite sunt relevante: pasărea, vântul, zborul, închinare etc. Nu lipseşte elementul de meditaţie: „o pasăre a murit în zbor/ încercând să rupă/ încătuşarea libertăţii,/gratiile timpului/ de la colivia morţii s-au sfărâmat,/ unde eram noi atunci/ când ne agasa moartea ?”.
Anişoara Iordache contribuie în antologia de faţă cu două poeme-dedicaţie. Versurile sale par a fi reflectate de spiritele celor două personalităţi care au determinat-o să scrie alb şi să scrie lunii. Ceva de acolo dinlăuntru a ieşit la lumină, metaforic şi omagial. “Ce poate fi mai frumos/ decât să împărtăşeşti celor dragi bucuria vieţii?!” (se) întreabă poeta.
Llelu-Nicolae Vălăreanu (Sârbu) spune despre sine că: „Eul, mai presus de mine-n idee, oglindeşte tot ce n-am putut să fiu în columna propriului suflet.”. Este preocupat de lume, iubire, natură. Nici poezia acestuia nu ocoleşte singurătatea, dar nici aspiraţia spre mirific. Trăieşte în cuvânt, poate că din inerţie, respiră un aer divin, se umple cu el, în aşteptarea unei idei puternice.
Veronica Pavel-Lerner, această scriitoare traversată de dorul de ţară prezent în mai toate scrierile ei (poezie, proză, eseu, critică etc.), ne introduce în lumea interioară pe făgaşuri lirice, recurgând la imagini din trecutul îndepărtat ori cel apropiat. Podul peste ocean este trecut cu fiecare amintire şi cu fiecare dintre figurile ilustre ale culturii româneşti care i-au subliniat viaţa şi despre care ne împărtăşeşte cu mare sinceritate şi putere de redare. Ea are măiestria de a relata propriile trăiri într-un mod deschis. Poeziile sale exprimă bucurie şi tristeţe. Departe de ţara-mamă, gândurile-i sunt ca un roi de albine deasupra unei flori al cărei miros ajunge tocmai acolo unde se află: „trăiesc într-o ţară/ pe care poeţii o numesc/ iarnă”, atât de frig poate fi undeva unde sufletul suferă pentru căldura locului natal. Sentimentul de prietenie este declarat cu emoţie, ca şi când asta ar însemna propria înviere. De asemenea, este prezentă în această antologie cu o traducere în limba franceză a unei poezii şi cu un studiu pe marginea altei poezii, ambele aparţinând poetului Teodor Dume, în care scriitoarea dovedeşte un acut spirit critic şi o nobleţe sufletească de invidiat.
Ştefan-Lucian Mureşanu are o interesantă viziune asupra frământărilor şi îşi propune să ne dezvăluie modul propriu de gândire prin prisma aprofundării şi descifrării frământărilor lui Paolo Ruffilli, diplomat în Litere al Universităţii din Bologna, poet, eseist, traducător şi prozator italian. Recenzia sa privind volumul de versuri “Încăperile cerului “este densă, elaborată şi documentată. Profesorul Ştefan-Lucian Mureşanu pune în valoare ideea unui existenţialism sinistru, în care predomină răul, în care oamenii sunt trataţi ca nişte gunoaie, sunt încătuşaţi şi lipsiţi de personalitate, efervescent tratate în creaţia lui Ruffilli, făcând o analiză atentă a versurilor de referinţă în acest sens. Totodată, interpretarea sa are un fundal filozofic şi face trimiteri la citate celebre. Reliefează procedee stilistice, tematică şi elemente de referinţă din opera ruffilliană. Libertatea, dezamăgirea, zădărnicia, efectul de cuşcă, misterul, evoluţia umană, omul perceput ca obiect, frământările din celulă sunt doar câteva dintre aspectele existenţiale – reper pe care le analizează/ evidenţiază autorul studiului operei ruffilliene. Iată ce spune despre poezia scriitorului italian, pe care o asemuieşte cu cea a lui Bacovia: „Un efect al scrisului ruffillian este tonul poeziei încadrat în rama fără formă a prozodiei, subtilitate, sugestii, imagini, un atac al cuvintelor la simţul natural al existenţei, pentru că poezia lui este un imn la ceea ce s-ar fi dorit să însemne pentru toţi iubirea liniştită.”.
Poezia lui Liviu-Ioan Mureşan este una obiectivă, de actualitate, cu nuanţe satirice. Ea luptă cu o lume a vicisitudinilor, se ascute la confruntarea cu acestea, este ca un ţipăt munchian, loveşte, doare, se revoltă. Dezveleşte lumea şi viaţa în adevărul lor cel mai crud, nu tolerează şi nu omite detalii, strecurând un fir emoţional atât de fin cât cel de păianjen. Cu un aer uneori pesimist, demoralizator, alteori uşor ilar, ori inducând sentimentul de umilit sau umilitor, poezia lui Liviu-Ioan Mureşan este una care se mulează contemporaneităţii. „Întîi ispita/ apoi viaţa derutantă”- spune poetul într-una dintre poeziile sale. Viaţa, moartea, iubirea, păcatul, singurătatea, poetul sunt doar câteva dintre subiectele pe care le abordează în manieră personală, inconfundabilă.
Costică Nechita descrie un univers al satului în versuri scurte, stil clasic, aducând în prim-plan chipuri şi locuri îndrăgite. Elementele telurice se îmbină cele cosmice creând o atmosferă de basm. Se consideră: „Un călător prin gânduri şi prin viaţă;/ Un trăitor sub bolta cea cerească/ Purtat spre zări de patima lumească/ Precum o frunză rătăcită-n ceaţă.”.
