Doar iubirea te poate face să taci pe nerăsuflate

Recenzie la: NICTOFOB de Emanuel Pătrăscioiu

btr

În 2016, la editura Minela, București, apare volumul de poezie Nictofob, al tânărului poet Emanuel Pătrăscioiu, volum de 104 pagini, cu prezentarea critică a două poete, Raluca Neagu și Claudia Minela, la finalul cărții, și a profesorului și criticului Felix Nicolau, pe coperta a patra. Întâmplarea face să-mi parvină și să devin curioasă în a-l parcurge. Surprinzător, volumul mă prinde!

Emanuel Pătrăscioiu scrie o poezie mistic-religioasă cu referiri la Biblie și la personaje biblice, dar totodată cu invazie de cultură ocultă. Din prima poezie radiografiază dualitatea lumii în care trăim, binele și răul conviețuind și întrecându-se unul pe celălalt.

Nictofob pare să comunice clar și răspicat tematica volumului în sine. Este un crâmpei de poezie bine închegată, o poezie documentată aș zice, dat fiind numărul mare de termeni specifici.

Sunt un slujitor al lui Dumnezeu este motto-ul cărții care ne și introduce în atmosfera creată uniform și dens de tânărul poet. Tot ce se întâmplă înlăuntrul cărții este studiat, documentat, mărturisit. Poezia aceasta este cumva, privită prin această prismă, o poezie precisă, conformă cu învățăturile biblice, poetul ne face cunoscute anumite fapte, rugăciuni și pilde, un fel de rapoarte personale asupra acestora, cu deznodământ și interpretare în cheie personală, fără abateri de la conținutul biblic. Dezvăluiri despre Samyaza, Hilchia, Moloh și alții asemenea trimit la cercetarea versetelor, la căutări și lămuriri ale aspectelor și atestărilor versificate. Referiri la versete și enunturi preluate și ajustate poetic. Asistăm, practic, la o frântură de religie filtrată prin cugetul și percepția personale: adevărat vă spun vouă/ țipătul unui șarpe (p. 18).

Despre viață și moarte, despre iubire poetul vorbește transparent, asimilându-le așa ca în versurile: viața e un trup cu formă de nori/ interior transparent/ ce înțeapă albastrul din vârful degetelor și pleacă/ în umbra mea (p.19). Iată cum aici poetul vede partea ușoară a vieții, plutind deasupra liniștit, pe de altă parte efemeritatea ei și mohorârea, având în vedere că e vorba de nori.

Transpuneri/ interpretări/ răstălmăciri prezumptive apar pe alocuri: iad la iad cu bucurie îngâna focul de nisip/ țipătul unui șarpe (p. 18).

Emanuel Pătrăscioiu este o voce autentică prin tema selectată, altfel decât ce citesc zilnic: păcat de iad mi l-am dorit întotdeauna/ dar nu m-a ascultat/ Ceea ce vă povestesc nu e o greșeală; sau: carafele cu vin sunt lumânări care își așteaptă/ flacăra/… // nu vreau să mor/ ci să trăiesc din Tine/ leprosul (p.21).

Face un cult din relația cu Dumnezeu, însoțindu-se cu universul, lumina. Simbolistic, autorul introduce cifra 9 în loc de pronumele personal nouă: ne va arăta 9 oamenilor/ că lumina dintre tălpi/ nu e ceea ce doare la capăt de cui/ lumina dintre 2 tălpi (p. 23); cineva să dea piatra la o parte de pe sufletul meu/ înviere (p.24).

            Cartea este divizată în trei fascicule diferite, de intensități inegale care totodată sunt participative emoțional, fiecare cu lumina și obscuritatea lui, într-o unitară conviețuire: I. Legea. II. Tineri ca niște spaime, III. Domnița în stacojiu, prima și ultima având și motto-uri.

