Imperiul umilinței și al zâmbetului amar

Cronică la: Haz de necaz de Constantin Costache

Deși autorul mi-a înmânat această carte crezând probabil că nu e de talia vreunui roman din cele scrise până în prezent, consider că umorul interior, umorul negru mai cu seamă, percutant și solid, în această carte, îi vine mănușă, iar ceea ce nu a știut acesta este că eu sunt o înrăită iubitoare de umor de calitate. Așadar, iată ce potrivire! M-a prins!

Haz de necaz este un soi de răbufnire dulce-amăruie a autorului din motive existențiale pur comuniste, subjugat de mentalitățile unei perioade istoric-politice fără egal, nu degeaba i se spunea epoca de aur. Dacă ar fi scris toate aceste nemulțumiri, frustrări, inconveniențe, la vremea respectivă, poate că ar fi fost un real procedeu de calmare a situației și de rezistență la stresul cotidian și inepuizabil. Altminteri, abordarea ilar-persiflantă ulterioară a necazurilor și suferințelor iminente, la modul cel mai degajat cu putință, dau o strălucire aparte discursului, autorul parcă purificând în felul acesta un trecut prin care a fost nevoit să treacă, la fel ca alții, dar într-un mod personal foarte incitant. Desigur, relatările autorului ating într-o oarecare măsură și  extensia comunismului, după 1989.

Așadar, aceste întâmplări, cărora îmi place să le spun scene întrucât mi se pare că ar putea fi jucate și transpuse în teatru, au rolul de a te fi făcut să treci cu oarecare seninătate și compromis peste niște absurdități și aberații ale vremurilor respective.

Constantin Costache ne propune douăzeci și trei de situații, una mai piperată decât alta, însă dacă nu ar pișca, nu s-ar putea simți la adevărata intensitate și nici înghiți!

Narațiunile sale sunt fluente, răspicate și stârnesc râsul-plânsul instantaneu. Acțiunile despre care ne relatează pornesc încă din anii de liceu. Pe lângă faptele expuse, autorul prezintă și personaje implicate direct ori indirect în ceea ce se petrece cu adevărat pe firul detalierilor. Le-aș numi cu adevărat pățanii fiindcă, în aparență lucrurile mergând lin și fără opreliști, numai lui i se puteau întâmpla și numai la momente nepotrivite.

Observ că autorul pune față în față personaje cu caractere și atitudini opuse tocmai pentru a evidenția tarele unei societăți construite pe minciună, relații, impostură, hoție, ignoranță și mai ales pe funcții și importanță, căci “toți la vârf sunt legați între ei ca atomii”, așa cum se întâmplă chiar în prima scenă, Carnetul de conducător auto, unde, mai întâi dăm de spiritul înalt managerial al directoarei Liceului de construcții de mașini din Galați, de capacitățile și felul impresionant al instructorului, maistru sudor al acestei unități școlare și caracterul și comportamentul josnic al milițianului cu care a susținut proba de traseu pentru obținerea carnetului de șofer, posibilitate uriașă pentru elevii liceului de a obține acest titlu fără costuri personale.

Zbateri comuniste și postcomuniste precum statul la cozi, aprovizionarea cu benzină, repartizarea unei locuințe după terminarea studiilor și angajare prin repartiție guvernamentală, obținerea buletinului de Galați, nerespectarea legilor, colectarea taxelor și impozitelor, neregulile de la inspecția muncii, dar mai ales povești de te doare mintea, cu fel de fel de milițieni împătimiți, corupți, egoiști, vanitoși pe cât de ignoranți și care au devenit subiecte preponderente ale acestui volum de proză scurtă, cuprinse sub titluri precum: Carnetul de conducător auto, Vigilența milițianului, Prezentarea Căpitanului, Buletinul de Galați, Excesul de zel, Cum scăpau milițienii de control și altele, sunt trecute în carnetul-jurnal al autorului.

Din toate situațiile împărtășite, reiese faptul că autorul nu se lăsa manipulat de nimeni, nici măcar de milițieni ori și mai și, nici chiar de șeful acestora, nici de directori de instituții. El este un spirit dârz, curajos și descurcăreț aș spune gândindu-mă prin ce stări emoționale a trecut și cât de bine le-a gestionat. “Victoriile aparțin întotdeauna celor curajoși.”.  Amuzamentul vine din faptul că voia să le dea tuturor o lecție aspră, mai aspră decât primise acesta. Și să răstoarne situația astfel încât să iasă deasupra. Așa este cazul unei patrule de milițieni care îl trăseseră pe dreapta pentru control și îi impuseseră să oprească motorul mașinii, chiar dacă posesorul, autorul adică, le explicase că este posibil să nu mai poată pleca din loc, deoarece avea probleme cu bateria mașinii, destul de veche: “Am dat drumul ambreiajului, dar nu pusesem încă cheia pe poziția de pornire. Mașina s-a scuturat de câteva ori, dar bineînțeles că nu a pornit. Le-am făcut semn milițienilor că trebuie să mai împingă și au mai făcut-o încă vreo sută de metri./…În cele din urmă, văzând că milițienii erau transpirați și obosiți și că mașina prinsese suficientă viteză, am pus cheia pe start și am dat drumul ambreiajului. Motorul, cald încă, a pornit imediat.”

