Reverie cu ochii deschiși

(Ana Urma: Isadorable, ed. Art Book, Bacău, 2015)

Cartea Anei Urma mă aștepta de mult pe raftul contemporan al bibliotecii, într-o cumințenie care i se potrivește, neștiind când îi va veni rândul la impresie olfactiv-spirituală, într-o așteptare cum numai cuvintele la-locul-lor, delicate o pot suporta.

Vine o zi când cuvintele singure te caută – afirmă poeta în miniprefața din volumul său de debut, Isadorable. Și cred că este un timp al poeziei, un timp când vine ea către noi. Fie în calitate de expozant, fie în calitate de beneficiar.

Răsfoind cartea, m-au întâmpinat poeme robuste, masive, ca de altfel și multele titluri lungi, impresia la prima vedere fiind de consistență și plenitudine, spațiu dens populat de cuvinte care trădează instant repere lirice de anvergură. Versul său este unul narativ, povestit, pe alocuri cu tentă elegiacă.

Penetrând universul liric al poetei, se aude în surdină o compoziție grav-meditativă, însoțitoare pe tot parcursul lecturii.

Cartea este împodobită cu dantelării imagistice, în diverse culori, iar între cuvinte predomină verdele/ Poem pentru depărtările noastre.

Volumul prezintă o lume mirifică aglutinată cu melancolii, depărtări și urme ale unui trecut foarte vizibil din care transpare zâmbetul copilului de odinioară. Ce aduce interesant volumul de față este împletirea mai multor lumi, cu specificul lor, cu inserții de cuvinte adecvate locurilor și tradițiilor acelora.

Lumea scrisului este dependentă de efectul de flurure, adică de punctul inițial de la care pornește o etapă, o explozie poetică pentru a putea ajunge la efectul scontat asupra cititorului. Dacă altele vor fi fazele incipiente, atunci și rezultatele vor fi total diferite, altele vor fi rezonanțele: ținute o vreme în minte/ înalte și clare să-ți fie cuvintele/ înțelesul rotund/ ca tabloul naiv locuit de culoare/ casa scrisului tău va fi luminată/ în fraze pasaje idee pe foaia blueprint/ până se usucă cerneala…/ Efectul de fluture.

Volumul este un soi de reverie cu ochii deschiși, cuvintele, emoțiile se întâmplă cu grație și vivacitate, metaforele sunt reale podoabe ale cuvintelor, le conferă străluciri diamantine, le antrenează în dansuri aristocratice: pășeam cu avânt pragul zilei/ când o gheară brutal m-a oprit/ sfâșiindu-mi eșarfa flori călcate în picioare/ pirueta forțată și un pas înapoi//… în adagio pașii străluciri de salon un pian muzici vechi/ scena dansului lumii sună scurt sacadat sub talpa desculță/ ca ventuza pe coapsele nude cu mișcări de felină/ I-sa-do-ra dansând un poem/ Isadorable.

În fiecare poem, iubirea străbate cuvintele, paradoxal, chiar și în Tratat despre singurătate: … se răscolește cenușa unui foc stins prea/ devreme.

Ploaie, frunze, verde și muzică sunt dezlănțuiri ale sinelui pe scena unei mereu invocate singurătăți, aproape teatrale. Versurile dispun de o cromatică orientală pe alocuri, europenă în bună parte, cu inserții de cuvinte specifice zonelor geografice colindate: zen, isadorable, soledad, șhamani, obi etc. și o magie care se vădește între fluxul și refluxul inspirației.

Isadorable este un volum verde,  un landscape verde – culoarea vieții și primenirii, culoarea înnoirii și renașterii-, primind și redând simbolistica acestei culori: puritate, liniște, contemplație, înviorare, speranță, germinație, înviere. Termenul este laitmotiv al liricii Anei, există puține poeme care să nu îmbrace această culoare într-un fel sau altul: Bat la geam păsări verzi primăvara/ Călătoria în zen; trei secunde de verde mai am/ De Singurătate; firul verde de laur…/ Mesaj de departe; desprind elegant frunza verde pictată/ în mătasea de china cu pulberi de jad…/ Isadorable; între cuvinte predomină verdele…/ sau câmpia te va urma dar mai ales cerul și verdele/ Poem pentru depărtările noastre; cutreier desculță să nu te rănesc tot verdele copt/ caut prin venele cave…/ Cântec de leagăn; …din orașul tuturor rămâne clipa dând pe-afară/ cu un cântec tolba grea pe umeri vântul suflă/ verde fraged peste unul peste altul verde copt/ Joc maxim; umbra șoimului verde/ m-atinge în treacăt pe frunte/ Cineva știe.