Poezia acestui tânăr autor are o semantică bogată și urmărește cronologic drumul credinței și al păcătuirii. El caută lumina în întuneric și oscilează permanent între bine și rău, nereușind să se lase convins de una dintre părți. Se dovedește un poet matur care poartă lăuntric o luptă pentru regăsirea și menținerea echilibrului existențial, material și spirirual/ moral. Intr-o altă conjunctură este adus cititorul în Tineri ca niște spaime. Poetul devine dintr-odată mai uman, mai sigur pe el, incertitudinile și răul se disipă într-un univers mai aproape de sine, mai lin conturat. Aici mizăm pe o purificare prin cuvânt. Lumina cade direct pe suflet, desigur, prezența divinității făcându-se simțită adesea: momentul cel mai plăcut al dimineții este atunci/ când te văd făcând soarele pernă și punându-l sub ureche ai puritatea unui copil care caută oceanul în scoici/ și nisipul în cărțile de colorat/ poveștile noastre de dragoste sunt indiscutabil/ adevăruri/ nici Descartes nu le-ar putea pune la îndoială/ lotus în brațele infinitului (p.27) – iată cum lirismul coboară în mantia de cuvinte și căldura sufletească a autorului se împrăștie deasupra lumii.

Dacă primul capitol este mai degrabă un subiect profetic, aici discursul se lăfăie în atingeri spinoase ale existențialismului, se încadrează în socio-uman. Viața și moartea nu fac o dezbatere nouă, însă stilul concentrat, dezinvolt, pe alocuri ironic dau o expresie nouă, originală cotidianului peste care patronează, ca un încurajator necesar și de neînlocuit, iubirea.

Dacă primul fascicul a fost cumva viață trecută prin principiile și simbolurile biblice, acesta este aproape tratat jurnalistic, cu detalii, ritualuri și personaje cunoscute: familie, vecini etc.: Dumnezeu ne privește de afară zâmbind! El nu se/ amestecă în certurile noastre. Știe că rufele se/ spală în familie/ cocktail (p. 30). Iată că vorbim și de o bucurie interioară, o sărbătoare a aducerilor aminte traversată de aceleași sentimente antagonice, o feerică trăire în trecut/ pinata (p.33)

Posedat de demonii scrisului, poetul întrevede o apocalipsă interioară de care se va teme în poezia sa cu tematică predominant religioasă. Dezlipirea de cerințele unui drum curat în viață se face cu greutate.

Poezia din acest capitol merge pe titluri scurte și marchează anumite lucruri din rutina, vicisitudinile vieții și modul dezorganizat ori inuman de a trăi, la fel de originale în sensuri: acum sunt o imitație a pumnilor mei/ originalul stă în brațele tale/ imitație (p. 36); doi tineri se sărutau în parc/ erau de față peturile și coșurile de gunoi/ plastic (p. 37).

Cu siguranță acest capitol plusează dragostea: timpul ne îngrămădea sărutările în aceeași iubire/ te fâceam dragostre nopți la rând/ îți scriu (p.38).

Uneori, poezia lui Em se scrie cu pumnul strâns de revoltă, de indignare, de suferință, iar în toată această priveliște alarmantă, un soi de inocență necuvântătoare apare să rezolve încă o problemă a vieții: a fost prima bucată de carne ce m-a devorat/ de la reavoință învoace/ doar evoluționismul l-am învățat pe bucâți/ nici măcar pumnul care lega generațiile nu îi era/străin/… //mama era sub noroi/ făcea florile să răsară/ inocența (p. 43).

            Fiecare poem al autorului de față are un finiș pilduitor, răscolitor, meditativ, amplificând emoția transmisă.

Despre sine, poetul scrie cu tristețe uneori, apatie alteori, în orice caz este sincer cu sine și cu lumea exterioară: sunt primul homunculus care și-a căutat rădăcinile/ în fața nevăzută a planetelor/ miceliu (p. 48); sunt ceea ce mângâi/ atunci când florile se satură de ușile trântite,/ ceea ce muști/ atunci când gloanțele sunt confuze./ ceea ce guști/ atunci când extazul devine inflamabil:/ ceea ce te consumă/ atunci când sângele reacționează/ la bătăile inimii/ ecce homo (p. 47).

            Dar, nici de ea nu uită și poate că cel mai frumos o spune în poezia ex abrupto (p. 50): semeni cu infinitul. O declarație de iubire autentică și parabolică o întâlnim în versurile:  nu te poți elibera de mizerabilionul din ochii mei/ te privește cum numai un îndrâgostit știe să o facă/deformată/ conturându-mă precum lumina întunericul/ parabolă (p. 52).

Și această parte a doua inserează printre metafore ale iubirii, zâmbete, seninătăți, o serie de cuvinte grele, tulburi, apăsătoare: obscur, ajunase, nihilism, burtă goală, tragedie, rău, violență, umbre, depresii, iritație, plâns, neglorie – cu remember stănescian, sânge, gloanțe etc.