Constantin Costache se dovedește a fi și un bun descriptor al locurilor străbătute pe căile nebănuite ale vieții: “Câțiva stejari falnici străjuiau lacul ascunzând două cabane de lemn și un debarcader. În susul dealului, se continua o pădure de fagi și stejari care îmbrăca dealul din dreapta șoselei ca o cușmă așezată pe vârful capului unui uriaș.”.

Tema iubirii, printre atâtea hopuri și sincope, este adusă în mod firesc într-un plan paralel cu acela al nenumăratelor peripeții, scenele fiind de o senzualitate care ar putea părea prea mult pentru un bărbat. Și totuși, mărturisirile sale sunt debordante și exemplare.

O serie de tare ale regimului ceaușist este prezentată sub diverse forme, din realitate, desigur, căci autorul pe aceasta mizează. Sunt câteva aspecte pe care le atinge: cultura ca și incultura, lingușirea ca și vanitatea, prostia ca și neseriozitatea, ipocrizia ca și invidia, umilința ca și voința de a răzbate etc.

“Pe linie de partid”, autorul ne-o prezintă pe doamna de la cultură, “țesătoare fruntașă la fabrica “Fusul””, “slugarnică cu șefii ei, pe cât era de arogantă și intransigentă cu cei mici și slabi”, “fusăreasa” cum o porecleau muncitoarele, cea care se dădea bine pe lângă tovarășu’ și tovarășa, cea care le dădea instrucțiuni femeilor despre cum să crească natalitatea, că așa venise un ordin de sus.

Despre condițiile de trai comuniste se poate deduce dintr-o singură frază sugestivă: “Când respirau, aburul din gură lăsa impresia că toate fumau.”.

Fenomenul de mită este o altă coordonată care apare fățiș în confesiunile Căpitanului și desigur un alt mare viciu al epocii dictatoriale, iar aici o mostră este cea a trecerii prin vamă a mărfurilor aduse în România de prin alte locuri ale lumii, mărfuri cu care marinarii, plătiți prost pe vremea aceea, mai scoteau un ban de buzunar: “Așadar, după ce că erau puține lucruri, riscam și să ne fie confiscate dacă vama le găsea la bord sau dacă eram prinși transportându-le spre casă. Asta dacă nu te înțelegeai cu vameșii, ceea ce însemna cam același lucru ca și confiscarea, cu deosebirea că înțelegerea te lăsa doar fără lucrurile care deveneau ale vameșilor, dar nu te mai căpătai și cu dosar pentru contrabandă.”. Totuși, autorul evidențiază și solidaritatea oamenilor acelor timpuri când “se ajutau la greu”.

Povestea Kent-ului în privința mitei este una care a funcționat cu brio. Câte nu puteai face cu kent-ul?! Un pachet-două ori un cartuș, în funcție de greutatea destinatarului! Kent-ul deschidea uși, reducea vigilența unora, reducea mândria altora, modifica proiecte, pleca multe capete, ehei, era o adevărată baghetă magică!

Într-o lume în care descopereai că legea nu este aceeași pentru toți, autorul  se arăta vigilent, însă, câteodată mai tolera pe vreunul, însă totdeauna căuta să-și facă dreptate, fiindcă avea dreptate. Dar, parcă te puteai pune cu cei care aveau unse toate pârghiile de a te reduce la tăcere? Era aproape imposibil. Era un risc pe care autorul, protagonistul acestor douăzeci și trei de scene, și l-a asumat!

Un moment de umor neaoș îl întâlnim în Suspendarea permisului de conducere, și anume chiar dovada de suspendare: ““Conducătorului auto i se suspendă permisul conform PV 3405 din 10.10.1987 și i se eliberează prezenta Dovadă pentru perioada 10.10.1987-11.11.1987.”. Am mai citit o dată. Adică aveam permisul suspendat pentru 30 de zile, dar aveam dovadă de circulație pentru 31 de zile?”. Și mai ilar, pe milițian îl chema Scriban!

Se vede treaba că autorul a terminat un liceu de profil, deoarece un alt subiect de bază este mașina, fie că este vorba de cumpărarea uneia noi, fie de metehnele celei vechi, fie despre evenimente în trafic, fie despre întâmplări cu milițieni, de obținerea ori suspendarea carnetului de conducător auto.

Escapadele sale amoroase erau și ele secvențe de risc, mai ales în vremea studenției când plăcerea de a strânge la piept o fată frumoasă întrecea orice piedică impusă de regimul autoritar milităresc unde ordinul trebuia executat. Și totuși, dacă erai prins, riscai un brav arest!

Ca în absolut toate scenele prezentate, clipele amare se completau cu cele dulci, aproape niciodată nu mergea totul strună de la un capăt la celălalt. Dacă protagonistului nostru, căpitanul de cursă lungă Constantin Costache, i se părea că lucrurile merg spre bine, ceva de undeva trebuia să producă și un mic necaz, puțină neînțelegere, un strop de mânie, reproș, negare, enervare etc.

Puterea sacrificiului este o altă fațetă a personajului principal al cărții. La fel cum și ambiționarea în a realiza ceea ce-și propunea cu propriile forțe, oricât de greu i s-ar fi părut. Considera că prin muncă și seriozitate poți reuși. Considera că va urca golgota vieții sale în ritmul și pașii cuveniți unei munci cinstite, fără asociați. Nu mai avea un dram de încredere în ceilalți. A riscat și aici să renunțe la o afacere de parteneriat în favoarea uneia personale. Nu a fost deloc ușor, dar a meritat!