Cuvintecântec, cuvinte de verde, note muzicale și pete de culoare într-un tablou senzitiv reușit, expresionist, care, privit în ansamblu, transmite iubire, luat pe cadre, semnifică diverse stări, de la copilărie, singurătate, nostalgie, introspecție cultural-artistică, iubire, până la rugă și apropiere divină. Iubirea poate fi Cântec de leagăn pentru lună și umbrele noastre, conchide Ana Urma în versurile din acest poem: blocați în tunelul iubirii/ ne-am jurat să clădim fiecare celuilalt/ un fel de acasă pentru eternitate. În accepțiunea poetei, iubirea este o construcție de rezistență, o citadelă, un castel cu turnuri, ceva greu de doborât, de ruinat.

Fiecare poem are ritualul său, așa cum ai prepara ceaiul. Mai întâi procesul de fierbere, infuzarea plantei, înghițiturile mici, inspirarea aromei, savoarea, nostalgia si toate sentimentele trezite în fața ceștii: ritualul e simplu/ cântecul apei când fierbe începe electric se umplu conducte/ zăvoarele cad se deschid robinete ca-ntr-o junglă sonoră trec/ iguane…/ până apa fierbe o torn peste frunza uscată/ în ceașcă// aproape aștept infuzarea/ minutele trec si mirosul intră sub piele…// cu nesaț sorb licoarea fierbinte…// tabiet cu eresuri vei spune/ La un ceai cu tamile.

În poetica Anei Urma, copacul vieții se confundă cu un copac al cuvintelor, arborele genealogic format din vocabule lungi și consoane boante crescând alte și alte ramuri. peste tot sunt cuvinte undeva un poet respiră prin ele/ odihnind în silabe tocite e sufletul lui tăcerea-i tristețea/ Poem despre cum nu se poate trăi fără cuvinte.

Volumul Isadorable este o adorare a cuvântului care se naște din verde și are, prin urmare, o natură verde compusă din iarbă, copaci, câmpii, flori, fluturi, păsări: pun deoparte cuvinte pentru zilele când păsări/ cu irișii plini de alte păsări caută firimituri pe pervaz/ sau apa din palme și trilul rămâne dincolo de zbor/ Păsări cu irișii plini. Metaforele Anei sunt foarte subtile, ca și în versurile de mai înainte, au o grație cu care întâmpină cititorul. Cuvintele ei se transformă în hrană pentru păsări. Sunt chiar păsări care se apropie de sufletul uman: cuvintele-păsări mai tulbură ape/ La capătul privirii.

Pământul întreg, într-o imagine plastică, poate fi considerat un glob de cuvinte: și scribul răspunde rotind în vârful peniței un glob de/ cuvinte aici și acum cu noi fumegând înăuntru/ Fotografia clipei.

Ana adună toate artele într-un tablou expresionist: poezie, dans, muzică, pictură, este o întreagă coregrafie estetică, un volum al adorării frumosului și care își merită cu prisosință titlul. Autoarea îmbină aceste arte într-un mod artistic original, insuflă acea încântare pentru suflet, se întrevede aici o călătorie de plăcere veritabilă pe căile cuvântului scris. Acest volum este un adevărat periplu prin cultura lumii, iată cum ne poartă prin India (tamile, namaste), Spania (soledad, isadorable), Italia (passacagli), America (Isadora), Japonia (obi), lumea arabă (djinni, șeitan), este călătoria în timp prin efect de fluture.

