Țipă disperată lumina din noi

Cronică la: Pașii de prin cenușă de Oana Cătălina Bucur

Oana Cătălina Bucur este o poetă și artistă plastică, din Constanța, care își însoțește cuvântul cu desenul, creând astfel un motiv de sărbătoare a ființei.

Planurile, poetic și pictural, se suprapun ori se succed într-o armonie liniștitoare.

Poezia din volumul Pașii de prin cenușă, apărut în 2008 la editura clujană Tribuna, cu un cuvânt premergător al autoarei și un cuvânt de întâmpinare al binecunoscutului colecționar de artă constănțean Doru-Dan Preda, scoate în lumină elementul natural în care versurile autoarei capătă expresivitate și emoție.

Poeta se înconjoară de mediul natural și se eliberează de propriile dileme și frustrări.

Cuvântul însuși pentru ea face parte din cadrul firesc, real, este ca o pală de vânt care vine și trece: “Îmi ești cuvântul-vânt ce-n devenire se schimbă-n lină adormire.”/ Lecția cuvintelor.

Poezia Oanei Cătălina Bucur are suflu și conotații orientale; aceasta prezintă într-un mod original ciclul vieții și al morții, al renașterii, repetitiv, cu referințe la Buddha care, literal, se traduce Cel Treaz, titlu însușit de cei care își împlinesc potențialul de dezvoltare personală și își descoperă iluminarea. Buddha poate fi oricine adună în spiritul său suficientă karmă pozitivă spre a atinge pragul luminării. În fond, întreg volumul este traversat de o stare de liniște care pare să atingă perfecțiunea: “Îmi ești-vei fi- plăpând gol conținut de/ Buddha fără înțeles“/ Lecția cuvintelor; “Simțirea s-a estompat în neființă și Buddha nu-mi mai/ ține discursuri despre/ kundalinii“/ Toamnă cu esențe de santal.

Aș spune că poezia Oanei este una a energizării prin spirit și natură. Metaforele cele mai ispititoare sunt acelea legate de fenomenele naturale care și ele sunt niște transferuri de energii necesare echilibrului universal: “Copacii orbi în exprimare“/ Pierderea realului, “Mă ard foșnete de salcâmi pe...”, “Îmi trebuie iarbă la ceafă/ și fulgere trâmbițându-mi pe glezne“/ Metabolism obosit, “Îmi tremură gândul și-mi cunună furtuna/…// Îmi miros tâmplele a frunze uscate/ și vântul se tot cotrobăie prin buzunare“/ Abruptă. Dar, fără nicio discuție, metafora care o devoalează pe poetă în manieră de pictor este cea a culorilor, îmbinării și redării acestora pe o pânză pe care o denumesc pânza firavă a existenței: “Albul nu surâde a multele culori/ Iar eu nu sunt fruct oprit în nopți cu stele căzătoare,/ adumbritoare“/ Parfum de pas în verde-albastru. Despre existență, poeta se manifestă ușor acid, autoironic: “Tu uiți că exiști și existența nu doare“/ Să te trăiești cu vin de ploi, contrastând, și la nivel cromatic, desigur, cu liniștea aceea karmică pe care nu o poate ignora.

Oana Cătălina Bucur își creează o verbalizare proprie fiindcă îi place acțiunea și, așa cum afirmă, se definește prin limbaj. Așa încât, ea pune pe umerii anumitor substantive, greutatea metamorfică și metamorfozabilă a devenirii lor un lucru mecanic, ceva funcțional și productiv: “Cadavrizez pendule de ceas“; “Ne imbecilizăm existența“/ Înserare (nu mi-s eu a decide).

O discretă notă filozofică este indusă versului Oanei prin nume grele de substanță spirituală, cum ar fi Petre Țuțea sau Noica. Sau, de amploare artistică, prin trimiterea la nume de rezonanță, sofisticate și deloc ușor de priceput, cum Dali.

Când se coboară la realitatea imediată, a concretului, versul Oanei miroase a tratat de descompunere cioranian: / A mea neputință în fața îngerilor; /Poticnire; /Sacadat.