Stări antagonice de calitate, reflecții ale unei lumi amare, imagini plastice: pe obrazul tău/ cad stelele unei lumi amare/ e din ce în ce mai frig (p. 63). Tot despre amarul vieții în moartea la nevoie se cunoaște (p. 64). Dualitatea este prezentă: sărăcia-bogăția.

Antidepresivele din capitolul al doilea sunt, desigur, visele mai ales, idilele, jocul de-a ceva frumos, benefic. Expunerile, discursurile sunt firești, limpezi, luminoase, necăutate.

Domnița în stacojiu cu un motto ales din Cartea minciunilor de Aliester Crowley: Nu e nevoie să înțelegi, e suficient doar să adori – este cel deal treilea fascicol poetic al cărții, alcătuit din 24 de poeme ocupante de jumătăți de filă, prima poezie, carmin roșu, fiind cea mai senzuală dintre toate din acest capitol care amplifică la extrem sentimentul de iubire, el devenind carnal și obsesiv, care transformă totul în poezie: vreau să te fac să roșești… lasă-mă să te fac poezie/ roșu carmin (p. 68). Iubirea devine animalică, de neținut în lanț. Iubirea este atât de intensă încât plouă cu tine/ nu știu (p. 74). Poetul acesta tânăr este un suflet sufocat de lavă (p.76): de îmi vei tăia limba/ vei vedea că iubirea va crește la loc/ ca o coadă de reptilă/ sunt o hydră care își caută cântecul/ între coapsele tale.

Uneori, poetul este foarte aproape de cuceririle sale, alteori dezarmează: ești o cuceritoare greu de cucerit/ știu (p. 78); parcă și reflexiile au forma unor îmbrățișări tragice/ 23:00 (p. 79); felul în care mă obsedezi nu poate fi omenesc/ te sun mereu la oră fixă (p. 81); sunt o prăpastie de foc/ din tălpile tale ies aburi dulci pe care îi înghit/ iubirea mea ia formă de cuțit/ te sun mereu la oră fixă (p. 81).

Metaforele lui Emanuel Pătrăscioiu sunt de o tandrețe irezistibilă: aburi de gutui coapte îți ies din piept/ tânjesc (p. 83); doare al dracului de tare momentul/ când îngerii din tine se transormâ în piatră/ când ai numai lacrimi în formă de femeie pe obraz/ și ți se reproșează că iese sânge/ cum se cade (p. 84); voiam să fac din săruturile tale/ niște exerciții de psihanaliză/ contemplă focul (p. 86); țipăm atunci când iubirea ne stă în gât/ răvașe sanscrite (p. 89); în crudul unei căpițe de fân/ te desfac în două vise/ amantă și soție/ 8(tuz) & naiv (p. 90).

În final, aș vrea să spun că această carte este o sfântă treime care veghează asupra actului creativ: afectivitatea divină dublată de asumare apropriilor păcate, existențialismul într-o perioadă de viață neîmplinită în care poetul aproape că se regăsește, cu lipsurile și tarele morale ale prezentului, și iubirea ca duh care înalță deasupra iadului uman care se declanșează în fiecare clipă, altfel.

Dar, totodată, cele trei semnificații devin o triadă poetică: păcat-umilință-adorare, ca și când orice muritor trebuie să treacă mai întâi printr-un iad universal ca să ajungă la raiul personal!

Aș mai adăuga că acest volum construit pe păcat are un ascendent în iubire, indiferent de zodia în care a venit în lume. Poetul acesta promite. Nictofob este convingător. O noapte mare, amplă de creație pe fundalul patimilor interioare de care se va salva la final printr-o enormă iubire, imensă, adresată persoanei adorate și, în același timp,  pentru poezie!