Maria Oprea scrie pentru copii mai mici sau chiar (mai) mari cu o candoare de floare, „sub corola celui înflorit”. Îşi simte inima ca şi coperţile unei cărţi între care copiii, florile, lumea, infinitul îi sunt, filă după filă, atât de aproape.
„Iartă zănatica fiinţă ce vine în cascade nestăpânite/ şi-ţi tulbură adesea/ serenitatea clipei ce-şi caută izvorul” – ne roagă Maria-Elena Chindea, o poetă care îşi recunoaşte temperamentul: „fierb sub clipă împrumutată”, „de la încheietura gândului trezesc somnul/ învăţ să înoate lin întâmplările din care bărbatul muşcă/ sarcastic şi dur”, „am luat forma durerilor toate”, „fermentând ceruri cu mână curată/ împărtăşesc cina cu taine”… Poezia sa este hotărâtă, ambiţioasă, folosindu-se de greul cuvântului spre autoperfecţionare. Credinţa o înalţă până la Dumnezeu, „răsărit candid”.
Poezia lui Paul Rotaru este simetrică, profundă, fundamentată. El leagă probleme vitale ale omenirii de azi cu etape istorice şi repere mitologice, ancestrale, scoţând la iveală tarele societăţii. Iubirea-poetul-poezia este o triadă la care face apel frecvent în creaţia sa. Întrebând poezia ce este ea de fapt, aceasta îi răspunde retoric: „Poet cu trup de gheaţă, eu sunt eternul TU!/ Sunt patimă şi ură, uitare şi iubire,/ Sunt zgomot şi tăcere, sunt vieţile cereşti,/ Speranţă şi durere, un dram de fericire,/ Iar între toate-acestea, sunt lacrima ce eşti!”.
“Mi-e sufletul o colonadă ce sprijină un Univers”, spune Pop Stelu, în încercările de a da un plus de armonie versurilor sale, căutând printre cuvinte un echilibru al sinelui. De ce suntem născuţi şi încotro ne îndreptăm sunt întrebări la care caută încă răspunsul mulţumitor.
Silvia Stan are ca temă preponderentă iubirea, în vers alb cât şi în ritm şi rimă unde mai este de lucrat, aşa cum şi în viaţă orice om mai face un câte un pas nesigur, dar se redresează pe măsură ce capătă experienţă. De reţinut cum: „dezbraci fiecare cuvânt de literele ce-mi ating trupul/ iar buzelor le dai farmecul izvoarelor adânci/ interpuse între două stări/ beatitudine/ şi/ melancolia uitării”.
Aga Lucia Selenity îşi începe discursul autobiografic astfel: „Cu ochii minţii, într-o zi fierbinte,/ Topi-voi gheaţa, căutând cuvinte, …”. Îi place să se raporteze la zeităţi mitologice, să se metamorfozeze, să redevină copil. Crede într-o lume albastră în care încă îşi caută cuvintele potrivite.
„Tot ce simt eu că trebuie să simt, eu merit.” – ni se destăinuieşte Dana Ştefan într-unul dintre titlurile alese pentru genul de cugetare folosit în creaţia cu care se alătură antologiei. Discursul său poetic este străbătut de gingăşie şi culoare. Poezia ei este în permanenţă picturală, un desen care respectă proporţiile şi cromatica personală. De la haiku, la versuri albe, la poezia fixă, la proza scurtă, la poveste, Dana Ştefan ne conduce pe un itinerar mundan viu, dulce, armonios, care abordează esteticul din oricare unghi şi lasă mereu acea savoare de pace sufletească, acel echilibru vital. „Ce albă jale…/ un suflet viu prăvălit/ în propriul său alb…”, iată cât valorează un suflet imaculat!
„Sunt un spirit liber, călătoresc prin spatiu și timp cu ajutorul imaginației.”, ne spune Loredana-Alexandrina Ştirbu, prezentă cu „Secretul domnişoarei” în antologie, o temă despre mobilul unei crime al cărei personaj principal este o femeie. Proza este alcătuită din paragrafe scurte, îmbinate lejer şi atractiv. Este folosită atât naraţia cât şi dialogul, inserţiile metaforice. Chiar dacă subiectul nu abundă în detalii, relativ la caracterul personajelor şi la munca de cercetare şi adunare de probe în vederea depistării făptaşului, comutarea armonioasă dintre cadrele de desfăşurare, felul în care se derulează acţiunea trezesc acea curiozitate şi imaginaţia lectorului avid de aventură.
Dan Tipuriţă scrie din postura „biped(ului), cultivat şi subţire,/ cu vase şi nervi împletiţi cu rost”, în manieră clasică sau modernă. Poezia lui se foloseşte de o serie de elemente anatomice pentru şi prin analogie cu lumea înconjurătoare. Crezul său este după cum afirmă: „Cred în poemele născute în universul trupului omenesc, în lumea auzului, văzului, hematiilor, osteocitelor, ca o adoraţie a Tainei.”.
„Scriu în funcţie de stare. Destinul mi-e în proză, dar m-am îndrăgostit de poezie.”, declară Elisabeta Luşcan. Un soi de melancolie tipic feminină răzbate din versurile acesteia. Despre trecerea timpului, despre dor şi setea de iubire, despre natură şi Dumnezeu, răspunzător pentru drumul acesteia, iată ceea ce aflăm din poezia ei lină, cuminte. Despre propria schimbare ne avertizează tot ea: „Înţeleg/ m-ai preschimbat/ în vers”!
Anişoara Vleju se alătură antologiei cu proza „Sfintele Suişului”. „Cred că pot valorifica în scrierile mele un strop din infinitul măiastru al Bucovinei”, spune ea, şi se poate deduce din lectura de faţă dragostea pentru plaiurile natale. Descrierea satului cu cele trei bătrâne, aerul bucolic, petrecerea unui timp interminabil în pustietate fără a călca picior de om, cu anii, misterul care planează peste mica aşezare cât şi invocarea spiritelor, cam acesta este rostul acestei naraţiuni.