În ambientul iubirii, poeta are acel sentiment al incinerării, al sufocării și anatemizării, într-o acustică a plângerii și demoralizării, cu accent pe durere și banalizare, în conformitate cu Pașii de prin cenușă, titlul fiind croit anume fenomenului de ardere interioară, renaștere și iar ardere, în context budist, mai sus amintit: / Pauza din urma ta!

Vocabularul poetei este îmbogățit cu vocabule personalizate, desemnând o dorință expresă de a dovedi flexibilitatea limbii române și faptul că poate fi dinamică, iar poetul are oricând oportunitatea să jongleze cu termenii limbii române, ale căror atribute de perfecționare pot fi ductibilitatea și maleabilitatea, plecând de la rădăcina substantivului, putând fi ușor prelucrabile, transformabile, modelabile: morticizarea/ În pofida limitei; contăiere/ Prefigurare- tu; cadavrizate/ Genocid; tăcerea zdrumicărată/ Azi și acum; forme minodorizate/ Printre forme; îngerisme/ După tine.

Nici menirea poetului nu-i scapă din vedere autoarei. Ea însăși declară: “Eu văd prin cuvânt”/ Trecere. Alătură și trăirea artistică, atribut pe care-l subliniază tot aici: “Sunt în albul de cicoare/ Ploi de flori/ și nori-culori/ Albul-verde se succede/ și mă tace cumpătarea/ că-i prea mată-nsingurarea.“/ Trecere; “priveam verde cu roșu“/ Prefigurare- tu. Sau: “Poezia mi se potrivește“/ Poticnire; “Palparea cuvintelor egal meserie jinduită de plopi. “/ Pașii de prin cenușă; “Retrăiesc absurd foamea cenzuratelor cuvinte de prin/ vid/ și-mi pulsează în emisfera stângă băierele inimii.”/ Nostalgie; “Culorile văd înaintea mea./ Eu vãd prin cuvânt, am uitat până și de culoare.“/ Înspre văz.

Tendința de ocupare a spațiului în contradicție cu un vid care se dorește și el umplut, folosit, neuitat, este relevată în câteva poezii fie prin titlul lor, fie contextual, unde și Dumnezeu își continuă Creația: Molcom. Spații punctate cu viu, În spațiul viului, Printre spații, Într-un alt spațiu. Este a beneficia de spațiu oriunde: prin cenușă, prin dulapuri, prin concret, printre neoameni, în troleibuze, în vreun dulap, într-o lume a nevorbelor. Altfel spus, poeta simte că trebuie să aloce spațiu, mult spațiu cuvintelor!

Poezia Oanei Cătălina Bucur conține și partituri muzicale – izbucniri deodată cu versurile și provenite din eterna vibrație universală implicând mișcare, la rândul ei zgomote, la rândul lor fricțiuni, la rândul lor deplasări și tot astfel, încât se produce acea melodie lăuntrică pe care cititorul o distinge în felul său: “Coloana vertebrală îmi uruie într-un alb impur. “/ Constatare; “Uruind plămânii îmi trebăluie dureros în exterior/ liniștit/ (în schimb) mâna palpită fragmente de viață pe hârtie“/ Auzind crengile copacilor (iarna). Iată cum poeta își compune muzica interioară din metafore-cuvinte și metafore-imagini.

Poezia Oanei poartă o aură divină dobândită din Dumnezeu atemporal și aspațial: “Corpul înconjurat voit de privirea sa/ se metamorfozează în trup de înger albastru//… Cumva, printr-o alchimie doar de el știută/ face ca trupurile privirilor sale/ să se poată odihni/ din când în când/ la picioarele lui Dumnezeu“/ Ancora umană. În fond, Dumnezeu este în toate, este fundamentul vieții și al morții: “Îmi freamătă în chakre un Dumnezeu atemporal și aspațial cu/ rădăcini violent de violete/ într-o glandă pineală pulsândă!“/ Zorii toamnei mele; “Pisicile sunt vii. Consider azi că îl respiră pe/ Dumnezeu/ propășite la gleznele lui.”/ În spațiul viului.