Ottilia ARDELEANU,

Năvodari,

18 dec. 2018

Advertisements

Ottilia Ardeleanu și balul mascat al cuvintelor de la mare/ Dragoş Vişan

recenzie la: ”Niciodată nu spune unei zile că e ordinară” de Ottilia Ardeleanu, (Ex Ponto, 2018)

Ottilia Ardeleanu a devenit o poetă foarte cunoscută în ultimul deceniu, prezentă deseori cu noi creații lirice în reviste literare din toată țara. A publicat următoarele volume de versuri: ”Culorile sufletului meu” (Metafora, Constanța, 2009), Totul e să mergi până la capăt” (Paralela 45, Pitești, 2016) și ”Pe tibia-n jos” (Rafet, Râmnicu-Sărat, 2017).
În ultimul său volum de versuri, ”Niciodată nu spune unei zile că e ordinară”, Ottilia Ardeleanu dovedește că experiența sa de scriitor ajunge la o maximă dăruire de sine, dorind ca ipostazele sau măștile feminității să fie descompuse, sfărâmate, apoi recompuse la loc, precum un edificiu cu mozaic bizantin.
În ”programarea unei eve moderne”, smulgerea unei coaste are ca efect scoaterea din anonimat a femeii, printr-un program holospațial de recompunere a fizicului, cu ”uneltele” înfrumusețării electronice: ”i-a desenat cei mai veseli ochi gene umbroase/ buze cu siliconi sâni încrezuți/ un trup de talie/ s/ și clic clic un fel de pocnet din degete a animat-o”. Dorința întineririi duce la isterica joacă la oglindă: ”ea a probat câteva lenjerii intime/ a făcut multe piruete/ s-a fardat expresionist/ și-a vopsit părul în paleta de culori/ a schimbat ochelari după ochelari/ niște pălării caraghioase și/ s-a așezat picior peste picior/ în așteptarea unor haine de firmă”. Numai provocarea aproapelui mai lipsea. Dar stupefacție! În finalul poemului, cititorii află că programul holografic fusese folosit de un ”el”, că ”ea” nu reprezentase decât dorința reprimată de a fi o femeie: ”el s-a plictisit repede/ a șters totul cu o gumă/ în joacă// mâine va mai sacrifica una”.
Din recuzita preferată de măști imaginare ale poetei Ottilia Ardeleanu apare pe țărmul mării, în finalul unui poem, ”o altă femeie”, având în față orașul ca un acvariu, străbătut de noile specii ”oamenii mașini”, printr-un du-te vino de curenți citadini care pătrund pe străzi și săgetează în tot ce-i ”tubular” (”viața asta e”), femeia-dimineață, intrată după ridicarea cortinei nopții pe geam în dormitor, ”ca o femeie/ nedorită cu pleoapele grele de plânsul copacilor” și dinspre ea reapar toate tenebrele inconștientului tulburat în vise de apropierea mării, ”muzica de pocnitori albe” (metaforă revelatorie pentru spargerea valurilor de stânci), diavolii nocturni, zidurile cu ochi, ”gândurile rele adunate sepulcral”, pescărușul ce împarte ”cerul în cercuri” și până spre miezul nopții, un câmp ”de iubire mediul meu” și mai ales ”prin ombilicuri de mătase marea separatistă” ce nu mai știe nimic despre un sărut, farul în care mai flutură peste timp ”jurămintele noastre” (”răsăritean”).
Suișurile și coborâșurile descoperirii feminității o îndeamnă pe poetă să realizeze în toate poemele din această carte o incursiune dublă: atât în spațialitatea imediată, casă, serviciu, plimbat prin oraș, regăsirea mării – un prieten de nedespărțit, cât și în toate aspirațiile, neîmplinirile, defulările, regăsirile și dedublările într-o stare de reverie alimentată de gesturi cotidiene, cu impact emoțional deosebit. Fiecare mișcare provoacă ori stări forice, de entuziasm, prin adorarea propriei cărni, a unicei naturi feminine și a vieții tumultoase, recunoscând plăcerea partidelor de dragoste ”să te înfunzi într-un trup care/ știe să miște înainte lucrurile să te facă să exclami/ cât de bine e în casa asta românia/ sub cerul ăsta pe care apare curcubeul r o m â n i a/ în mirosul ăsta de grâu românia/cu democrația asta made in românia/ să explodeze ca omătul de echinocțiu/ ultima noapte de dragoste doar o regie (”acel ceva care te frământă”), ori stări disforice, în care eul liric ottilian devine vijelios, sparge, erupe sarcastic, satiric în jur: ”cum ai deschis geamul se simte durere/ în oasele astea care peste un timp/ nu se va mai ști ale cui sunt/ fluieră singurătatea de parcă ar fi pe câmp”; ”cum ai deschis televizorul sau oricare/ sursă de informație soarele arde tot/ ce nu mai poate fi iubire doare la fel de mult/ ca și lipsa ei în care încăpem cu toată lumea noastră/ ca între granițele unei insule de refugiu// cum ai ieșit pe stradă cum ai călcat în durere/ oamenii au ajuns simple grimase gesturi mecanice” (”aici nu există bucată care să nu moară”). Într-un poem cu exprimare laconică, conștiintizând că suflul inspirației dă starea imponderabilității umblării pe stradă, eul liric simte în sine o roată de moară, senzația de înaintare ”ușoară” fiind o reînchipuire a întregii persoane în mecanismul social deloc complicat, de trecere prin vârste succesive: ”decupat rotund aerul doare/ la fiecare smucire/ devine mai vânăt/ pe carnea mea/ se așază/ oameni bătuți/ de gânduri// mă inspiră// din ce în ce mai ușoară/fac rotocoale/ pentru ziua de mâine” (”un fel de mecanică”).