Un periplu existențial pe cât de pestriț, pe atât de incitant. Sinceritatea debordantă a autorului și firescul cu care își susține discursurile determină cititorul să nu lase cartea din mână până nu epuizează întreg conținutul.

Vă invit la lectură. Că, făcând haz de necaz, trecem mai ușor peste cele nedorite pe care ni le oferă viața, fără să ne întrebe. Vă mai destindeți, vă mai încordați. Mai ieșiți din cotidianul care nici în prezent nu este cum ar trebui să fie, pe măsura mileniului trei!

Când citești cartea Haz de necaz începi să crezi că ești un om fericit fiindcă nu ai trecut prin tot felul de hârtoape și năpaste ale unui regim depășit în totalitate de situație!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 21 iunie 2022

Gravuri

Cronică la Patima cheilor de Octavian Mihalcea

O glisare în sinele interiorizat ne propune Octavian Mihalcea în Patima cheilor, volum poetic apărut în 2020, la binecunoscuta editură bucureșteană Eikon.

Îmi amintește de căutarea timpului pierdut proustian, într-un “paradis împins pe lângă lacrimi“. Senzația de a pleca după ceva ori cineva care să întregească ceea ce i se pare lipsă se disipează în tot mai multe dispariții “apropiate“.

Procedeul antagonismului dă amploare ideii de revenire în punctul cheie din care poetul pornește către propriile obsesii, descoperind cu fiecare pas un alt eu. Există mereu o muchie și depinde din ce unghi este privită: ca o legătură ori ca o demarcație, un separator între două situații opuse.

Lecturând, constați că poeziile acestui autor sunt obiecte de artă, fie ele tablouri, fie bijuterii în filigran, fie gravuri în cupru. Cu certitudine, “leagănul impresiei/ cheamă învăluirea// gondole de cristal/ pun în scenă/ pasul câteodată naiv/ al bunului gust/ plutitor pe ascunderi nebănuite“.

Poeziile din acest volum nu sunt simple dezlegări de sensuri, dimpotrivă, concentrează imaginația pe un trunchi ideatic solid. Trebuie să vezi înăuntrul cuvintelor și să intuiești perspectiva “cea mai atrăgătoare“, fiindcă, poate într-o notă ușor ironică, “mereu adevărul decorativ/ deschide ferestre“!

În dorința de a “dezgropa” vorbe frumoase, poetul caută, descoperă, curăță și șlefuiește fiecare piesă a sufletului său, conferindu-i strălucire personală.

Cu fiecare poezie citită, rămâi cu impresia evanescenței, adică după ce cuvintele se vor fi înlănțuit în ideea cea mai încifrată, ele dispar în eter, asemenea unui curcubeu după ce s-a arătat în splendoarea sa, în urma unei ploi în ropote.

Poetul își creează profiluri și profiluri, parcă ar fi un pictor care își schițează desenele pe care le va umple de culoarea potrivită: “te pierzi apoi te urmăresc/ multe nopți și jumătate“, păstrându-și puterea de a disipa și apoi a aduna, sub alte aluri, acele stranietăți. Este ca și cum ar devoala un chip ascuns sub farduri, când “figura refuză/ întruchiparea/ propriei alcătuiri“. Oricare ar fi motivul creației, Octavian Mihalcea pictează sentimentele, le expune într-o galerie de artă aparte și te invită la contemplare. De tine, cititorul, depinde în ce măsură distingi personaje, cadre, trăiri, esențe. Nuanțele propuse de acesta sunt construite din combinații grave, distinse, uneori ciudate, neînțelese, dar tocmai în aceasta constă particularitatea poeziei sale. Efectul sfumato este aplicat unui gol amenințător. Un gol de care devenim conștienți pe măsură ce-l umplem, pară să ne atragă atenția poetul, după accepția lui Antonio Porchia despre “gol”.  Așa se explică, la o adică, legea cărnii: “povești incadencescente/ desene ample/ despre legea cărnii/ când iarba mușca/ nu doar pe orizontală“.

Sigur, din conceptele lui Octavian Mihalcea nu puteau lipsi întrebările retorice. În poezia trei câte trei, Sfânta Treime este lăsată pe seama unui grup oarecare de trei, în plină pandemie. De aici și întrebarea firească: “al cui ești spre seară/ după ce oamenii/ se răsfiră/ trei câte trei?“.

La nivel spiritual, Octavian Mihalcea impune prin demnitatea sacrificiului transpus emoțional pe baza temelor religioase, iar eu voi exemplifica una dintre poeziile cele mai generoase din acest volum, lacrimă cinstită: “sclipirea pietrei/ din noi/ lacrimă cinstită/ după înfigerea lăncilor// scânteile sunt aproape/ coroana parcă/ se transformă// pași vii/ anunță supliciul“.

Paradoxal, cifrul poetic al acestui autor are o melodicitate intrinsecă, sunetele fiind un amestec interesant, mozaical, un scrabble de inteligență și culoare. Fiecare poezie, însă, deține cheia sa. O învârți o dată, de două ori, și melodia cuvintelor se derulează precum într-o cutie muzicală.  Ritualurile devin “acordurile/ îndepărtării secrete“. Și, cum era și de așteptat, “subit ritmul enigmei/ devine foarte sonor“.