Poeta se metamorfozează pe sine, între tristeți și poeme, între zâmbete trecătoare și zbaterile dinainte și de după cuvânt, zbateri între sensuri și nonsensuri, în procesul neuniform al creației și creativității, între o iubire și alta, între încântare și descântare: “Mi se cade ploaia-a tine și-mi surâde iar/ ființa mirosind a dor de ducă-în cucută// Cerul sângerează a frunze moarte/ și te-ai dus prea sus în jos/ căci mă tace mâna unsă a spuma mării/ albe// Nu mai ninge azi iubite a copacii arși/ de soare/ și-mi zâmbește neputința vorbelor șoptite-n mine// Taci a rouă și a lacrimi mute-mi amintește/ corpul tău zăcând în marea sinuciderilor noastre// Mâine o să-mi plângă încheietura/ frântă a mâna ta!”/ Despre mâine.

Pe lângă spațialitatea obsedantă deja și pe care o aduce în centrul poeziei, fixată cumva între protagonistele viață și moarte, poeta se leagănă în echilibru-dezechilibru, o balanță apriori, fără echivoc între abstract și concret, apelând “un fel de karmă a transcendenței cuvintelor“: “Sunt un biet verde crud existând/ printr-o necontenită prostituare a hârtiei“/ Din lipsă de spațiu. Iată cum scrisul face din poet, un element negativ care permite “hârtiei prostituția“. E ca și cum poezia dezvelește poetul, îl lasă în văzul mulțimii de cititori, așa cum a fost dăruit de la mama natură cu harul divin al cuvântului. Sau, între absurd și rațional: “Poezia respiră de-a-ndăratelea/ Absurditatea propriei mele ființe mă/ invocă dureros/ într-o cameră friguroasă/ Îmi moare stringent toamna/ la călcâie/ și mi se usucă obrajii de absența ta./ Resimt substraturi moarte ale tinereții mele obosite,/ îmi lâncezesc oasele pe hârtie/ și mă doare lipsa lămâilor verzi.”/ Într-o altă sferă-emisferă; “Urlă câini – enigmatic de mut/ cum că mi s-a răsfrânt șira spinării într-o/ cavalcadă de mutisme sacralizante.”/ Auzi?

Spațialitatea are libertatea sa, dar și îngrădiri, sufocări, un preaplin care dor până la absurd, devenind “un spațiu sufocat de neputință“/ Țipăt mat.

Deși culoarea verde tronează în cromatica versurilor, uneori este prezentată antagonic existențial, devenind prin absurd- acea caracteristică a poeziei Oanei, o cădere, o descreștere, o descompunere, o lipsă, ceva descumpănitor, o hăituire: “Iarba cade în vid azi.//… Durerea – formă a lui exista prin“/ Azi și acum; “și respiratul mă doare/ mă tot preumblu în căutarea cuvintelor/ și tremur de frig și de frică simțindu-mă/ hăituită de vorbe”/ Printre forme.

În acest volum de versuri se simte și lectura nichitiană: “Curg lacrimi de ploi tangențial cu nenumirile noastre“/ Pășind; “Sunt atât de vie încât mi-am amorțit în nezicere.”/ Muțenie.

Poezia Oanei luminează din interior, cu acel spectru îngeresc, motiv pentru care, chiar și stările de zbucium colorate în cenușiu, arderile, plânsetele, umbrele capătă o strălucire a lor./ “Plâng/ zbuciumat la umbra cenușii/ ce a mai rãmas/ Țipă disperată lumina din noi/ să ne înfiripeze aripi de/ îngeri/ la glezne și umeri/ și noi nu vedem.”/ Pășind.

Verbul a fi, la persoana întâi, prezent, scoate în evidență eul poetic din toate substraturile sale: “Sunt o lipsă a prea plinului ce-mi sunt de fapt,/ Sunt o manifestare a neputințelor“/ Manifestare.