Isadorable este un volum muzical, sunetul muzicii se desprinde când din harfă, când de pe limba ploilor/ Cuibul nimfelor (exercițiu impus), când rătăcită o pasăre cântă ecoul repetă/ un fado/ Imposibila uitare, când se aude ultimul gong/ La capătul privirii, când isonul rugii mișcă piatra și pietrele vorbesc/ Fotografia clipei; în orașul tuturor/ cântă greieri tot mai stins…/ Joc maxim; știu gustul zăpezii dinspre nord vine frigul/ e târziu pentru fluier caval sau vioară/ și totuși tresar răzbit de-un colind și lerui să umplu pustiul/ Poveste de iarnă; caut prin venele cave poezia vioara din vis/ Cântec de leagăn; orga vântului s-a pornit/ Târziu; mă împart între ploaie și bach/ De Singurătate; în adagio pașii strălucitori de salon un pian muzici vechi/ Isadorable; în mesteceni înalte coroane tăcerile amețitoare/ deși nu e parcă doinește Leșe cu noduri de frunze/ Soledad; de câte ori rămânea singură/… îngâna cânturi vechi de împăcare/ Un portret altfel; și atunci din tării cuvintele ning/ lutul adamic începe să cânte pe tonuri înalte/ ca vântul în golul de trestii la vreme de seară/ Vivaldi aproape absurd; note grave compun simfonii pe coarde de lut/ Mă întreb dacă eu am visat visul meu; mi-e pacea egală cu dorul/ exilat doar pe insula minții/ totuși freamătul mării m-ajunge/ când valul cu vântul se-ngână/ din larg ondinele cântă/ Gânduri în expansiune aproape de țărm; un cântec înalt mă salvează și vreau să-nțeleg/ ce e strâmb ce e drept unde ești/ ești un flaut o orgă un clopot/ Lecția despre vise; și notele ploii compun// passacaglii/ Libret de florar*

Totul respiră viață în poezia Anei Urma, totul este înmugurire, înverzire, sevă, coloristică, senzație, vibrație, acorduri lirice, lumină, zbor, palme deschise, mai precis iubire de frumos. Există o liniște de catedrală, o determinare pentru păstrarea unei tăceri de bun-simț în fața frumosului, a artelor, ceva tainic în călătoria multiculturală prin cuvinte: chem pe vârfuri tăcerea/ Scrisori cu addenda.

Volumul păstrează un puternic iz romanțios, toamna fiind sezonul predilect, cel al oniricului, al neuitării, cu hieratice orientări, cu o solemnitate a discursului inducând o anume atitudine, mai sfioasă, mai evlavioasă. Ploaia devine instrument muzical în mâinile toamnei. Este prezentă într-o mare măsură, bate tactul pe coadele sufletești ale autoarei, în armonie cu trăirile acesteia.

Volumul este efectiv o călătorie, iar ca fortificare a acestui atribut poeta folosește cu succes laitmotivul tălpi care sugerează în primul rând mișcarea, deplasarea: cărări bătucite sub tălpile roase/ În treacăt un înger (silenzio); peste tot sunt flori proaspete pământ reavăn/ cimitirul a fost renovat de curând pavajul răsună/ a gol sub tălpile noastre/ Poem despre cum nu se poate trăi fără cuvinte; rămase deschise tălpile goale cată pământ pentru încă/  un pas pentru acel dincolo…/ La un ceai cu tamile; Lângă țărm slăbea cingătoarea pe vârfuri valsa/ ușor șchiopătând sub tălpile-i goale respiram îndelung/ ca oceanul/ Călătoria în zen: scena dansului lumii sună scurt sacadat sub talpa desculță/ Isadorable; pe gheața subțire făclieri recompun visul meu/ simt desenul sub tălpi și dreptele unghiuri/ ca prin pâslă mă mișc treapta Psalmilor urc/ Mă întreb dacă am visat visul meu.

Prin urmare, volumul Anei Urma este un univers liric în mișcare, în acțiune, în reîmprospătare și reînnoire, un miraj de fireturi și broderii artistice care decorează și redecorează existența, lumea, așezate în lumina reveriei; este o transcendere a realului. Numindu-l volum al călătoriilor într-o geografie bine studiată de către autoare și cu repere anume fixate, șabloane culturale oriental-europene dichisite cu imagini și expresii calde, sufletești, tonus vivace, irezistibil, melanj de termeni recrudescenți (la modul figurativ), itinerariul devine din necunoscut într-unul care stârnește simultan curiozitate și plăcerea de a cunoaște.

