se ia prin copy-paste

mi-a adulmecat urmele
mi-a probat hainele i-au plăcut şi m-a lăsat aşa cum sunt
în văzul lumii
a folosit aceeaşi pudră rimelul şi trusa mea de manicură
până şi perciunii i-a făcut gheare peste urechi

mi-a rupt cuvintele direct din limbă şi-a uns buzele cu ele
zâmbetul meu e la ea o combinaţie fermecată
mi-a siluit poeţii filosofii au rămas în fundal să-şi prezinte oratoria
ea
s-a hrănit din mine ca dintr-un măr
apoi a dat de vierme

de-atunci
o roade ceva în stomac

(6 ian. 2012)

de vreme închisă pe dinlăuntru

pot să aleg să rămân
în hruba nemişcată şi strâmtă
cu spaima adeziv abuziv

să evadez ar însemna
moartea prin înghiţire

cu vântul în faţă
cam şubredă şi cam întunecată
înconjurată mocirlos

întreaga şedere interioară nu este decât
o dâră de sentimente cărate cu
o găleată ciuruită
pe drumul de a mă construi

trăieşti şi te lupţi să rămâi om în timp ce
singurătatea uite-o se întinde neruşinată
până se pierde împrejurul altui om
poate că acolo se află ceva ce m-ar putea face
să nu mai am faţa asta de momus
să mă dau jos
din propria tăcere pe care am şifonat-o destul

încep să ţip inconştientă
speranţa nu se va apropia atâta vreme cât
mă las strivită de frică

am obosit să privesc mlaştina care
malaxează timpul viaţa
de noroi mi-am şters memoria adică oamenii
şi miroase ticălos a singurătat

Ottilia Ardeleanu

(29 oct. 2011)



and… for me this:

“I have made this letter longer, because I have not had the time to make it shorter.” – Blaise Pascal

Geta

Nu mai ştie de câte ori a dat-o de pereţi, de câte ori se ascundea pentru a-şi trata vânătăile. De ruşine să nu o vadă lumea, nu ieşea cu zilele din casă.
El venea duhnind de la cârciumă. După ce încheia ziua de muncă, trecea, mai întâi, pe acolo. Cu prietenii de pahar petrecea până în noapte. Se întorcea cu mare chef de ceartă. Toate se spărgeau în capul bietei femei: că părinţii nu le-au lăsat lor casa după moarte, că îi face ochi dulci vecinului, de aia vine el să o ajute la cărat porumbul în pătul, că lasă copiii să facă ce vor ei şi de-aia au note mici la şcoală şi alte şi alte. Grosolănii care făceau viaţa din pesimistă în ingrată sau invers. Cel mai nimicitor era oful că umblă după bărbaţi. Imaginaţie deformată care îl bântuia începând cu primul contact cu licoarea. Pe urmă, îi mai băgau în cap şi tovarăşii cărora li se cam scurgeau ochii după nevastă-sa, femeie cu şolduri împlinite, cu sâni grei, privire îndârjită şi iute în toate treburile casei şi ale câmpului. Nu-i lua ea în seamă pe niciunul. Poate că de aceea îi frigeau ei inima bietului bărbat. Îşi săturau răutăţile cu gelozia lui fără limite.
În fapt de seară, i se putea întâmpla orice. Îi vorbea nevestii aşa cum nu pot descrie aici, fiindcă s-ar umple pagina de spurcăciune şi de durere. Numai că ea era pregătită. Mereu. Fiindcă ştia la ce să se aştepte. Nu, nu se ruga, nu zăbovea în faţa vreunei icoane, de fapt, nici nu ştiu dacă mai avea vreo icoană prin casă de când se măritase cu amorul vieţii ei, ci îşi băga câte un căţel de usturoi în sân, trăgea aer în piept şi aştepta să se izbească sensul vieţii ei de uşă, să-l târască înăuntru ca pe un animal ucis de alt animal. În timp ce îi ştergea rănile, el devenea din ce în ce mai arţăgos, mai nesuferit şi mai vulgar.
Cu toate acestea, nu s-ar fi pus problema unei separări. Aveau doi băieţi şi o fată împreună. Amândoi lucrau. Ea avea grijă de nişte bătrâni din sat, singurii care îi ştiau necazurile, în bună parte. Totuşi, banii erau puţini şi nu le ajungeau. Copiii trebuiau să termine o şcoală, să înveţe o meserie ca să poată merge în legea lor. Iar pentru asta, ea singură nu s-ar fi putut descurca. Sau poate că îi era teamă să încerce, îi era teamă că va eşua, iar ei, de fapt toţi ar fi învinuit-o pe ea, cu siguranţă. Fiindcă, nu ştiu cum se face dar el era salvat prin simplul fapt că, deh, aşa sunt bărbaţii! Trebuie să rabzi, trebuie să înduri, trebuie să te supui. Nicăieri nu scrie că trebuie să stai lângă un bărbat dacă acesta nu te respectă şi nu te iubeşte aşa cum ţi-a jurat în faţa altarului. Chestie de mentalitate!
Cel puţin îi aducea un venit acolo, din care, avea grijă să pună deoparte pentru creşterea şi îngrijirea copiilor. Uneori, bărbatul răbufnea şi pe ei, îi chelfănea, îi ocăra, îndrugând cum că nu sunt ai lui, că îi repudiază, că mai bine nu-i avea şi alte lucruri de se rupe condeiul când scriu şi se iscă un vânt aspru şi nesuferit de-mi răvăşeşte toate gândurile.
Odată, însă, nu s-a mai întors de la muncă. L-a aşteptat mult şi bine în dosul uşii, cu alt căţel în buzunar, cu inima cât un bob de orez fiert, şi el tot nu apărea. În trupul întunecat de tristeţe, a străfulgerat-o un gând şi a dat fuga să se adăpostească sub singura haină de lână pe care o avea, aşa cum te ascunzi sub şopron când cade o ploaie torenţială. Apoi a ţâşnit pe uşă, în întâmpinarea prăpădului.
A căzut malul de pământ peste el. Erau trei în situaţia aceasta. El era cel mai grav. Au ajuns acolo salvarea, şefi, colegi, curioşi, rude şi moartea, murdară de pământ de parcă ar fi terfelit-o trei tineri fără minte. Scuturându-şi părul vâlvoi cum s-ar scutura de viaţă. Apropiindu-se, ademenitor, de bărbatul femeii care alerga cu disperarea de mână, de parcă târa un copil aproape rămas fără tată. Atâtea suflete cu trup şi fără de trup, de nu pot să povestesc fiindcă toată pagina aceasta ar pocni în mii de confetti. Dintr-odată negre. Şi toate cuvintele s-ar împrăştia în praful existenţei.
Scriu şi mă dor consoanele, mă dor vocalele, accentele şi rimele, tropii şi oximoroanele aşa cum inimile a trei copii rămaşi pe jumătate singuri. Fiindcă omul şi-a dat duhul până să ajungă la spital. În braţele târfei.
Rămasă să-şi crească cei trei copii, femeia a avut de îndurat împovărătoarea singurătate pe care, cândva, şi-o dorise poate. Nu mai stătea după uşă noaptea, nu mai ţinea nimic în buzunar, doar în sine o altă femeie, mai aprigă şi mai nedreptăţită ca niciodată.
Anii au trecut ca ploile de vară şi iat-o şi mai singură. Copiii au plecat pe la casele lor. Şi-au făcut câte un rost.
Numai că, unul dintre băieţi a moştenit patima tatălui.
Şi cuvintele mele nu se mai pot exprima, de aci încolo.