Metafizicul este un atu al poeziei Oanei, transcenderea într-o lume ireală care depășește palpabilul nu poate dezvolta decât dorința de a ști ceea ce este aproape imposibil: “Calea inimii tale ajunge undeva, la orizontul de sus/ Sunetele traduc culori ce ne pătrund până la respirul văzului/ Ating pământul cu ajutorul șoaptelor./ Numai ele mai pot auzi. Dincolo de noi/ Ești tu. Neauzitul. Văzul ce poate auzi prin noi./ Dincolo de noi.”/  Poem nefinisat.

“Poezia se tace în prea mult alb” afirmă autoarea în poezia Prag. Se asigură de acea delimitare dintre omul-om și omul-poet! Și cum poeta nu se dezice de acea mare tăcere în care își găsește și amplifică destinul scriitoricesc, în care se regăsește ca particulă a creației, în aceeași poezie se descătușează și explodează: “Mă simt vie ca și un atom pe cale/ să explodeze într-o nouă formă/ de existență./ De parcă m-aș prefigura într-un nou stadiu/ și e tăcerea ce premerge în tot.”

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 15 nov. 2020

O tratare lirică în „reflecții poetice”

(vol. II)

„…Fidelitatea față de cartea supusă analizei și o evidentă dragoste, soră cu evlavia, pentru poezie fac din Reflecții poetice (de Ottilia Ardeleanu, apărută la ed. Ex Ponto -2020) o carte cu personalitate, care să vină în întâmpinarea nevoii oamenilor de cunoaștere afectivă a esențelor lumii noastre” – scrie Diana Dobrița Bîlea în cuvântul înainte care prefațează primul volum. Că tot aminteam – în cronica la vol. I – de plăcerea cititorului (inclusiv prin citate savuroase), mărturisesc că am fost toată viața un visător „greu de strivit/furam stelele de pe cer şi le scuturam pe sub uşile învinşilor”, cum îmi spunea poetul Costel Bunoaica, cândva. Asta trebuie să facă poetul şi în ziua de azi, îmi sugerează comentariul celei din primul volum și asta se străduiește Ottilia Ardeleanu în cronicile celor 27 de autori din cel de-al doilea volum: să nu lase timp întunericului să pună „lacăt la uşi”. E suficientă și o astfel de tratare lirică a relației dintre un poet și opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare, într-o carte de comentarii critice?, îmi fusese întrebarea pe tot timpul lecturii. Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Altfel, dansul sacru al poeziei ar deveni un fel de pantomimă deşartă printre oglinzile acelor cărți comentate, în care orice ecou şi orice zumzet al vieţii adevărate se va stinge dinapoia ferestrelor peste care s-au tras obloanele. La o adică regretabilul fenomen social al scăderii fascinaţiei lecturii, inclusiv în rândurile tineretului, constituie problema pe care autoarea acestor reflecții caută să ne-o evidențieze prin versurile care se impun, în primul rând, prin imaginea şi bogăţia invenţiei. „Îi e totuna unei cărți în ce împrejurări va fi deschisă: într-o bibliotecă, într-o chilie, pe masa de studiu de acasă, în pat, în tramvai, sub un felinar, în tren. Important e ca să fie citită”, notează autoarea, redând un citat mai amplu din Gabriel Liiceanu. (vol. I/pag. 125) Autoarea reflecțiilor poetice ştie că pentru a capta şi atenţia cititorului trebuie să pună şi întrebări, pentru că bulbul poemelor care germinează în alegorii enigmatice cu personaje simbolice, nu de puţine ori cu detalii autobiografice,  trebuie să nască şi o asemenea întrebare. Cunoscuta butadă despre scrisul că 1% e inspiraţie şi 99% e transpiraţie, este mai adevărată ca oriunde în elaborarea unui poem. Iar diversitatea stilurilor (în poezie) îi conferă cronicarului posibilitatea de a pendula între lectura strânsă și aplicată pe text și noi metode de lectură ale studiului pe text, din care câștigă modul nostru de înțelegere a scrisului, pentru o sentință mai nuanțată sau mai apropiată de percepția noastră. Punctând epidictic aura poeziei unui anume poet, insistând pe individualiatea fiecăruia în parte, interpretând într-o ecuație personală acel spațiu poetic al fiecăruia, cronicarul face o selecție critică a valorilor fiecăruia (în poet/poetă a unei ironii fine, cu suflu terapeutic, nostalgic ori optimist, supramelancolic, descriptiv, elegiac, metaforic, oniric, tactil-oniric, insomniac, al comparațiilor, al nedeslușitului, al incertitudnilor, al nedumeririlor, mistic-religios, meditativ, cugetător, confesiv, modernist, suprarealist)… dar mai toți căutători ai iubirii, ai relației cu Dumnezeu-viața-singurătatea-tristețea-copilăria-moartea-timpul etc. Vorbind despre stilul scrierii unui poet/poetă, cronicarul folosește comparația cu stilul consacraților (păunescian, coșbucian, nichitian, baovian etc), iar în cazul unora selectează cuvintele sinonime unei anumite laturi a vieții, sau acele cuvinte dominante, ori oscilațiile din aria lor poetică, ca „repere adânci în sufletul și poezia” unde poetul își arcuiește stările specifice.      