Epicul o prinde foarte bine pe autoare, poemele sunt povești despre locuri și oameni, despre oameni și îndeletniciri, despre îndeletniciri și specificitate, despre gust și savoare, despre estetic și calitate etc. Sunt povești cu florile dalbe, lerui, colinde, clavire, lampagii, azime, canate, inscripții baroce, mirt și alți termeni dintr-un istoric mai vechi, ușor arhaic, dar fără a ieși din sfera tradițiilor. Uneori, tenta elegiacă a poemelor completează tabloul poetic și care încadrează și îmbină cu măiestrie elemente fanteziste.

Ana așază artele în albia acestui volum, un fluviu care, urmărit în curgerea lui, induce frumosul, gingășia, puritatea, vioiciunea unei iubiri curate și trainice, așa cum o face în ultimul poem din carte: iau fărâme/ le sădesc în alt om și aștept/ și aștept până sevele frăgezesc cruste reci/ sau pământ înțesat cu orgolii și repet/ și repet până mugurii dau/ în iubire/ Disertație după un poem.

Dar, cum spunea Buddha: “Nimic nu există vreodată întru totul singur. Orice este în relaţie cu altceva.”, așa afirm și eu că Ana este într-o relație adorabilă cu poezia.

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 27 oct. 2018

 

(Urmuz, nr. 11-12/ 2018, p.17-20)

(Sintagme literare, nr. 4/ 2019, p.86-87)

Cântecul din cuvintele mele

dav

Camelia Florescu este înainte de toate poeta cântecelor sale. În volumul Nu-s o fată ca oricare, prefațat de criticul Alex Ștefănescu și prevăzut pe coperta IV cu impresiile de lectură ale poetului Lucian Avramescu, menține o linie melodică în armonie cu natura, cu datinile, cu limbajul strămoșesc. Străbătând cele cinci itinerarii lirice ale cărții, observ înclinarea poetei către filonul eminescian, de altfel, majoritatea poeziilor e scrisă în vers clasic și prezentată cronologic sau cel puțin Anotimpuri în care titlurile dezvăluie, prin numele lunilor sau sezoanelor anului, acest lucru. Camelia, ea însăși nume de floare, este într-o comuniune strânsă cu natura, cu florile mai ales, evocându-le în aproape fiecare poezie: gențiane, brândușe, narcise, bujori, podbal, crizanteme, glicină. Și, ca un laitmotiv, berzele, simbol al întoarcerii la locurile natale, al nașterii, sunt adesea regăsite în versurile sale. Poeta rememorează locurile copilăriei participând activ prin amintirile sale în legătură cu satul de odinioară: ciutura fântânii, gutuile-n ferestre, miriști, târgul, crângul, colbul, dealurile, cireșii, prunii, biserici, ulcioare. O întreagă nuntire a naturii și a vremurilor trecute reiese din câteva versuri: Zână primăvară, fată despletită/ Șanțuri, râpe pline de galben podbal/ Te vestesc mireasă, tainică ispită/ Pentru balul vieții neconvențional./ Zână primăvară, fată despletită. Se distinge un dor permanent pentru locurile și oamenii lăsați în urmă, un regret pentru a fi părăsit ce era mai îngeresc în inima sa: Mai mereu,/ mă arde amiaza dorurilor de femeie/ plecată în lume copilă,/ cuprinzând între două zbateri de inimă/ toată fărădelegea și smerenia lumii/ în iubiri potrivnice și arcade de timp,/ spălate de ploile iertărilor./ Și suntem iarnă.

În plan familial, poeta aduce recunoștință bunicilor, părinților, fiului, sorei, pentru fiecare eliberându-și sufletul în versuri potrivit alese. Capitolul se intitulează sugestiv Rădăcini. În stil păunescian scrie poezia Bunicii nimănui, amintindu-mi aievea de “Rugă pentru părinți”: Cum calcă-ncet și târșâit/ Și în icoane-ai vrea să-i pui/ Se sting să ardă mistuit/ Ei toți, bunici ai nimănui.// … Cu boli și temeri și nevoi/ Cam uită des și vreme nu-i/ Se poticnesc și sunt greoi/ Ei toți, bunici ai nimănui// … Ai grijă, Doamne, de ei toți/ Și-n dreapta ta să-i porți, să-i pui/ Ei nu mai au copii, nepoți/ Sunt doar bunicii nimănui./ Bunicii nimănui. În relația cu părinții își face loc mereu Dumnezeu ca reper al spiritualității: Între două bătăi de inimă,/ Respir lumina cu frică de Dumnezeu/ Deschid ușa lacrimilor cu teamă și încrâncenare/ Și calc pe cer ca pe-un răzor de iubiri furate./ Dor de tata.