Ottilia Ardeleanu

(30 oct. 2011)

Fata cu cercel de perlă – Johannes (Jan) Vermeer

cu un gând mai sus

prin albastrul de voroneţ
sfinţii eliberează suflete
pentru oameni

toţi seamănă între ei
arta meditaţiei

de-ajuns să-i priveşti
în tine o linişte se umflă
până la înălţare

într-o rugăciune sunt
atâtea păcate

se topesc oarecum
în ceara lumânărilor
devenim simpli
cerşetori de izbăvire

(9 ian. 2012)


Fiorentino Rosso – Îngerul
and… for me this:

“Writing is the only profession where no one considers you ridiculous if you earn no money.” – Jules Renard

acest alb din cămaşa lui

în lumină de bumbac mă dezmeticesc
dar nu ştiu mă visează dumnezeu
lipită de pieptul lui liniştea ca o ţesătură
moale mă strânge acum şi colţurile casei
sunt steaua sub care m-am născut

ca o cârtiţă care s-a înfundat în prea multă lumină
sunt şi dacă mi-aş găsi braţele de unde să încep
când viaţa aici se termină în strai pur înveliş de
păcate pe care le port în mine ca în buzunare
largi umplute de materialul râvnit

de ce să ţip sunetele m-ar îngropa în neauzul lor
fisură ar înainta în peretele meu stâng şi tot ce ţine
de acoperiş s-ar prăvăli peste ce-am înţeles a fi viaţă
mă visează de stau aşa cuminte în el
temătoare să nu-i stric somnul

Ottilia Ardeleanu

(18 feb. 2012)

când de iubire ţineam cu dinţii

cu limba ne întorceam cuvintele
şi le dădeam drumul
să migreze în poeme calde
orizontul nostru era bine alcătuit
de la o tâmplă la cealaltă
lucruri aliniate
în albastru
mâinile se prelungeau
caligrafic până spre dimineaţă
în puzderie de simboluri
ceva din noi era
neasemuit şi dat
am trăit aşa o vreme

apoi ne-am mutat fiecare într-un
alt ideal

Ottilia Ardeleanu

(20 feb. 2012)

and… for me this:

“Words, once they are printed, have a life of their own.” — Carol Burnett

nu ştiu cum aş putea numi asta

îngerul s-a dezbrăcat
mi-a dat mie hainele
dar parcă nu ştiu să le port
mă priveşte cum
trec fiecare nasture
în afara mea

uneori uit haina descheiată
mă dor toate
cel mai rău este că şi el
se îmbolnăveşte
pe marginea sufletului meu

atunci mi-ar plăcea cumplit
să pot
să-i împrumut şi eu
măcar
o speranţă

Ottilia Ardeleanu

Iarnă la Voineşti – Andrei Brănişteanu

and… for me this:
“I do not like to write – I like to have written.” — Gloria Steinem


Angel at Dawn – Julie Fain