    Radiografiind trăirile interioare ale fiecărui poet/poetă comentat, Ottilia Ardeleanu caută (pe tărâmul poematic, în registrul lor liric) noutatea adusă de autorii în cauză, dar și versurile inspirate relevat, și care să rezoneze cu propria sa frecvență. Și cu acestea intrăm și noi, odată cu autoarea, în lumea unora din cărțile comentate: Maria Postu (cu vol. Din spatele ferestrei) la care „totul pare un tablou suprarealist”; Teodor Dume (din Temnița de sub rană) „un poet al umbrelor”  cu „o transparență a sinelui despre care poetul nu se sfiește…”; Nichita Danilov (din Centura de castitate) „adeptul poeziei de lungime, cu trimiteri filozofice și un bogat conținut afectiv”. Iar poezia acestuia „este una de căutare, de eliberare bazată mult pe amintiri, crâmpeie” de viață; Iulia Pană (din Rigla de aer) ale cărei poezii sunt „lungi confesiuni despre familie… mai degrabă prozopoeme pătrunse de un stil povestit, atrăgător”; Cristina-Monica Moldoveanu (din Cântece pe sub ușă), având poeme ce „seamănă cu povești de ascultat cu luna pe perete, când somnul se întretaie cu visele”; Mihaela-Roxana Boboc (din Spovedania oaselor), nimeni alta decât „poeta care se spovedește prin poezie” și vede în acest volum de poezie „un plâns tomnatic, monoton, bacovian, interior și inaudibil lumii”; Carmen-Tania Grigore (din Secvențial) la care descoperă cum „sunetul iubirii va fi unul tânguitor, de clopot vestitor de o altă plecare în etern” și „pe bună dreptate, secvențialul liric al Taniei Grigore, se conduce într-un sentimentalism de adâncime”; Teo Cabel (din Labirintul) este „poetul căutării sensurilor prin cuvânt, ale cărărilor de rătăciți care ar putea să se mântuiască prin poezie”, un „plastician al cuvintelor”, cu o poezie „de anvergură” și poet cu un „stil meditativ, contemplativ, dar fără a cădea în melancolii copleșitoare”; Ana Urma (din Isadorable), cu acel „volum muzical” în care „adună toate artele într-un tablou expresionist: poezie, dans, muzică, pictură” și un vers „narativ, povestit, pe alocuri cu tentă elegiacă”; Daniela-Luminița Teloacă (din În absența din preajma Copacului), arătând „o poezie evocatoare, captivantă și de o cromatică stilistică bine lucrată”; apoi îi enumeră câteva din atributele-amprentă ale acestei poete cu „un suflu terapeutic” și o poezie „de tip memorie afectivă”; Violeta Petre (din Ninsori albastre) este poeta de la malul mării cu o poezie ce are „ritm, rimă și mult suflet marin violaceu”, oscilând „între nostalgic și optimist”; Gabriel Hasmațuchi (din Noduri), poetul care nu folosește titluri, ci se folosește de numerotarea latină „conferind astfel conținutului senzația de noduri”, într-o poezie de „înălțare futuristă” și nuanțând în ipostaze poetice diferite: „noduri-sentimente, noduri-teme, noduri-credință” etc; Gabriela Ana Bălan (din Ochii leului berber), poeta cu „un umor ascuțit” la care „ironia sarcastică este un punct forte”, și într-o poezie de un dramatism aparte „privind condiția femeii” autoarea acestor cronici consideră „că revolta interioară este un manifest menit să trezească mândria feminină și să așeze femeia în postura unei ființe care gândește…” și tratează „sentimentul iubirii” într-o „manieră ludică, degajată, pământeană…”; Spiridon Popescu (din Diavol cu coarne de melc) și cel atât de frumos recitat de actorul Florin Piersic cu Doamne, dacă-mi ești prieten, cu poezia cât „un alai de regrete, tristeți, împăcări cu sine, revolte interioare, poetul trăind la maximum aceste stări în contextul social-politic al vremurilor noastre”. Autoarea dobrogeană îi remarcă poetului „acel duh bacovian”, iar întreg volumul îi pare „o dedicație lui Dumnezeu, un transfer între sinele autorului și divinitate”; iar Gela Enea (din Eu sunt Lilith) e poeta cu o „vădită îndemânare poetică în redarea unor ipostaze dure, neplăcute, caraghioase chiar” (însă) „este o bună traducătoare de emoții și, mai ales, emițătoare de astfel de stări, uneori până la lacrimi”… și deci „un arsenal de sentimente”.

