Poeziile din orașul cu întâmplări

Cronică la Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat de Mihaela Meravei

 

Mihaela Meravei scrie cel mai bun volum de poezie al ei de până acum: Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat, apărut la editura constănțeană Ex Ponto, 2019.

În această carte dedicată orașului, Mihaela își propune o inversare de roluri. Nu să se scrie pe sine, ci sinele să iasă din sine cu ochi de stradă, de clădire, de oraș, de lume și să se lase scris de întâmplările de acolo, de freamătul exterior al lumii, de impactul călătoriilor. Ea schimbă registrul de la un oraș lugubru la unul pierdut ori unul trist, ș.a.m.d, în funcție de propriile stări sufletești. Alungește titlurile mult față de cele din altele sale volume, acesta fiind un al doilea plan al schimbării poetice, la Mihaela Meravei.

Nu mai găsesc acel mers pe sârmă când, pentru a-și menține echilibrul, ține într-o mână foaia și în cealaltă creionul. Acum, poate face chiar și rostogoliri, cu priceperea acrobatului care a făcut exercițiu după exercițiu până ce toate mișcările i-au ieșit perfect. Ne conduce astfel în orașul subteran, orașul sufocat în cotidian, orașul turistic, orașul mitic ori în orașul poeziei, ipostaze pe care le tratează cu greutatea cuvenită.

În acest volum, autoarea scrie mai degajat, nu are aerul căutării îndelungi a filonului poetic. Are un lirism mai fin, concentrat pe metaforă la nivel de temă, și mai puțin de vers ori expresie.

Orașul pe care ni-l prezintă autoarea nu este neapărat cel de baștină, ci, mai degrabă este un oraș universal de care o leagă amintiri, povești, simboluri, oameni, întâmplări, lecturi etc.

Deși există unele locuri comune, Mihaela reușeste să le deturneze prin conturări clare și convingătoare mult mai vizibile și eficace în contextul dat. Poezia din această carte se vrea conectată la personalități ale culturii românești și universale și la operele acestora, astfel devine o preumblare prin creațiile lor, cu rădăcini înfipte în acestea și cu trunchiul crescând în propria versificație.

Din loc în loc, imagini după pictura cunoscutului Constantin Grigoruță vin să completeze decorul orașului și al poeziei.

Trei caracteristici vreau să subliniez: poezia ca o nimfă, orașul în universalitate și preumblarea prin culturi diferite ale lumii sub forma unor marcaje personalizate.

Desigur, ca în mai toată scriitura acestei autoare, lucrurile se petrec pe un fundal care ține de religiozitate, așa cum frumos ne spune chiar ea: “… oameni cu o singură religie/ poezia“/ tendințe, pag. 25. Aș reliefa aici poezia de la pag. 33-34, șapte, în care dezvoltă șapte fraze rostite de Iisus în vremea răstignirii sale, de mare înărcătură biblică: “Părinte, iartă-le lor, căci nu știu ce fac!; Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu mine în rai; Femeie, iată fiul tău!… Iată mama ta!; Mi-e sete!; Eli, Eli, lama sabahtani!; Săvârșitu-s-a!; Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul meu!” – isprăvind, în viziunea ei, întreg ritualul biblic al răstignirii.

Poeziile capătă aici robustețe prin formă, întindere, titluri, dar și prin amplificarea ideilor, prin imprimarea unei atitudini grave, serioase. Ele par că au ajuns la coacere, la maturitate. Filtrele poetice sunt mai selective, mai riguroase. Autoarea este mult mai atentă la nivel expresiv, își alege cu multă grijă formula de impresie. Astfel, poezia meraveiană degajă un aer de reorientare spre palpabil, spre luxuriantul imaginativ provenit din călătoriile făcute în teritorii culturale din care vrea să ne împărtășească măcar cele mai interesante locuri, lucruri, curiozități. Așa încât, poeziile sale par că se pliază pe atlasul geografic. Ajungem în estuarul Amazonului printre liane cât anacondele, ascultăm țipete de Piha. Sau, cine știe, poate ne visăm plimbându-ne pe Pont des Arts, de-a lungul Senei.

Poezia Mihaelei Meravei este pendulul lui Foucault, între mitic și real, între biblic și omenesc.