O altă idee preconcepută ori mască a efemerului feminin spartă de către Ottilia Ardeleană printr-o conștiintizare proverbială a propriei existențe ar fi cea a lepădării senzației de robotizare cotidiană, a acceptării sănătoasei desprinderi din sclavajul negativist. Dedublarea ajută la înțelegerea adevăratei corporalități ce ar fi una învăluită în spirit: ”trecem pe lângă noi/ ca pe lângă poze îngălbenite/ până când obosim tălpile/ sub care ne regăsim/ meleagul/ liniștea/ uitarea” (”cruci”).
O înclinație sufletească ar fi ca masca feminină a trăirii virtuale, a împătimirii după tot felul de filme, distracții ieftine, să fie spartă, pentru găsirea sinelui originar, a plăcerilor simple ale vieții, a fericirii în actul creației artistice: ”prefer realitatea apropiată/ cu ea trebuie să facem pace nu cu visele/ ajung să cred că ador iarna cu fumurile ei Dumnezeu/ trage tare dintr-o țigară de foi/ face acest circuit închis prin coșul pieptului/ prin care iese toată căldura din om începe să se răcească/ în afară se intensifică efectul de seră/ nu avem ce face cu atâta dogoare/ omului să nu-i dai peste măsură că nu poate/ mai bine câte puțin să-l faci să-și dorească/ să sufere mai întâi să se lovească de toate pragurile/ să se umilească să plângă să îndure să se roage ca să priceapă că/ realitatea frige arde topește mistuiește// ca o boală modernă/ trebuie dusă până la sfârșitul zilelor” (”de mult nu mă mai uit la filme”). Am citat în întregime acest poem al Ottiliei Ardeleanu pentru că în el ne întâlnim cu un confesiv al femeii moderne, cu un îndemn la rezistență spirituală, de-o directețe rar întâlnită în creațiile poetelor românce. Sesizăm și în alte poeme din acest volum de versuri, ”Niciodată nu spune unei zile că e ordinară”, o ascultare a glasului neastâmpărat al pământului, al climei ce a atins în 2018 recorduri peste recorduri în ceea ce privește încălzirea globală, ce duce la micșorarea pe lungi perioade a umidității în atmosferă. Într-un alt poem, ”cerul pământul și brațele”, soarele arzător și nimicitor de mai, iunie, devine cruce pentru om, un cumplit calvar pentru plante, pentru caroseria mașinilor cruci căzute, pentru drumurile prăfuite, pentru copacii în care abia mai cântă păsările, ce trag aer în piept, cad deshidratate, agonizează, mor. Disperată de vederea acestor cruci… colorate, femeia revine în propria odaie, se plimbă ca într-o cușcă, având impresia că din cauza dogoarei și obiectele din casă devin cruci, iar toate cunoștințele nu se mai pot revedea de… crucea lor. Întregul pământ pare un câmp de cruci, pe care poetei îi este dat să alerge, din voia lui Dumnezeu, ca să iasă vie, mereu freș din mulțimea de oameni cruci. Omul își sabotează în mileniul trei propria casă comună. Deșănțata exploatare a combustibililor fosili, a gazelor de șist, a pădurilor duce la topirea ghețarilor, fărămițarea marilor banchize, la disfuncții climatice, ale vieții tuturor făpturilor. Industrializarea și poluarea încurajate de către Donald Trump în 2018 prin reacțiile sale dure, atacurile la convențiile ecologice mondiale statuate anterior nu sunt, bineînțeles, reclamate de către eul artistic ottilian, dar stau la baza discursului poetic protestatar: feminitatea se simte amenințată la fiecare pas de consecințele schimbării climatice. Doar o incursiune prin orașul natal, Năvodari, cel mai pescăresc oraș din trecut al României, mai ales pe țărmul Mării Negre poate să ne convingă de faptul că peștii se sufocă, leșurile împânzesc nisipurile: ”cum îi e animalului iubit sacrificat”, ”regnul este prea ciudat metamorfozat”, ”când își cheamă ființele lui albe”. Într-un poem al disperării, despre ravagiile naturii pe litoral, dar și despre setea de aer mai răcoros, mai umed, mai curat, ”o tolbă de venin cerul/ stropește cu substanțe/ nimicitoare natura asta/ astmatică/ respirația se îngreunează până la sufocare// inhalezi aerul prin care aceste ființe se frământă/ fiecare cu zborul ei/ ori cu căderea// te doare// tușești din piept disperi până la/ tubul de oxigen” (”ca și când soarele s-ar elibera dintr-un strop”). Într-un poem al fugii, eul liric câine comunitar compară viața cu un hingher. Se zbate ca un Sisif, prins în plasa schigiuirilor, plasă care pentru unii concitadini ar părea un imens ”năvod”, pentru că și ei, la rândul lor, dau piept cu o moarte cotidiană în Năvodari: ”eu peștele din el/ un pește numai bun de mâncat/ oasele subțiri aruncate la feline/ nici măcar ele să nu mai poată aminti/ că sunt o creatură” (”printre oameni”).
Biblioteca, o cușcă uriașă din cărți pe care alții le-au aruncat intenționat, devine singurul refugiu la care eul liric feminin găsește căldura, unde își recompune sinele din atâtea măști ale feminității sfărâmate și reproblematizate.