      Așadar, literatura va rămâne modul său de a trece prin viață și de a trăi viața scriind-o odată cu această tratare lirică a relației dintre poet și poezia sa, dintre fluxul de emoții transmise către cititor. Fără doar și poate, Ottilia Ardeleanu, o poetă risipitoare cu darurile sale, vede lucrurile la modul contemplativ și sim­te poezia în simbioza dintre trăire și fantezie, păstrând (totuși) distanța dintre închipuire și trăire, punctând pe dispozi­ția poetului/poetei față de temele existențiale (viața și moartea/iubirea și dezamăgirea), ceea ce aduce însemnărilor din acest volum o notă de meditație, de contemplare și melancolie. Ceea ce-i apropie aproape pe toţi, în accepţiunea cronicarului din volumul menționat este: atmosfera, misterul, căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut.  Fiindcă în contact cu fiinţa suprapersonală a speciei din care a răsărit fiecare poet/poetă comentat de Ottilia Ardeleanu, nu reflecțiile poetice convertite în idei cu un anumit grad de romantism o legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia de a prezenta în sens de universal spiritul, fiinţa celui analizat, dar și apropierile noastre de acele porți ale „necunoscutei”, din fiecare poem, pot însemna cheile participării sale la acest ceremonial bine ascuns și chiar topit de autor în substanța cărților sale.

                                                                                                  Tudor Cicu 

O tratare lirică în „reflecții poetice”(I)

