inspiraţie locală

oraşul meu din umbrele
rotunde înţepate cenuşii
cu linii negre pe care
nu se aşază rândunici
cu franjuri cozi de şoareci
speriaţi unul lângă altul
fiidcă citiseră ceva într-o carte
cu margini din piele de şarpe
deschise pentru o relaţie nouă

le probez pe rând
cu mănuşi fără mănuşi
cu ochelari fără ochelari
cu trenci fără lipsă de cochetărie
părul meu filat de vânt

mi se potrivesc
la ploaie
la soare
şi la singurătate

aerul însuşi din umbrele mici mici mici
dedesubt oameni
intră direct în plămâni
ca şi când ar fi atraşi
pe căi necunoscute

cerul meu din rândunele
şi
atâţia şoricei
îmi ronţăie trupul de caşcaval

Ottilia Ardeleanu

(13 oct. 2014)

eu cu cine votez (sau urna noastră cea de toate zilele)

doamne tu de ce nu candidezi
de ce nu accepţi să fii lăudat de o …viziune
de ce nu te confrunţi cu
acela căruia i-ai deschis raiul i-ai aşezat scaunul
de ce stai înspinat
unde urnele nu mai încap
încă un vot de iubire

viaţa nu poate fi suma tuturor voturilor

dar dacă nu candidezi
vii duminică la locul unde ne întâlnim la o poantă
şopteşte-mi
cu cine

Ottilia Ardeleanu

(14 nov. 2014)

basm cu tot dinadinsul

ce s-a vrut s-a obţinut
omul a fost nemulţumit prea
l-au ignorat l-au luat la întrebări l-au batjocorit
el s-a apărat deloc primitiv mai ales că îşi dădea dreptate
şi această dreptate voia
să o vedem cu ochii lui ca şi când ni-i putea oricând împrumuta ca pe o lumină
din lumină umbra de pe chip ne acoperea pe toţi
ecliptic
unii chiar l-am certat că a ocupat fără să întrebe scaunul din faţă
şi nu mai poate fi sieşi
dar el nu recunoştea că locul lui este un pas mai înapoi şi încă unul până la noi
în rând cu toţi
de aceea ca să împăcăm lucrurile să se pună pe poziţie poezia poetul şi gura de aer dintre
l-am ovaţionat de fiecare dată când a avut ceva de spus
i-am atins cuvintele cum şi ele continuu
l-am arătat cu degetul în(-)semn de respect
după toată nebunia asta postată virtual
orgolioasă revenire pe firmament
zi de zi
el scapără câte o stea
doar doar s-o aprinde

Ottilia Ardeleanu

(12 nov. 2014)

azi îmi plouă despre ea

sârmele pe care îmi pun obiecte intime sunt broboană
aşa mi se arată toamna ciudată nu mă mai satur de năpârlirea ei
cum păsări îşi schimbă penele cad în vânt zilele mele lipsite de tine
nu concep să nu pui un x vieţii aşa cum mama nu concepea să nu dreagă
ciorba cu un ou ar fi fost prăpăd nepriceperea de pe lume
stă pe pat privind inexistent îi suntem departe noi cei născuţi în timpul ei tânăr
din ce în ce mai puţin şi atât de sisif

mai ştii ne porecleau susorile kessler
păstrez fotografiile portretul pictat de tata
în ulei o emoţie despre care nici dumnezeu nu ar putea
te sprijin cu ziua de mâine de care nici măcar nu mai sunt sigură

ce mai înseamnă o convorbire dacă tu
nu mai articulezi ca altădată când îmi cereai să fiu cuminte
de-aş fi fost cuminţenia pământului dar am iubit chiar şi pe duşmanul meu
singură cu instantaneele care nu pot să vorbească mai mult decât
viaţa însăşi într-un antreu rece şoricei mai vizitează locul de joacă
un fel de sigurătate cu uşile deschise
mamă am putea comunica prin semne doar dacă
mai poţi mişca ceva în mine de mult lanţul fântânii s-a rupt şi ciutura singură
pe ghizd uscate au rămas amintirile mele
ca merele şi strugurii şi ardeii iuţi de la grindă

nu ştiu să fiu modernă cu tine mereu mă întorc în timpul acela în care
pe un perete puţin mai înalt decât mine stăteau încă mire şi mireasă bunicii

tu nu mai poţi iar eu trebuie să pot totul şi pentru asta mă rog
Fii lângă mine când mama va cădea lin în ploaia de amintiri e toamnă
o zi ca multe altele îmi ţine loc de plâns