Poezia ca o punte între viul şi mortul din noi de Daniela Varvara

Daniela Varvara

 

Poezia ca o punte între viul şi mortul din noi

 

La un an distanţă de volumul câştigător al unui premiu din cadrul festivalului „Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat, 2017, Ottilia Ardeleanu vine cu un nou volum de versuri: Niciodată nu spune unei zile că e ordinară, editată la Ex Ponto, Constanţa, 2018.

Cum ne-a obişnuit deja, autoarea grevează ideile tari sau metaforele cheie ale poemelor în titlurile lor, uneori contrariante prin chiar banalitatea exprimării: aici nu există bucată care să nu doară, nu de nodul de la cravată zic, despre cum se vede din buzunar sau dintr-un loc strâmtorat, ce este simţirea dacă nu te stăpâneşte până la adevăr, duminica toată lumea e altfel, programarea unei eve moderne, unde rămâi fără cuvinte, printr-o sită la mâna întâi, când nu am somn (poemul de pe corperta a patra, care vine parcă în consonanţă cu imaginea de pe prima copertă, lucrarea omonimă a lui Constantin Grigoruţă) sau chiar titlul cărţii.

Acest nou volum este străbătut de obsesia distanţei dintre om şi Dumnezeu, de ideea morţii ca eveniment iminent, dar nevăzut ca ceva atroce, înfiorător, ci ca o umbră între noi şi lumea de sus. Fiinţa umană este o cruce între lutul trupului său şi Cerul care i-a pus suflare de viaţă, într-un univers imaginar în care toate obiectele, inclusiv soarele, devin cruci (din lemn, din marmură, din argint, din hârtie, din praf), ca în poemul cerul pământul şi braţele, pg.54-55). Vocea lirică devine mai profundă, cuvântul pare să aibă valenţe de semnificare mai adânci, mai puternice, chiar dacă, pe alocuri, există şi versuri reziduale sau abundenţă de metaforic (de exemplu, versuri ca„peste un podeţ de gânduri/ o ciutură…” sau ultimele două din poemul în care insomnia este transfigurată în trecerea suflării lupului prin umbra focului, apoi prin cea a fiinţei rătăcind, de spaimă, pe ziduri, ar putea fi eliminate, lăsând neştrangulate vitalismul imaginii, pulsatoriul ei.).