      Mai deunăzi citeam într-una din revistele noastre literare, ancorat la realitatea vieții noastre de după revoluția din ’89, următoarea știre: „Statisticile recente spun că peste 90 la sută dintre români nu cumpără nicio carte într-un an. Iar scriitorul român, fără partenerul de dialog, cititorul, pare a fi o Cassandră care vorbește în pustiu. Dacă ne gândim că oamenii citeau, în loc de altceva, într-un timp în care toate lipseau.” Alte statistici arătau că 38% din cei care totuși, au citit o carte, nu înțeleg nimic din ce citesc, iar 31% din români n-au citit vreodată o carte. Iar dacă e să ne raportăm la țările în care cititorii au citit măcar o carte pe an, suntem pe locul 27 din 28 de țări în care s-a făcut statistica. Că doar 16% din tinerii noștri spun că au citit lunar câte-o carte, să înțeleg că e mulțumitor? Cu aceste gânduri m-am aplecat asupra celor două volume de „reflecții seducătoare” a unei poete dobrogene de constantă lirică neomodernistă care, mai recent, se prezintă cititorului cu o lucrare ca aceasta a unui, risipitor cu darurile sale, cronicar de întâmpinare: Reflecții poetice de Ottilia Ardeleanu (ed. Ex Ponto-2020). Așadar, o carte care e rodul unei mai îndelungate acumulări intelectuale și culturale asupra spațiului și orizontului literar-cultural de pretutindeni, unde eul lyric al poeților (19 în vol I și 27 în vol. II) este prins în fluxul senzațiilor și emoțiilor din spațiul poetic al fiecăruia, în timp ce conștiința poetică e a unui cronicar-observator, care studiază existența lumii invocate de fiecare dintre aceștia. Mai citește cineva astfel de cărți? Dar cu preferințele cititorului ce facem? Reușește cronicarul să atragă atenția cititorului cu acest registru armonic de vibrații ale sentimentelor prinse într-un tablou vizionar? De unde rolul criticii de întâmpinare, atâta timp cât nu le face  nimeni cunoștință cu cartea de poezie a fiecărui poet, în fiecare colț al țării? E suficientă și o astfel de tratare lirică a relației dintre un poet și opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare, într-o carte de comentarii critice? Iată doar câteva din întrebările puse în timpul lecturii celor două volume. Întrebări care nu pot avea decât un singur răspuns: receptarea poeziei este în strânsă legătură cu starea de fascinație a celui aflat în actul creației. Având luciditatea unei priviri retrospective asupra celor două volume lecturate, Diana Dobrița Bîlea ne face o radiografiere a trăirilor interioare, după trecerea în revistă a celor două volume: „Citind aceste reflecții seducătoare, ivite din pământul fertil al unei gândiri poetice și întotdeauna lucide, căutătorul de frumos nu poate rămâne indiferent”. Și asta pentru că, spune ea: „Impresiile de lectură sunt exprimate metaforic, sentențios-jucăuș, precipitat de multe ori pentru că recenzenta parcurge un text lyric dintr-o suflare și tot dintr-o suflare îl comentează, până nu se sting flăcările dulci ale poeziei în care a ars”. Căutând diverse interpretări ale emoțiilor și sentimentelor de tot felul, în cărțile poeților comentați, lăsându-se în voia plăcerii de a divaga pe tema vieții trecătoare a iubirii, a timpului, a morții… etc. Pentru a-și plasa opiniile sub semnul admirației, cronicarul caută argumente convingătoare în tot ceea ce propune interpretării. Ca-n versul eminescian: „Noaptea-adânc-a veșniciei el în șiruri o dezleagă”.

     Dar pentru „a fi înlăuntrul fenomenelor” (cum spunea Nichita), să trecem la impactul lecturii (din primul volum) asupra cronicarului, încercând „un tușeu iubicid între o poemesă și un poeziu” (vezi cap. despre Luminița Zaharia cu vol. Singularia tantum). Vom descoperi o poetă cu „o singularitate veselă”, întrucât: „Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă știe cum. Două jumătăți de măr: una otrăvită”. Pe de altă parte, temeritatea autoarei se asociază cu perspicacitatea și cu simțul rigorii, și continuă cu analize încărcate de blândețe și melancolie, dar cu o prospețime a receptării care ajută ideile să se îndrepte spre o viziune critică: „Ea știe să facă haz de necaz, îi place să diminueze dramele vieții și să mărească tragicomicul…Luminiței nu-i scapă nimic de sub ochiul satiric-umoristic: viața, moartea, miracolele, femeia, bărbatul, singurătatea, inspirația, dragostea, păcatul, iluzia, natura, codul bunelor maniere, visarea, povestea, zborul, realitatea.” Iar ceea ce caută lectorul în fiecare poet/poetă, în volumele analizate, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. Astfel: la Ana Maria Gîbu (din Cafea cu zâmbet de rebelă) vol. ei de la 14 ani, spune că „nu fragilitatea vârstei șochează, ci puterea cu care acționează la această vârstă.”; la Teodor Dume (din Moartea, un fluture alb), poezia lui „este un cutreier între naștere și moarte”. Viața și moartea (în poezie) „sunt două liniști” la acest „poet al stărilor” (cu un concept de așteptare, de spovedanie, meditație, visare, nedeterminare, nedumerire… adică un poet al obsesiilor de tot felul); iar George Pașa (din Cântece din Alindoria) e un poet al „metaforelor delicate” și „un visător incurabil, îmbolnăvit de onirism”.