Ottilia Ardeleanu

(22 oct. 2014-9 nov. 2014)

toujours la mer

se caţără pe zid
uneori ajunge la geamul înalt
fără să mă zărească alunecă
înapoi supărată îşi adună copiii
scâncind înveliţi în aerosoli

grijulie îi adoarme
cu basme marinăreşti îi lasă plutind
sub un cer bunic se tot uită în urmă
de parcă şi i-ar abandona
şi totuşi revine repezită se izbeşte
n-ai zice că se sinucide
ci că se ambiţionează

când vrea ceva ştie să joace pe-o scufundare
de fapt toate o lasă rece

eu stau într-un colţ una cu
dezamăgirea mea
nimic nu învaţă de la mare

am nevoie de cineva care
să m-asculte
ca pe o cochilie de melc lipită de ureche
în timp ce mâna puternică a negrei
şterge inimile desenate pe zid
de atâtea perechi

Ottilia Ardeleanu

(30 septembrie 2014)

aer de reculegere

eu nu mă duc la biserică
gândul meu se duce
travesti
cu o basma grea
cum purta bunica broboada
îngerul meu se duce
şi se aşază într-un colţ
ca un cerşetor de suflet de bunătate de libertare
de tot ce sufăr
ceva din mine
atins de prea mulţi oameni
de mâinile lor negre ca huila
de privirea lor strâmbă încât
nu ştiu să se fi descoperit ustensila de îndreptare

eu nu mă duc la biserică
o femeie din mine
iese ca dintr-o casă de ţară mică şi văruită
cu o fereastră ştearsă cu dosul palmei cât un ochi de bufniţă
împresurată de flori cu polen amar
merge aplecat
pe o potecă pe care încape doar pasul subţire
firul subţire o mângâie pe glezne
dar ea se tot duce
nu se întoarce nici nu vrea să mă ştie
şi simt acel gol
mă tot uit după ea de parcă nu recunosc durerea din păcat

eu nu mă duc la biserică
cineva o zideşte din lemn de brad
aşa cât pentru
o ciocănitoare curăţă
trupul meu e loc de odihnă
şi pace

Ottilia Ardeleanu

(30 oct. 2014)

la noi în oraş nimeni nu e bolnav

avem brazi la fiecare colţ o farmacie şi un plafar
reclame luminoase pentru medicamente în faţă o farmacie şi un plafar
avem şcoli şi câte o farmacie şi un plafar
bodegi restaurante o farmacie şi un plafar
pe fiecare stâlp un indicator către o farmacie
avem şi magazin chinezesc

bancă societate de asigurare farmacie o galerie de artă

trec strada o farmacie trec podul o farmacie trec piaza rea o farmacie
casa primarului o farmacie casa directorului o farmacie casa de copii
case case case
un câine o farmacie un cerşetor o farmacie o biserică o farmacie şi viaţa
înghit amar mă strâmb intermitent o lumină rămâne în oase după ce

pe urmă un cetăţean preocupat (la ce bun să-l deranjez) o farmacie

mulţi tineri ca brazii
fără case

Ottilia Ardeleanu

(20 oct. 2014)

Santana

gerbert

cum mută el lucrurile
dintr-un loc în altul
să nu le mai găsesc
să mă urmărească în timp ce le caut
cum mă aplec mă înalţ pe vârfuri mă răsucesc
mă electrizez şi mă înfurii

cum îndepărtează el grindina
apoi

cum îl pansez eu de rănile recente
ţinându-i o mână uşoară
să-l cruţ de fulgerul din tibii

dar simpla trecere a degetelor mele moi
calde şi mici
îl face să se scuture de boală

şi tot ce e dureros
se scurge pe piciorul patului ca printr-un
paratrăsnet

Ottilia Ardeleanu

(4 oct 2014)

dragă viaţă

seara se varsă în farfuria goală
mai înfometată de buzele mele neînmuiate
în ciorba asta zilnică oferită de iluştrii vremii
un fel de pomană pusă de ispită
gladiatorul din arena cotidiană
pe care se pariază la greu
din tribune se amuză aplaudă înjură
o întreagă politică de eliminare a aproapelui
n-am învăţat nimic cât drum am mers pe
lângă Omul atât de simplu în purtare

într-o zi la o răscruce mi-ai zis
descurcă-te
am crezut că libertatea nu poate fi
un salam de biscuiţi cu rahat

metabolismul a luat-o razna
în aceeaşi idee
îmi scriai mailuri
un fel de linii în palmă
înfundate

e greu să te întorci la cineva pentru care
rabzi
te resemnezi
o iei de la capăt după ce
înduri

te-am reîntâlnit aveai aceeaşi aluniţă
nu intenţionam să te trădez
îmi dădusem mai multe porunci
dar nu ştiam să joc după reguli

ştiai să-L descrii până-n celula sfântă
ştiam că te iubeşte ca pe Sine

fierbinte

seara se varsă
dar nu mai pot s-o înghit
e stricată

Ottilia Ardeleanu

FASCINAŢIA 2014 Premiul al II-lea