Se observă fără lunetă că această antologie de texte literare coordonată de poetul Relu Coţofană reuneşte o diversitate de stiluri şi de autori, legătura dintre aceştia fiind una virtuală, bazată pe atracţia universală către un obiect neidentificat – cine spune cu adevărat şi ireversibil din ce şi cum este făcută, de unde vine, când şi de ce, dacă are impact şi cât de mare este, dacă rămâne ori se întoarce printre nori, dacă ne duce cu ea sau ne abandonează?! – Poezia, această farfurie zburătoare care se poate modifica oricând şi oricum, îşi schimbă culorile cameleonic, străluceşte mai puternic decât stelele, aterizează într-un suflet (adică, asufletizează)…
Apoi, din ea coboară oameni. Primiţi-i!

Ottilia Ardeleanu,
26 iunie 2014, Năvodari

Advertisements

femeia care trăieşte între două drumuri

spăl şi mă gândesc
cum ne curăţăm de noi
de zilele tot mai puţine

viaţa e delegaţie

o valiză care nu se goleşte
niciodată de sentimente
înghesuite între haine
mereu pe ducă

totdeauna laşi un pat răvăşit

calc şi îmi imaginez trupul
umplând ţesăturile
inspir adânc să consum tot
aerul dintre noi

aşez lucrurile rămase
din tine unul şi încă
unul urmează
să mă părăsească

Ottilia Ardeleanu

(29 mai 2011)

despre acestea nu am mai spus

în fiecare seară mă încui într-o cameră de cristal
rulez aripi de fluturi şi le înmoi în lichidul albastru
picur semn cu semn până ce se aude numai susurul
fiecare venit îşi lasă hainele pe celălalt mal
se scaldă în cuvinte cu veselia copilăriei
oameni în toată firea

fericită fac tot soiul de origami cu metafore
le dau drumul alegoric la vale
ei prind ce le place studiază şi pleacă altfel

un şoricel intră ca într-un sac de nuci
mă şi amuză cu mustăţile lui
aş putea scrie un roman
despre