Uneori, lumea descrisă în acest volum este bolnăvicioasă, cataleptică, pe moarte. Însă, cum toate drumurile duc negreșit la Roma, așa și încercările autoarei duc la poezie. Aproape în fiecare dintre demersurile sale există un ombilic de care se leagă cu poezia: ”în palme poezia mă săruta ca o pisică de mare/ otrăvindu-mă cu dor”/ pisică de mare, pag. 48; “poezia deasupra noastră pare un punct g imposibil de atins”/ extaz cu flori de nufăr și poezii, pag. 50; ”între sângele poeziei și sângele tău este un fir subțire/ cum între adevăr și provocare”/ când amintirile ți se așază pe spate am viziuni, pag. 64; “sunt legată de tine printr-un cordon ombilical al Universului”/ și tu știi…, pag. 77.

Între zbor și curgere, poezia Mihaelei Meravei capătă o forță intrinsecă și dă semn că poeta este pe urcușul firesc al experienței și al muncii pe terenul destul de minat al literaturii. Se simte amprenta lecturilor. Poezia meraveiană este mult mai dichisită față de ceea ce citisem premergător acestui volum.

Poate cel mai mult mi-a plăcut că mama știe. O poezie-poveste în care triada mamă-Dumnezeu-poezie este cel mai frumos lucru care se poate întâmpla unui om, respectiv Mihaelei: “mama știe că atunci când te-am întâlnit/ nu am mai vrut să plec din sufletul tău/ din poezia ta din universal născut de tine pentru mine”/  mama știe, pag.88, poezie care apare și pe coperta a patra.

Am să închei periplul prin poezia Mihaelei, susținând chiar ceea ce autoarea mărturisește în penultima poezie din volum: “mai adânc…/ o poezie stă să explodeze”/ ultima epistolă a lui Moise, pag. 93.

Ottilia Ardeleanu

Năvodari,

30 iunie 2019

Advertisements

A apărut REVISTA SPAȚII CULTURALE nr. 57 din 2018!

Mulțumiri din suflet doamnei redactor-șef Valeria Manta Tăicuţu pentru includerea în paginile 70-71 a cronicii O cină de taină de Ioan Florin Stanciu, la volumul de poezie PE TIBIA-N JOS, și a unui grupaj de poezii ale subsemnatei.

Spații culturale nr.57/ 2018

 

înspre lumină

suflă în lumânare
vântul
o rupe la fugă pe străzi
îmi răscolește sufletul din flori
de primăvară
iau suferința
în spate o car până
îmi zdrobește umerii
copacii mă lovesc violent
cu muguri
de doisprezece ori
pe genunchi până la durere
duc vorbele acestea
pătimesc pentru
iubire
de oameni

pustiu se întunecă
vântul mă biciuiește
ploaia mă scuipă în față
copacii trag hainele de pe mine
seara aruncă hlamidă
tristă
de culoarea aceea care
picură
ura cât un câmp de maci

nebăgat în seamă
Cineva aleargă după noi
cu o lumină mare

KONKU2017

http://literaturitate.ro/concursuri/

vă invit la concurs. nu veți regreta!

CONCURS!

Un nou concurs literaturitate.ro! Vă invit să participați! Nu veți regreta

Găsiți detalii aici:

Konku2017

panou luminos la starea de lehamite

luați-vă dracu de mână voi ăștia care vă credeți buricu pământului
și faceți un cordon de apărare mă tem că n-o să mai aibă loc
meridianele și paralelele pământului de voi așa sunteți de mulți

măcar dacă ați putea să împiedicați căderile de teren și nervoase
măcar dacă tot vă puneți contra curentului să nu se mai înece nimeni
în viiturile politice și dezastrele declanșate de vorbele oamenilor

dar nu faceți decât să amețiți planetele ca la 6 din 49
și nici măcar poeții nu mai știu dacă sunt cu capul într-o gaură neagră
ori au nimerit în vreo groapă de gunoi de la marginea lumii

versurile arată ca niște cârpe agățate pe dârele avioanelor cu reacție
prin care soarele încearcă să ponteze obrajii fini și dacă nu-i reușește
se ia de mână cu ăștia de cred că sunt un fel de răsărit

 

Mărturisire de plăcere

 

Îmi place să dau întâietate celor foarte tineri pentru că atunci mă simt și mai tânără! – Ottilia Ardeleanu