Poezia lui Octavian Mihalcea poate fi asemuită unui înscris venind din adâncurile trecutului în care au fost lăsate “anateme uneori indescifrabile“, “amintiri estompate” sau “amintiri la umbra sângelui“, “odiseea ferestrei cioplite“, “tradiția unor cifre” și câte altele aducând în aproape semne, daruri, steme, întâmplări, ritualuri, orice poate însemna o dovadă a expresivității poeziei sale care nu vrea să iasă din enigmatic nicicum. Când petele nu se văd, “coridoarele reci/ partituri așteptate/ ale înghețului/ sosesc și acoperă// ești privit de oriunde/ simbol fin taciturn“!

Poetul construiește referiri poetice la unele personaje marcante ale lumii artistic-literare: Albrecht: “anima – animal prăbușit// nu există dublu/ sărutările gonesc extazul/ între fanteziile interiorului/ care iubesc compasul/ dimineții lui Dürer/ fructul câtorva morți fericite“, cunoscând povestea lui Albrecht Dürer și a fratelui său; Prințul a spus: “cândva prințul a spus/ că frumusețea va salva lumea// călătorie prin arhiva portretelor roșii“, trimitere la Dostoievski cel între laic și sacru, la fascinația lui față de Iisus, reper al frumuseții salvatoare, modelul de frumusețe care va salva lumea, remediul pentru sfârtecările sale interioare.

De ce Patima cheilor? Poate pentru că fiecare încăpere a sufletului poetului deține un secret pe care îl vizitează în mod controlat, împătimit, cel puțin eu găsesc aici o poezie bine calculată, fără impurități, curățată de orice inutilități, dar cu un sâmbure misterios, deci atractiv, și pe care îl eliberează pentru un timp scurt, doar cât să fie de impact, după care îl retrage în intimitate, cumva cu teama de a nu-l pierde. Și totuși, acest volum este ca o zi a porților deschise, doar să poftești a intra, cu dorința de-a afla ce este dincolo de ușa deschisă doar de o anume cheie!

“Cine deschide toate porţile, le poate închide pe toate.”, susținea poetul argentinian Antonio Porchia. Înclin să-i dau dreptate!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 13 iunie 2022

“N-ai jindui după un colț de Rai…”

Cronică la: Sentimente sub formă de acatist de Dorina Stoica

Cu un motto reprezentat de două versuri din poezia “N-ai dezmierda” a poetului Radu Gyr: “N-ai jindui după un colț de Rai, de n-ai purta un strop de iad în tine” își introduce Dorina Stoica poeziile din volumul cu tentă religioasă Sentimente sub formă de acatist. Apărut în 2021 la editura PapiruS Media de la Roman, colecția “2021 – Anul Garabet Ibrăileanu, 150 de ani de la naștere”, volumul de față este prefațat de scriitoarea Daniela Șontică.

Poeta simte nevoia de a se confesa, astfel că poeziile sale sunt adesea spovedanii, rugăciuni, stări de meditație. Adecvează un vocabular pe măsura acestor sentimente în care pune și din care ia pentru sine, dar și pentru cititor, atâta divinitate cât poate duce.

În fapt, poeta descrie firul anevoios și brăzdat de o diversitate de trăiri, puținei fericiri adăugându-se, de la tinerețea dezinvoltă la maturitatea din ce în ce mai înțeleaptă, tristeți, nădejdi, dezamăgiri, însingurări, dar și multă credință în Dumnezeu.

La teamă se referă cu teamă, la iubire cu iubire și chipul mamei i se prefigurează peste timp, împrumutându-l: “Când eram tânără, mama se scula/ în fiecare duminică foarte de dimineață./ Se îmbrăca frumos și mergea la biserică./… Acum mă scol în fiecare duminică/ foarte de dimineață./ fără să-mi beau cafeaua,/ mă îmbrac frumos și merg la biserică.“

Singurătatea nu poate lipsi din peisajul lumesc, contribuția ei în viața omului, deși aparent nedorită, fiind aproape indispensabilă. Atunci când omul rămâne cu sine și își vorbește de griji și neîmpliniri, se cheamă că este singur. Pe de altă parte, doar în singurătate poți face ce vrei, poți relaționa cu Dumnezeu, în taină și liniște. Tăcerea este poate momentul așternut anume pentru reflecții, este poate un exercițiu de respirație divină.

Poeta simte bucuria vieții, declarând că este “vie atâta timp cât prin vene/ îmi curge cerul“.

Tema trecerii și a îmbătrânirii, uneori chinuitoare, urâtă și prea lungă, este tratată de autoare prin imagini vizuale și metafore privind descuamarea, praful care colcăie pretutindeni, scamele de orice fel, dar și în plan moral-psihologic: lacrimi, insulte, vinovăție, neliniști, doruri, supărări, împăcări etc.

Pe Dorina Stoica o năpădesc, uneori, amintiri de pe când trebuia să se ducă la prescurăreasă, să străbată, copil fiind, aproape întreg orașul împrăștiind mirosul pâinilor calde, ținute strâns la piept ca pe cea mai caldă iubire între lumea de aici și lumea de dincolo.