Insul profund se simte hăituit într-un imaginar al vieţii duse în afara „cuştilor” protectoare din cărţi. Din nou, observăm crezul în menirea salvatoare a cuvântului, a cuvântului scris, de data aceasta, a cărţilor în care ne putem transforma şi prin care putem perpetua această transformare întru spirit. În afara lor, nu e decât „o viaţă de animal”. Numai că, privită invers, scena reliefează zona de confort a omului trăitor în duh, în cuvânt, ca pe un azil, căci viaţa devine ea însăşi un hingher, un prădător care te determină să te izolezi. Scena aceasta este o lume aproape vidată, căci Dumnezeu nu poate participa alături de cei orgolioşi, lacomi de laude, ci rămâne „înspinat” în locuri în care „urnele nu mai încap încă un vot de iubire” (eu cu cine votez sau urna noastră cea de toate zilele, pg. 58).

Un peisaj crepuscular se iveşte din mai multe poeme (bisericile nu mai sunt locaşuri ale prezenţei divine, ci ale unor simboluri golite de sens, amintind de poemul lui A. E. Baconsky, în care se aude un megafon vorbind în locul preotului, un aparat stricat care nu poate reda vocea spiritului, nu poate transmite Cuvântul, ci doar cuvinte goale, pustiind astfel ceea ce, odată, era viaţă deplină). Oamenii capătă „mâini negre ca huila”, iar privirea le este strâmbă, astfel că nu mai pot oferi ceea ce, cândva, era frumos în ei, divinul care îndrepta, care lumina sufletului aproapelui: eu nu mă duc la biserică/ gândul meu se duce/ travesti/ ca o basma grea/ cum purta bunica broboada/ îngerul meu se duce/ şi se aşază într-un colţ/ ca un cerşetor de suflet de bunătate de libertate/ de tot ce sufăr (aer de reculegere, p.59). Sau ca o kafkiană insectă, lumea/ pişcă degeaba te fereşti/ apare de oriunde/ se înfige şi trage setos/ (…) inhalezi/ aerul în care aceste fiinţe se frământă/ fiecare cu zborul ei/ ori căderea// te doare (ca şi când soarele s-ar elibera dintr-un strop, pg. 75). „Frigul din oameni” este cel care deturnează lumea de la înţelegere şi acceptare, de la concordie. Omul este privit în umilitatea lui de fiinţă care, mai întâi, trebuie să sufere ca să afle că însăşi suferinţa îi este destin: să sufere mai întâi să se lovească de toate pragurile/ să se umilească să plângă să îndure să se roage ca să/ priceapă că/ realitatea frige arde topeşte mistuieşte// ca o boală modernă/ trebuie dusă/ până la sfârşitul zilelor (de mult nu mă mai uit la filme, pg. 65).

Din acest soi de crepuscularism se vor ivi liniile unui postumanism – presimţit de inginerul IT sau transpus din filosofia vremii? -, dacă e să analizăm poemul programarea unei eve moderne: şi-a pipăit coastele// într-o zi a smuls una şi i-a dat drumul pe cursul pixelilor/ într-un program/ a modelat-o cu nişte unelte de fineţe/ i-a desenat cei mai veseli ochi gene umbroase/ buze cu siliconi sâni încrezuţi/ un trup de talie/ s/ şi clic clic un fel de pocnet din degete a animat-o// ea a probat câteva lenjerii intime/ a făcut multe piruete/ s-a fardat expresionist/ şi-a vopsit părul în paleta de culori/ a schimbat ochelari după ochelari/ nişte pălării caraghioase şi/ s-a aşezat picior peste picior/ în aşteptarea unor haine de firmă// el s-a plictisit repede/ a şters totul cu o gumă/ în joacă// mâine va mai sacrifica încă una (programarea unei eve moderne, pg.83). Când omul devine dumnezeu şi îşi creează după bunul plac oameni-sclavi, oameni-roboţi, roboţi sexuali, trăim deja epoca unui apus al umanităţii, o îndepărtare de idealurile lumii în care ne-am dus existenţa ca specie şi de cele morale care ne-au guvernat milenii la rând. Dacă acum creatura ia locul creatorului, totul devine sumbru hazard. Decorul terestru se transformă într-unul marin, oraşul, într-un imens acvariu străbătut de aceste specii – „oameni maşini cu mişcările lor aleatorii” şi în care „aerul marin se zbate pe uscat” până când „ne zgâlţîie ne doboară/ ne coboară/ în subsolul întunericului” (viaţa asta e, p.52).