Ottilia Ardeleanu

(2 iunie 2011)

plouă până dezgroapă toţi morţii

m-ai pierdut sau nu ştiu dacă
m-ai câştigat vreodată
şi
plouă ca la munte
curat
de-o vreme
nu mă mai cauţi
nu mă mai citeşti
nu mă mai întrebi cum
nu pot fi eu
Cartea cea mare
să afli adevărul din mine
fără să studiezi
fiecare învăţătură

iubeşte-ţi aproapele
ni s-a spus şi am fost lăsaţi
în pace
am înţeles ce-am vrut
ne-am făcut viaţa la rece
între distanţă şi tăcere
lucrurile s-au răsucit
pe cealaltă parte uitându-ne
ca-ntr-o prezenţă nedorită
fără tine marea
e neagră
de la facere
mă întreb dacă ţi-ai terminat lucrarea
dacă te poţi întoarce
iubeşte-mă mai întâi tu ca să te pot
iubi şi eu

Ottilia Ardeleanu
(5 iunie 2014)

O mare de maci

În final, iubirea pe care mi-o purta dom’ profesor s-a ridicat deasupra ca o pată de petrol. Toată lumea a sesizat-o şi-a arătat-o cu degetul. În larg. Aşa că norul de membri ai saitului a descoperit ce înseamnă o dragoste durabilă şi cu năbădăi. Norul s-a tot mărit, norul tuturor posibilităţilor bineînţeles, încât la un moment dat n-a mai suportat, a început să picure serios, ba chiar ne-a făcut ciuciulete. Lumea s-a îngrijorat filozofic dintr-un motiv anume care (nu) este şi lesne de priceput.
L-am cunoscut târziu, printr-un prieten care mi-a deschis ochii. Vezi că el este un poet de neegalat! Şi m-a băgat prin mai multe planşe cu poezii. Am înaintat curioasă. M-am descurcat bine, fiindcă aveau orizontul unui oraş vechi dar modernizat, străzile erau descifrabile, nu aveai nicio şansă de rătăcire, erau aşezate asemenea unei reţele în formă de stea. Impunătoare prin aerul gotic. Cuvintele erau şi nu prea lipsite de sălbăticiune. Un repertoriu concertant. Aveau pianele lor cu clape albe. Şi se înălţau…
Mai timidă, cred că am început să mă îndrăgostesc de el chiar într-o poezie de-a mea în care eram singură varză. Şi turnasem cafeaua pe rochia în care urma să merg la întâlnire. Mi-a lăsat un mesaj de plăcut pe care l-am plăcut şi eu imediat. Este simplu să o faci: click, un pas, şi click, încă unul, de câte ori e nevoie. Lumea asta ca o mare de maci cărora li se zăresc doar seminţele, multe şi din ce în ce mai mici văzute din departe, din spaţiu… no signal.
Această primă întâlnire a fost tocmai pe tema unei ape de maci. Ca şi când era din sânge de peşte. Ameţisem de atâtea metafore colţuroase. Vedeam numai plasticul din oameni. Ca pe nişte galerii de artă deschise în botul unor vulpi de mare. Dar merita riscul.
Şi dacă mă prindeai în pasa asta, te-ai fi simţit cel puţin în stil umoristic, ţi-ar fi trecut de toate, fiindcă aveam chef să remodelez viaţa, aveam atomul care să declanşeze un nou univers. Ghiceşte-l!
Însă, el nu mă ierta deloc. Ba chiar insista că i-am rostogolit soarele pe masă ca pe o mămăligă făcută de bunica în ultimul poem la care primisem ursa mare de la nişte admiratori virtuali. Oricum, s-a declarat în stare de halucinaţie, satisfăcut de puterea de seducţie a cuvintelor de opiu. Chiar şi aşa, mi-a făcut câteva sublinieri şi reproşuri, of, of, off. În afara subiectului, i-am pretins să mă lase în pace.
Brusc amurgul s-a tăiat ca o maioneză şi s-a prelins pe marginile castronului albastru răsturnat cu gura în jos de mân(i)a lui poetică.
Precizez că între timp, pata s-a îndepărtat pe mare ca un bac hodorogit şi lumea a şi uitat povestea. Eu îl iubesc în taină şi abia aştept să bem un ceai cu rom împreună în timp ce-mi răstălmăceşte poeziile şi mă critică aşa de atent, ca un profesionist.

Ottilia Ardeleanu

(26 mai 2014)