Absența sa din real o pune pe seama virtualului, timp și spațiu de însingurare, cu impresia vădită că aici îi sunt prietenii, aici se duce viața, printre cuvintele-pixeli, printre nenumăratele ecrane și pereți luminoși unde scriitorul muncește asiduu bătând la taste, dar, își dă seama că se înșeală. Tableta, computerul ori telefonul prin care comunici în orice colț al universului în fracțiune de secundă nu pot ține totuși locul unui suflet cald! În plus, habar nu mai are că viața colcăie în jurul său: “eu și lumea mea virtual./ “Acasă”/ nu e un dormitor călduț cu pat dublu./ E “acasă” pe facebook,/ pe site-uri/ pe reviste,/ pe bloguri.// Începi de “acasă” și ajungi tot “acasă”./ Acasă la tine e iPhone-ul,/ tablet sau laptop-ul și gândacii de bucătărie.“

Acatistele Dorinei Stoica sunt nopți “începute prea târziu“, când diminețile vin prea devreme. Și-ar dori să-și procure “un vis colorat“, însă trăiește fără să vrea, shakespearian, incertitudinea lui a fi: “Nu sunt foarte sigură dacă trăiesc/ sau am murit ieri.”.

Acatistele Dorinei Stoica balansează între păcatul originar prin care fiecare femeie se confundă cu Eva și condiția umană în care femeile ajung eve, căci rostul acesta i s-a dat: “stătea mai mult pe la mănăstiri/ să se roage pentru o căsnicie fericită.”; “Femeie, soție, mamă,/ bunică, gospodină, poetă/ oscilez între păcat și evlavie“. Acatistele devin atunci rugi pentru bucurie, pentru azi și pentru mâine și pentru fiecare zi, pentru iertare de rău, de minciună, de îndrăzneală, de hoție, de îndepărtare de virtuți.

Câteva poezii fac aluzie la starea de urgență instituită datorită pandemiei, la izolare și purtarea măștii, dar mai ales la interdicția de a intra în biserică, suspendarea slujbelor și ritualurilor preoțești. Viața devenită închisoare este insuportabil de grețoasă, plictisitoare și deprimantă: “Trag miros de clor/ și de spirt în piept și aștept. De mâine/ o să mă străduiesc să-mi placă la închisoare,/ mă voi îndrăgosti de acei ce/ decid ziua, sau anul în care vom ieși/ pletoși, deprimați, cu dinții stricați,/ din izolare.“

Poeziile Dorinei Stoica crapă de spiritualitate ca un pepene copt, însă, poeta nu renunță nicio clipă la a pune față în față sacrul și profanul, credința versus tentațiile vieții!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 28 mai 2022

Cântecele mării

Cronică la Fatum est aquatica de Gabriela Dobre

Gabriela Dobre, de curând membră a Cenaclului “Mihail Sadoveanu” Constanța, a lansat la Năvodari volumul de poezii Fatum est aquatica, publicat în 2021 la editura “Sfântul Ierarh Nicolae” de la Brăila și ilustrat de fiul acesteia, David.

Cu o prefață semnată de Vasilica Mitrea și un cuvânt înainte al Mariei Mirela Ene, cartea conține 74 de poezii și 25 de ilustrații despre mare, cer și momentele zilei ori anotimpuri.

Imediat îți dai seama de temele abordate de autoare, mai ales că și titlul este sugestiv. Iată doar o mostră: “Și când va umple cerul iar pământul/ Cu ploaie nouă-n arc de curcubeu,/ Atuncea, marea mea, îți dau cuvântul/ Că-n trup de apă-am să mă-ntorc și eu…“.

Laitmotivul apei este des întâlnit și creează acea senzație a curgerii, a stării lichide, a întrupării în apă, a confundării cu marea, a ascultării susurului, a spargerii în timpane a talazurilor, este cumva acea trecere din viață în moarte, o trecere când domoală, când zbatere și tumult. Spre deosebire de lacustra bacoviană, aici, ploaia, întinderile de ape nu au acea monotonie, deși găsim destulă tristețe în poeziile Gabrielei Dobre, ci o lepădare ca de o iubire amară, sau un leac pentru dorul de-o vară himerică precum o ploaie rece ori o zi “încruntată“.

Ce desfătare este marea pentru poetă! Marea și cerul, oglindă pentru cealaltă/celălalt, încât “lichidul cer de stele-i plin!“. Iubirea pentru mare este vădită și descântată de fiecare dată cu fior. Este o dragoste nerăbdătoare care invocă, iar și iar, vara: “Îmi pui inel de alge și îmi juri/ C-o iarnă fără mine n-ai să-nduri…// În urma mea, plecând, n-am să privesc,/ E timpul surd și orb, n-o să-l opresc…/ Decât dacă-mi promiți c-ai să-mi mai dai/ O vară! Și-încă-o vară… până-n rai!“. Marea este pentru poetă un loc de reculegere, o punte către divinitate, este acolo unde stelele “bat mătănii“: “Cad iar în pragul tău,/ Biserică albastră,/ Când știu că Dumnezeu,/ Prin limpedea-ți fereastră/ Privește-ngândurat/ În sufletu-mi de fiere,/ Amarnic înspinat/ Și aspru de durere.”. Poeta personifică marea, îi dă alură de femeie frumoasă, cu ochii verzi și glezne albe, o femeie simandicoasă care poate fi rece, încruntată, zurlie, dar și caldă și primitoare. Uneori, poeta se crede de sare, cu unghii de coral, îi place să se imagineze apa aceasta mare care sărută țărmul, Pontul Euxin!

Vara este anotimpul preferat al Gabrielei Dobre, poate și pentru faptul că este poartă de accces la mare. Dar, nu numai asta. Vara este echilibrul iubirii pe care o trăiește pentru perechea sa. Vara poetei nuanțează foarte bine stările și emoțiile acesteia.