Poeta ține multe lucruri ascunse în suflet, însă, în versuri simte nevoia să se descătușeze de lanțurile grele ale tristeții.

În următorul capitol, dragostea este principalul motiv pentru care se se destăinuie în scris. În zona iubirii persistă un fel de balans între incertitudine, tristețe, unghiuri moarte, imposibil, răni, destin, elemente pe care aceste versuri se bazează și nu întâmplător acesta se numește Zona confuză a dragostei, titlu preluat de la una dintre poeziile din această secțiune lirică. Poeta simbolizează iubirea ca pe o cetate, adică ceva trainic, de nedărâmat, de neclintit. Și totuși, o amărăciune greu de trecut cu vederea se resimte în fiecare cuvânt: Cum niciun cuvânt nu-i de-ajuns de amarnic/ Cum noi nu ne-am fost unuia altuia miri/ Nu plânge, căci plânsul e și mai zadarnic./ Păstrează-mi cetatea acestei iubiri!/ Cetatea acestei iubiri. Camelia Florescu vede în iubire ceva măreț, grandios, de aceea folosește sintagme pe măsură: holdă de iubire/ Iubiri perene; cetatea acestei iubiri/ Cetatea acestei iubiri. Sau, contrariul, o măcinare, un foc, o amărăciune: jarul iubirii/ Salt în gol; singura iubire în care-am locuit/ Sub cerul ce se-nchide; Trifoi-iubire-n patru foi/ Cum de mă-mbolnăvesc de tine/ Iubire, noi mai suntem noi?

Metafora întâlnită în poezia Cameliei Florescu este una adecvată spiritului ei controversat, aflat în acea balanță între bucuria de a trăi și suferința că nu se poate afla în acea situație a uniunii perfecte în dragoste, și-atunci, aceasta recurge la șiretlicuri lirice, încălzindu-și sufletul cu prezența naturii, a amintirilor, prin croșetarea unor iluzii cu care să treacă cu bine peste stările emoționale. Antagonismele reies din aceste metafore, cum de exemplu în poezia eponimă următorului capitol, Serpentine: genunchiul serii, exprimând o atitudine de smerenie, o poziție de închinare și rugăciune, versus ștreangul nopții care denotă durerea, anxietatea, gândul de a curma un sentiment, poate o relație sau chiar viața, considerată a fi nu altceva decât un sens giratoriu din care aproape că nu mai poți ieși. Din obiectivele tematice nu putea lipsi statutul de femeie. Pe lângă faptul că femeia poate fi o muză pentru poet, ea este întotdeauna ademenitoate, iubitoare, cheia, dezlegarea: Nu știu de unde vine, nu știu unde se duce/ Ea are dezlegarea, ea e în toate cheia!/ Dar s-a născut- se spune- a omenirii cruce/ S-o poarte cu iubire: aceasta e femeia!/ Aceasta e femeia.

La nivel de vocabular, autoarea imbrică terminologie mai veche cu una mai nouă, într-un fel care nu deranjează, dimpotrivă, face posibilă simbioza între tradiții, obiceiuri și tendințele emancipării, modernizării în baza evoluției existențiale. Dragostea față de limba noastră românească este afișată cu grație în versurile: Am îmbătrânit, măicuță,/ și veacul se strânge/ înfrigurat și trist/ în coaja orelor./ Mă dor literele toate/ din cărțile copiilor noștri/ iar zăpada din slovele/ poeților,/ fulguiește răstită/ pe la colțuri de biserici./ Măicuță, limbă română.

În ultimul fascicul, Nelocuită, autoarea se axează pe atitudini umane: conștiința, păcatul, minciuna, năravul și altele. Scurgerea timpului este una dintre temele abordate în acest volum, cu acel gest al minții condus către resemnare: Fiecare oră a căzut desculță/ Și în osul nopții a ars lemnul meu/ Orele desculțe.