          Uneori ne întrebăm dacă poetul chiar știe totul despre existența lumii invocate în poezia sa, ori, maestru al interpretării aurei de pe fruntea poetului nu e cine ne învață cum să găsești ieșirea dintr-un labirint al cărților lecturate, ci e acela care ne învață prin exemplul său consemnarea acelor pedanterii tehniciste și anticipări ale substanței operei într-un nou labirint al scrierilor asupra cărora s-a aplecat cronicarul. Iar ceea ce caută el în fiecare poet/poetă, din volumele analizate, e adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze și să-l pună în situația de a-și gândi propriile convingeri în legătură cu viața. La Melania Briciu (din Eu sunt Spartacus), aflăm că are versuri „de atitudine, de propagandă a libertății, lucru care răzbate chiar și din titluri…(și) poemele sunt militante pentru libertate în cuvânt, acțiune, gândire”, în vreme ce Angela Nache-Mamier (din scara b apartament 3) este „poeta care administrează pastile de umor, picătura chinezească a rânduielilor umane care situează femeia pe locul venit din întunericul istoriei.” Având percepția privirii, în ansamblu, al decodificării lucrurilor, caracteristic pentru autoare, atunci când analizează pe text o anumită carte, Ottilia Ardeleanu implică o complexitate aparte a percepției, ori simte și surpinde momentul când ochiul ei ațintit se deschide unei mai largi perspective asupra fenomenului intuit de poet, dar și vizionar asupra lumii fascinante care i l-a scos în cale. Ori, poziția luată de cronicar e ca şi cum, împreună cu el, am privi ore în şir cu fruntea lipită de „fereastra interioară” a poetului, încercând să descifrăm odgoanele-legături ale acestei punţi de trecere: dinspre poet, spre poezie, dinspre fiinţa sa materială, spre fiinţa sa spirituală. Adică privirea cronicarului care ştie să-şi valorifice cuvântul și să facă din el clopotul său de ceremonie la care ne adună dinaintea paginii scrise. În fapt, cum o și facem, și ne aliniem la linia simțirii actului de creație, odată cu cronicarul, pentru a găsi, în cazul poetei Gela Enea (din Măști), singurul cod „al prognozelor de orice fel”: „Metaforele nu-i sunt simple sintagme, ci, de multe ori idei întregi încorporate în una sau mai multe strofe, până la întreaga poezie”, cu finaluri „provocatoare, tranșante, dureroase, realiste”, adică acolo unde „poeta deține cheia unei ironii fine secondate de un patetism programat. Ea își controlează stările emoționale, nu lasă la vedere zbuciumul interior”. Primul volum al „reflecțiilor” se încheie cu o cronică la vol. Lodebar al Danielei Varvara, cartea „cuzăbrele imaginare”. În poezia acesteia autoarea volumului insistă asupra cântecului de leagăn „al pajurii aurii” (mai mult un descântec); și continuă cu acel „cântec de dragoste și de moarte, fiindcă dragostea este pasăre fără cuib care își înfige ghearele în carnea ființei, iar această ființă își pariază dragostea pe moarte”. Astfel, autoarea știe să trezească nu numai interesul, ci și plăcerea cititorului, inclusiv prin citate savuroase, din care siluetele umbrelor imaginare, care îl macină pe poet, se hașurează cu umbrele celor care luptă cu încăpățânare, cu morile de vânt în lumea reală.

                                                       Tudor Cicu