Şi totuşi, în acest univers imaginar al întunericului, al pierzaniei, apar, din când în când, pusee de spiritualitate, semne ale prezenţei, ca nişte eliadeşti iviri ale sacrului camuflat în profan. Astfel, un Iisus i se arată chiar în mall, într-un din nou chip palid, livid, ca cel de dinaintea morţii prin crucificare: mergeam prin aburul oraşului/nu ştiam încotro şi/ deodată Iisus m-a luat de braţ/ mi-a spus că-I e rău// (…) dacă moare Iisus aici/ pe retină// pentru cei care/ cred în suflet// stăteam cu paharul de apă de la chiuvetă/ impresia de cel mai/ vindecător mir// mâinile Lui reci/ sângele nostru// a coborât să ia temperatura oraşului// bolnav// L-am luat de braţ/ şi L-am târât// poporul se uita// şi/ paharul I se umplea/ şi/ pâinea Îi era/ fierbinte (pe la mall, pg.39-40). În alt poem, Dumnezeu, în ipostaza de rătăcitor pe drum, tot prin „market, complet dezorientat”, din cauza artificialului cu care oamenii Îi înlocuiseră creaţia, schimbându-şi chiar înfăţişarea primită la început, şi complet orbi în a-L mai recunoaşte, I se confesează instanţei lirice că ar vrea să se întoarcă Acasă: L-am dus până în faţa Porţii şi a vrut să-mi plătească/ Doamne cum să-Ţi iau eu bani pe drumul pe care/ l-ai făcut anume pentru mine (mi-a spus că ar vrea să se întoarcă Acasă, p.38).

Sigur că imaginea unui Dumnezeu rătăcitor – a magului rătăcitor, a zeului care se amestecă printre oameni nu e nouă în literatură (nici în cea română, nici în ea universală), dar acest motiv este foarte bine preluat şi prelucrat în stratul de adâncime al poveştii lirice, aducând un plus de întărire a ideii unui umanism golit de esenţă de către oamenii înşişi. În acest context, puţini sunt cei care mai pot vedea calea, o mai pot intui prin cuvânt, prin lumina lui, şi printre aceştia, sunt şi poeţii). Prin întoarcerea la simpitatea risipirii, la simplitate şi naturaleţe, poetul este purtător ai „pantofilor de la firma lui Dumnezeu” (p.47) – pledoarie pentru „revenirea în fire”, în firea lucrurilor genezice, neatinse de întunericul depărtării, iar cel mai imporant astfel de lucru este, în viziunea Ottiliei Ardeleanu, iubirea. Sentimentul cel mai pur care provine din Dumnezeu şi pe care oamenii deseori îl îngroapă, subjugându-l propriilor interese şi orgolii. Poezia devine un mod de a tăia nodul „morţii răsucite pe viaţă” (p.25), de a vedea crucea care ne poartă sau pe care o purtăm (credem noi) de la moarte la viaţă, la o viaţă autentică.

Peisajul nocturn demolator de speranţă poate fi transfigurat de către poetul-cruce, omul-cruce, cuvântul-cruce, adică punte între cele două lumi, între întuneric şi lumină. Iar sinele se împacă cu sine atunci când îşi acceptă destinul: Dumnezeu mi-a dat să aleg/ dintr-un câmp de cruci/ dintr-o mulţime de oameni cruci/ dar/ cum îi e copacului până creşte înverzeşte înfloreşte/ e tăiat pentru cartea cărţilor/ cum îi e omului bolnav slut/ la datorie/ cum îi e animalului iubit sacrificat/ cum e să potriveşti crucea care ţi-a fost dată/ între cer şi pământ// Doamne crucea mea e cea mai uşoară (cerul pământul și brațele, pg.54-55). Astfel, „roaba lui Dumnezeu, poezia” e cea care transformă ordinarul în miraculos (poate, de aici titlul volumului), care lasă o dâră de lumină pentru a întrezări dincolo de viscerele lumii vizibile, de a-şi pune umbra ca o pecete între aici şi acolo, între viaţa şi moartea care ne conlocuiesc.

 

Niciodată nu spune unei zile că e ordinară, Ottilia Ardeleanu