Poezia de cuprins intelectual, naturală, esenţialăşi rafinată…
Personalitatea Ottiliei Ardeleanu şi dăruirea excelentului traducător Pere Bessó oferă cititorului un spectacol de infinit liber şi de percepţie poetică amplă în volumul Poezie în mintea goală/Poesia en la ment buida, apărut la Editura Ex Ponto, Constanţa, 2021. Şi, iată cum, prin semnificaţia cuvintelor şi prin forţa lor, poezia îşi impune sensul profund şi, mai mult decât atât, uneşte oamenii dincolo de orice distanţă, de orice fereastră care ar fi putut fi închisă sau ar fi exclus comunicarea, „o casă albă şi caldă/cu ferestre mici de flori/prin care soarele să privească uluit/cele două inimi alăturate”.
Elementul emoţional asociat cu unitatea ritmică se înscriu în aceeaşi linie poetică remarcabilă, într-un transfer necondiţionat de stare, satisfăcând astfel nevoia cititorului avizat, a iubitorului de poezie, pentru că „o poezie poate ajunge la 666 de cititori/să nu-i punem în seamă fatidica rezoluţie/ci în fracţiune de secundă să gândim că/va veni al şaptelea/salvatorul/în plenitudinea dreptului/de a nu fi eşuat/apocaliptic”. Iată ce motivaţie privind miracolul existenţei, ideea de cunoaştere a acestuia, care duce spre sine mai întâi şi apoi spre complexitatea vieţii, spre starea ei de maximă afectivitate, aşa cum afirmă şi Ottilia Ardeleanu: „viaţa nu trece la fel pentru fiecare/este trepidaţie/cu cât o parcurgi mai repede/cu atât timpul tău e mai scurt/nu există clipă mai bună decât alta/ci doar clipa trăită…” prin urmare, ideile, atitudinile, trăirile lăuntrice se iau drept argumente şi punct în care ele însele se concentrează – un imbold în plus pentru cititor de a explora spaţiul dintre conştient şi inconştient, dimensiune pe care Ottilia Ardeleanu o valorifică estetic în esenţă, iar Pere Besso îi găseşte corespondent în frumuseţea limbii sale, îndrăgostit fiind iremediabil de a noastră: „la vida no passa igual per a cadascu/es trepidacio com mes rapida la recorres/mes curt es el teu temps/no existeix un moment millor que un altre/sino el moment viscut…”ce bine sună!
Tentaţia abordării unor teme sensibile în paralel cu aducerea în prim-plan a realităţii cu toate cele ce o definesc creează un contrast de nuanţe, o libertate a teoriilor identitare, un joc de planuri la nivel formal, unul relevându-se din energia celuilalt şi din alăturarea asumată a cuvintelor cu mare vibraţie expresivă. De aici derivă toate celelalte, aici se află sursa şi inima poemelor Ottiliei Ardeleanu, una în căutarea celeilalte, o căutare continuă fără de care poezia nu poate exista: „cuvintele se aşază în mătci de portative/sincopat îşi expun nurii ambientali/înnebunesc spectatorii reţinuţi/oricum de gestul de a se expune/pe ambele sensuri de înclinaţie/într-o poziţie care facilitează pătrunderea/în graţiile nedezminţite ale acestei tentante vrăjitoare/la flacără unui compromis/întocmit fix/când impresia năucitoare se evaporă nălucă”.
Realitatea se lasă zilnic călcată în picioare, „zilele pe umeraşe/una după alta le purtăm/…uneori ne place albul/dar cât de repede se murdăreşte/indefinit preferăm roşul/până la decolorare/fără să avem de ales/antipaticul negru/manta grea pe umeri” – iată cum, imaginea lumii şi a elementelor ce o definescse conectează la o reţea a firescului şi a nefirescului, în acelaşi timp, firele comunicative poartă culori distincte, tocmai pentru a marca mesaje esenţiale şi complexe, deşi, uneori sunt binevenite şi anumite rupturica să se menţină, să se restructureze conexiunea cu spaţiul generos oferit de cuvintele unui univers ales, astfel că „eşti liber să dai drumul din lanţ imaginaţiei/să zburde pe malul mării până oboseşte”, „fericirea face umbră pământului”, „iată gura tunelului prin care voi scăpa”.
Elemente de decor personal, „foaie velină uşoară de casă”, „un singur creion în buzunar”, „cuvinte libere”, „taste fierbinţi”, „acoperişul unei idei cu trei etaje”, dar şi „toamna încremenită în aramă”, „o floare sălbatică”, „unghiul mort al somnului”, „buze lipite de marginea cerului” sau „sărutul matinal al primei dimineţi de octombrie” sunt asociate cu veşnicia, se pliază perfect pe forma văzută şi nevăzută a acesteia, trimit la ideea de trecere înspre deschiderea unui singur cuvânt care înseamnă totul, unde „se ştie deja numărul adăpostirilor lor”, a celor aleşi, desigur, „oricum îi vor afla stelele şi petrecăreţii/când vor ieşi din tine/goi epuizaţi de câtă poezie a trebuit/să încrusteze pe trupul tău simţitor/până la ziuă”.
Prin urmare, elanul compoziţional este definit de abilitatea de a controla noi coordonate expresioniste, substanţialitatea, de fapt, a poeziilor din acest volum, spectacol de autentică însufleţire, minuţios pregătit într-un continuu exerciţiu al iubirii de oameni şi de sine, când liniştit, când frământând lutul neodihnei cu atingeri diferite, dar, cu siguranţă trasând urme inconfundabile peste rosturi şi împliniri: „poate că/o sâmbătă vrea să ne piardă/şi-atunci adun din vreme castane şi/forme de iubire pentru mâine când/voi coace aluaturi şi mirodenii/să nu fiu singură în faţa pâinii mele/pe care va trebui să o arunc/în cele patru zări”, destin dinainte stabilit şi asumat cu toate consecinţele înfăptuirii lui…
„deschid o carte/foile tac/în durerea întoarcerii lor/un moment de dragoste foşneşte infantil” – nimic mai frumos!
DANIELA TOMA
Poezieromaneasca's Blog 