Camelia Florescu își încheie volumul cu Autoportret în care te-ai aștepta să deconspire măcar o parte din chipul său, însă ea se consideră a fi totuna cu natura, cu lumea înconjurătoare: o frunză, un flutur, un ciob, o rază de soare ori poate doar ceea ce rămâne după ce plâng, mă-nchin și mă ridic!

Camelia Florescu scrie încă în maniera de folclor, fapt pentru care versurile acesteia se adaptează perfect pe note muzicale, iar sufletul ei îmbracă emoționalul acelora care o ascultă, fiindcă ceea ce scrie este doar din inimă și țintește doar în inimă!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 2 Mai 2020

 

KONKU2017

http://literaturitate.ro/concursuri/

vă invit la concurs. nu veți regreta!

panou luminos la starea de lehamite

luați-vă dracu de mână voi ăștia care vă credeți buricu pământului
și faceți un cordon de apărare mă tem că n-o să mai aibă loc
meridianele și paralelele pământului de voi așa sunteți de mulți

măcar dacă ați putea să împiedicați căderile de teren și nervoase
măcar dacă tot vă puneți contra curentului să nu se mai înece nimeni
în viiturile politice și dezastrele declanșate de vorbele oamenilor

dar nu faceți decât să amețiți planetele ca la 6 din 49
și nici măcar poeții nu mai știu dacă sunt cu capul într-o gaură neagră
ori au nimerit în vreo groapă de gunoi de la marginea lumii

versurile arată ca niște cârpe agățate pe dârele avioanelor cu reacție
prin care soarele încearcă să ponteze obrajii fini și dacă nu-i reușește
se ia de mână cu ăștia de cred că sunt un fel de răsărit

 

mici clopote cireşe de iunie

moarte şterge-te la gură când mănânci la masa asta lungă
unde doar lingurile se supun farfuriilor care le hrănesc
din trupul Domnului se aud clopote ca şi când fiecare celulă
fiecare bloc de aer te-ar vesti în dreapta şi în stânga
stai în capul mesei lângă acela care pomeneşte
amintirile noastre sunt de mult oale şi ulcele tăcerea ne ţine
o predică abstractă

mă-nstrăinez de tine moarte plec în partea aia a sufletului
unde e încă primăvară şi toţi copiii din mine ies
chiar şi aceia pe care îi ţii de mână plâng vor să se joace
dar nu le mai dai drumul
şi cum stai aşa ca o văduvă de noroc şi cum
priveşti chipurile absente de parcă ai căuta un urmaş
se adună norii sparg toate fericirile de porţelan
din inima mea moarte du-te odată
unde-oi vedea cu ochii

faţă în faţă

ştii cum e să nu ai chef de nimic
să stai cu mâinile la ceafă
să te adânceşti în ele greu
ca într-o groapă din care să nu poţi ieşi
în timp ce contempli
o pată de petrol
după ce s-a răsturnat totul

tăcere
vulturul ăsta se roteşte deasupra oceanului
forţele tale pe cale de dispariţie acolo sunt distruse

nu-mi face bine să fiu prinsă lăuntric
precum igor
prietenul meu care lucrează non-stop
şi nu-l înţeleg
pentru ce atâta chin să dai mătase vieţii
să se rupă atât de uşor în două

printre broderiile lui văd cerul într-o plasă
pe spinarea unui gând care mă aleargă

tu nu eşti nicăieri
dincolo de locul ştiut
soarele
arde ultima mea dorinţă

când i se făcea dor bunicii

odată o vedeai că lasă totul
îşi pune hainele ăle bune
îşi bagă nişte crăiţari în sân
lasă vorbe aşezate celorlalţi
mă duc s-o văd pe fata aia
că mi-e dor
pe linia mare la staţie
câţiva săteni o priveau cu respect
nu conta că plouă că ninge că vine paştele

mă privea în ochi de parcă pe acolo mergea drumul ei
de ape tulburi

se pogora fericirea

apoi cine ştie cât pătimea până la
o nouă îmbrăţişare

mai sigură sunt că nimeni nu avea motive
ca ale ei
de încondeiat povestea
lăsată de dumnezeu
la vatră
fierbeau peste două mii şi mai bine de semne