Între tautogramele din volum: C e carte, Semne, Pisanie, Valul va veni, Marea, Însămânțare, Foșnetul, A!, Norii nopții, se observă că două sunt dedicate mării. Marea îi trezește poetei deopotrivă iubire și tristețe.

Atunci când, dintr-un motiv sau altul, poeta se află departe de marea cea îndrăgită, visul devine obsesia pentru această imensă întindere de ape. Visul o scoate din starea de dezolare care se instalează pe nesimțite. Visul devine curcubeul de după ploaia din ochi, speranța unei revederi foarte curând. Cu alte cuvinte, marea nu lipsește nicio secundă din sufletul Gabrielei Dobre, briza ei o atinge chiar și de departe.

Cântecele-poezii sunt pietre (semi)prețioase ori diverse roci precum smaraldul, safirul, sideful, opalul, obsidianul, onixul, citrinul, topazul, rubinul: “Noroade vii de maci, pierzând pe maluri,/ Răpus, se duce soarele-n nadir,/ Lăsând ofrande rubinii în valuri/ Și aripi parfumate de zefir.“

Moartea și nemurirea sunt privite tot din unghiul alunecării, al ducerii ori readucerii: “Și iar mă speli în val și-n sare,/ Plămânii-mi umpli cu albastrul har/ Al cerului curat, schimbat în mare,/ Punându-i morții seci, lichid hotar.”

În Poezie mută, autoarea face aluzie la soarta și rolul cuvântului: “Ca și cum n-ar fi,/ Cuvintele se înghit, vineții,/ Se mușcă de limbă și se sugrumă/ Din vârful gândului până-n trupul de humă…/ Muriți nenăscute! Amuțite muriți!/ Fără pașii prin suflet trăiți…“.

Evident, “cuvintele sunt vocea inimii”, așa cum spunea Confucius!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 25 mai 2022

Poate tu mă trăiești mai bine…

Cronică la: Mâna ta ca o pasăre de Claudiu-Liviu Onișoară

Metafizice, labirintice și originare, poeziile semnate de Claudiu-Liviu Onișoară și apărute în volumul, Mâna ta ca o pasăre, în colecția Numele poetului, editura Junimea, chiar la începutul acestui an, au primit deja un premiu valoros, și anume Premiul pentru debut al editurii menționate, la Festivalul-concurs “Conachi”, ediția a XIX-a, 2021.

Tânărul poet oscilează între universul interior și cel exterior ca într-o cursă rapidă într-un ferrari sau cu dragoni, în timp ce panta senectuții se unește cu rampa tinereții, fiindcă, susține acesta, “între dinții universului stă perla începutului“. Această conexiune între trecut și prezent este văzută de fapt ca un separator de lumi, dar nu în sensul despărțitor, dimpotrivă în cel al apropierii, al amestecării până acolo încât între viață și moarte se creează o pojghiță ușor de înlăturat. Practic, autorul schițează o întrepătrundere a realului cu metafizicul.

Elementele care țin strâns realul de metafizic sunt lumina și întunericul. Lumina provine chiar de la un felinar, opaiț, fitil aprins, ori de la soare, desigur. Întunericul poate fi comparabil cu un bec ars. Tandemul pozitiv-negativ este reprezentat și prin alți termeni și nuanțe, spre exemplu: tăcere-zgomot, nădejde-deziluzie, soare-ploaie etc.

Poetul lasă lucrurile în voia sorții, mulțumindu-se să contemple și să fie luat prin surprindere, să nici nu fie curios de ce lumea este așa și nu altfel, încrezător fiind că “roșul e acolo unde nici nu se știe ce e roșul“.

Labirinturile se ivesc atunci când caută rosturi, sensuri, răspunsuri la întrebări. “prefer să fiu nevăzătorul care suferă de catharsis” meditează poetul de amorul artei.

Poezia lui Claudiu-Liviu Onișoară întruchipează o metaforă vizuală, te ispitește să parcurgi o adevărată peliculă de film foarte sugestivă, așa cum ar fi clepsidra, adică “timpul firelor de praf” care “se scurge repede“, iar norii, “norii sunt vrăjmașii prafului, când plouă“. Ori îmbătrânirea, cum “și timpul e vizibil iscoditor cu tâmplele tuturor“.

Labirint este și succesiunea de titluri și abordări, pornind de la un punct fierbinte cum ar fi iubirea “de vipie” și strecurând printre particulele poetice diverse atitudini, stări, revelări: o pasăre albă, un răsărit, o istorie “mai albă decât neaua“, briza mării, “cutremurul” ultimilor zori, “vinișoarele din ochi“, răzlețele sclipiri, “tânjirea dintre oameni“, “trandafiri sculptați” și câte altele care întregesc simțămintele autorului.

Existențial, poetului i se pare că trăiește o stare de evanescență, mizând pe firul scurt și subțire al vieții, altfel spus, trăiește “cum atârnă picurul pe geam“, dar cu toate că pare a fi suspendat în propriul eu, în mod paradoxal consideră că prin el însuși cugetă întreaga făptură, întregul univers.

Iubirea este pasiune, o a doua șansă de a-l trăi mai bine pe poetul-om, de poticniri în emoții tulburătoare, poate fi forma și grația unui iris singuratic, o lebădă blagiană sau pur și simplu poate fi un lanț de anagrame insinuante. Însă, mintea poetului transcende către fantastic atunci când iubirea devine o nălucă, vedenia iubitei care se scurge “în închisoarea coastelor mele“. Iubirea se confundă cu strigătul libertății. Până la urmă, iubirea este o plămădire, rodul imaginației, un vis luminos care inundă întreaga ființă, locul “unde stropi de stele curg avid pentru tine“, este “un petic din rochia ta“!

Laitmotivul apei este unul care abundă în poezia lui Claudiu-Liviu Onișoară, fenomen care imprimă fluiditate, alunecare, trimitere biblică și o legătură puternică și stabilă cu marea. Cu toate acestea, invocarea mării în destule poezii, presupune și alternanțe, oscilări, indecizii, schimbări bruște precum valurile și intensitatea acestora. De aceea, în poezia acestui tânăr autor, se întâlnesc față în față tristețea și bucuria, încătușarea și descătușarea, soare și nori, acum și atunci, sunt eu-sunt altul, apa fiind de-a dreptul mărturie a sentimentelor poetului. Se simte originar în împărăția apelor, un stăpân al acestora: “Sunt amorf, lichid,/ o licoare ce-ți sapă în pântece,/…asta sunt: privire lichidă“. Până și creația este comparată cu un pârâu care curge din “crăpătura palmei“!

Poetul știe că e nemuritor prin cuvântul dăruit lumii, astfel, mărturisește despre felul de a fi: “eu sunt nemuritor prin lungimea picioarelor,/ prin sudoarea palmelor,/ prin întinderea brazdelor,/ prin câmpul roadelor vii,/ chiar dacă mai amare“.

Qed!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 24 mai 2022

Cronică la…

TIMPUL MEU SE MĂSOARĂ ÎN INIMI PE CARE LE ATING

            MON TEMPS EST MESURÉ EN CŒURS QUE JE TOUCHE

de Ottilia Ardeleanu

Este un volum cuprinzător al poetei deja consacrată, membră USR filiala Dobrogea, foarte activă în mediul poetic constănţean, naţional, dar şi internaţional prin traducerea în alte limbi a unora dintre cărţile sale. Cartea pe care o supunem atenţiei dumneavoastră a apărut la Editura Ex Ponto, Constanţa, 2021, bilingv ro/fr, în traducerea autoarei însăşi. Cele peste 161 de pagini cuprind poezii inspirate de emoţii şi sentimente profunde trăite la cote înalte. Discursul poetic dezvăluie un limbaj expresiv modern unde eul liric se identifică cu anotimpurile, cu singurătatea ce-i potenţează starea de graţie inspiratoare, iar urmarea: un stil absolut original, cu imagini lirice fascinante ce evidenţiază talentul ei nemăsurat. Ottilia Ardeleanu se confesează sincer asupra ideii că poezia face parte intrinsecă din viaţa ei, altfel spus e un modus vivendi fără de care nu ar putea gândi, acţiona şi trăi. Prefaţa cărţii, intitulată A reuni, a legăna şi a beatifica anotimpurile din cuvinte/ Réunir, bercer, léguer et béatifier les saisons des mots, este scrisă de Angela Nache-Mamier, pe 21 martie 2021, Franţa. Aceasta scoate în evidenţă câteva idei revelatoare în ceea ce priveşte tematica şi stilul poetei ce ,,se lasă purtată de viaţă, dar iubeşte voiajul interior’’, cum spune poetul francez Gregoire Lacroix: ,,On ne meurt pas d’une overdose de rêve”/,,Nu se moare dintr-o supradoză de vis’’ (p. 5). Conştientă de trecerea scurtă prin acest spaţiu şi timp, poeta se străduieşte  şi îi reuşeşte să lase eternităţii urmele vocabulelor sale alese.