Ottilia Ardeleanu

(11 aprilie 2015)

am şi eu un if


dacă ar fi să guvernez eu lumea m-aş sfătui cu bărbaţii mai întâi
ei sunt inventivi
au înălţime
în dibăcie se aţâţă uşor găsesc imediat o armă pentru că în mintea lor
vieţuieşte verbul
a cuceri este de ultimă oră
mereu
îmi place cum îşi pun mâna la tâmplă parcă ar vrea să tragă
prin degetul arătător se dezlănţuie tumultul
li se oglindeşte în ochi dacă mai ai timp să te bucuri de
reuşita
îi face fericiţi chiar şi dacă ar fi descoperit din nou
roata
se învârte casa cu ei cartierul omenirea ce să mai
zic
nu ar trebui să fac mare lucru decât să-mi vină vreo idee pe care să le-o pun în braţe
dar cum
forţă nu orgoliu nici măcar nu ştiu câte lucruri ar trebui să am prin sertare cămară garaj pod curte şi
când caut ceva cu grijă tot nu găsesc

pentru că nu o guvernez mă furişez în fiorul nichi să văd cum se face
un bărbat cu muşchi de poem

Ottilia Ardeleanu

nelinişte

alt mall
cu tablele lui încinse vara
geamurile prin care poţi vedea o lună de şapte ori mai mare
mirosurile amestecate de ierburi de baie de gătit de ornament
muzica peştilor în acvarii ploi de tocuri înalte rotunde epa
sărituri de popcorn în pungi ca la şase din patru’ş’nouă
oameni pestriţi pe care nu i-aş ţine minte niciodată
în fiecare aş vedea un consumator şi atât
zarvă şi atât
timp pierdut şi atât
eşarfe eşarfe eşarfe mişcări în toate direcţiile pe scări în lift şi scaune de masaj
pe cai pe brontozauri pe mături de vrăjitoare
afişe postere globuri prin care vezi deformat ochii necunoscutului la fel de curios
haine pături lenjerii de parcă aţi fi goi descoperiţi vizibili
da’ de unde
fiecare îşi poartă o taină ca pe un rucsac aruncat şmechereşte pe umăr
câte gânduri poţi duce cu tine şi câte laşi acasă ca la întoarcere să te aştepte cineva în loc de nimic
derulezi pereţii nişte ecrane urmăreşti involuntar poveşti de dragoste ale altcuiva
aerul încins izgonit cu greu de aparate zornăind nişte insecte purtătoare de microb îşi caută un nou pacient
plimbarea ca într-un sat măturat bine duminica unde se poate întâlni munte cu om
extazul în faţa unor lucruri care îţi fac cu ochiul le atingi pentru prima oară şi poate că ţi le-ai permite dacă
tehnologia asta
îţi trebuie un timp de acomodare să ştii să apeşi să tragi să derulezi cu degete vioaie chiar şi androizii au nevoie de suflet
jocuri bani băuturi bani necesităţi bani

tu nu mă pierzi de mână mă ţii ca pe un copil chilug de parcă
te temi că nu mai pot fi găsită în construcţie
inima mea cu încă un etaj

Ottilia Ardeleanu

(30 martie-9 aprilie 2015)

mă voi curăţi cu iubirea aprinsă din sufletul celui drag

iubirea este lumânarea împărţită de domnul
lumină din lumină până la mine
aleasa
vinovata
neizbăvita
nedesăvârşita
stăpâna
peste toate câte dumnezeu mi-a încredinţat
cuvântul peşte pasăre cer şi pământ
duhul care în mine trece marea roşie
mor şi înviu ca flacăra
după faptele mele
sunt nesfânta care fug să dau veste
inima mea de piatră are taină
piatra s-a rostogolit
şi tu nicăieri pătimitorule
în haina ta albă ca o noapte de înviere
binecuvântare
tăcerea vibrează cu vocea ta gravă
tămăduirea
mirosul de tămâie
în suflet
un miel se sacrifică pentru păcatul meu
iubesc
din rugăciunea domnului

Ottilia Ardeleanu

(4 aprilie 2015)