Voi încerca să înţeleg viziunea neomodernistă şi imaginarul poetic al acestui volum, în câteva dintre poemele sale inedite.Voi păstra caligrafierea cu literă mică a fiecărui titlu, aşa cum a preferat poeta. Iată câteva dintre ele: confesiune este un autoportret poetic metafizic: ,,nu sunt femeia perfectă/ pielea îmi miroase a dragoste/ creierul a poezie/ mâinile a cerneală//la porţile inimii/singurătatea/abia aşteaptă/să fac un pas greşit’’ (p. 12); între copertele unui peisaj este o poezie cu elemente de pastel: ninge, troiene, sănii, oameni de zăpadă; prezintă un tablou de iarnă dominat de cromatica specifică, albul,  completat de ,,angelicele mele cuvinte”(p. 14). Dar limbajul poetic nu este unul comun, ci neorealist, nu este unul simplu, ci bogat şi original, încât, citind cu atenţie fiecare vers, descoperi teme şi motive universale în patern românesc într-o accepţiune noncanonică. Un exerciţiu al acestui demers îl oferă şi femeia de ploaie (p. 18), un alter ego al poetei ce-şi asumă metamorfoza într-o femeie fantastică: ,,cu ochi de cenuşă’’…şi colindă ,,printre caiere de nori”; având puteri magice ,,croşetează câteva ploi”. Motivul ploii şi al singurătăţii este prezent în poezia între proprii pereţi (p. 16) unde ipostaza eului liric ar putea fi chiar un Demiurg feminin, considerându-se astfel, când afirmă: ,,ploile mele/cu chipurile triste”/trupuri lichide/ cu inimile lor care bat străzile/ sufletului meu traversându-mi neliniştile/ copleşitoare în paşi rapizi şi/ reci aceste prietene în gri”, unde ploile sunt martore la ,,geografia mea sentimentală”. Mai pe scurt, autoarea ne invită într-o călătorie sentimentală inefabilă. În poezia unui prieten (p. 20), preferă adresarea directă către un personaj poetic imaginar providenţial, ajuns în viaţa ei ca să-i arate calea dreaptă, să nu rătăcească prin lumea cuvintelor: ,,Dumnezeu te-a ales pe tine/ să-mi arăţi calea printre cuvinte/când m-am rătăcit”, simţind nevoia unui prieten care s-o iniţieze. Se observă preferinţa autoarei pentru sentimente filtrate şi din perspectiva unor peisaje. Seară (p. 28) este un text liric neobişnuit – tabloul poetic este conturat ,,cu aripi albastre” ca-ntr-o acuarelă. Pentru a exprima cât mai poetic trecerea zilei şi instalarea nopţii, ea formulează: ,,ziua mi-a căzut/de la etajul lunii/mansardată cu stele”. Cele trei versuri sugerează  spiritualitatea superioară la care visează, imaginile poetice trimiţând cititorul la ,,Floare albastră’’ de Eminescu (,,Iar te-ai scufundat în stele. Şi în nori şi-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalte, sufletul vieţii mele.’’) Aspiraţia spre idealitatea inefabilă a textelor poetice, o materializează în spaţiul neconvenţional– cosmosul cu o deschidere temporală spre infinitul etern. Poemul ofrandă (p. 32) un conţinut ideatic filosofico-existenţial. Eul liric în ipostază de învăţător, enumeră etapele vieţii prin cele trei momente cheie: naşterea, iubirea şi moartea care ,,iese glorioasă şi depune pelerina/în faţa iubirii/iar noi/ trecem”. Probabil că poeta matură face aluzie la ,,marea trecere”, cu care fiecare individ este dator pe această lume incertă, dar nu mai cei aleşi pot face trecerea dinspre materialitatea telurică efemeră, spre spiritualitatea cosmic eternă. Limbajul poetic al Ottiliei Ardeleanu redă aici printr-o comparaţie inedită trecerea prin viaţă ,,ca printr-o coridă’, iar rostul vieţii, mărturiseşte ea comprimând timpul dintre început (naştere) şi sfârşit (moarte), este să ne naştem ca să putem muri, concluzionând într-un enunţ de doar câteva cuvinte: ,,acesta-i scopul vieţii”.Autoarea alternează apoi liniştea cu singurătatea, stări cu valoare simbolică pentru ea, în poezia căutare (p. 44). Periplul sentimental continuă cu alte texte poetice: un fel de urgenţă (p. 54); fereastră de noiembrie (p. 64); oamenii care dor (p. 76). Descoperim un limbaj novativ în cale de ieşire (p. 84); micropoeme de trei sau de patru versuri aflăm la paginile 100, 102, 104, 112, toate apropiindu-se de aforisme însă; înspre lumină (p. 118), imaginează o lume într-un spaţiu neobişnuit situat în afara timpului. În colţişor de dragoste (p. 122) poeta visează să trăiască momente unice ,,gândul meu este doar/o aşezare liniştită în care/te aştept//să stăm tolăniţi/atât de aproape/să privim cerul/până ne lovim de aripi/în zbor’’. Introduce anotimpul toamna nu într-un pastel sau un decor natural, ci în propriul interior, într-o poveste fără sfârşit (p. 152): ,,mai mult ca oricând/ toamna se crede a fi eu’’. Şi povestea ar continua, dar las şi cititorului surpriza de a descoperi, frumuseţea textelor, adâncimea sentimentelor şi ideilor filosofico-existenţiale ce transpar din fiecare vers, de cele mai multe ori. Cartea sugerează o călătorie liberă spre sine neîncadrată în anume tipare centraţioniste, şi totuşi nici un vers nu este plasat la întâmplare, cuvintele sunt alese să exprime adevărul poetic. Ottilia Ardeleanu scrie, după cum mărturiseşte din titlul cărţii, nu numai pentru ea, ci şi pentru a ajunge la sufletele cititorilor. Şi îi reuşeşte, pentru că pe mine m-a cucerit.

Ea preferă versul liber, alb, tipar ce se potriveşte cu stilul său nonconformist de creator liric. Textele ilustrează un stil neomodernist bazat pe instrospecţie feminină şi caracterizat prin accent nu pe limbajul poetic, ci ,,pe trăirile paroxistice de mare tensiune şi acurateţe”, după cum observa pe coperta a IV-a regretatul poet Ion Roşioru.

Laura Văceanu, 14.05.2022

Albăstrimile uitării

Prefață la: Țipătul frunzelor de Oana Frențescu

Oana Frențescu scrie dezinvolt, într-o împletire teluric-celestă cu natura, sinestezicul albastru devenind simbol al seninului și al mângâierii, dar și al mânjirii coloristice datorate abundenței acestuia, un spațiu deschizător de decoruri eminesciene, cu tei și plopi. Îngeri albaștri pe hârtie trasează linii drepte, drumuri în poezie, poeta este transpusă într-o lume a marilor nimicuri, pradă mereu ultimei silabe fără sfârșit, are continuu nevoie de vis, de flux-refluxul unei stări de bine. Karmic vorbind, poezia sa întețește romantismul eminescian, imaginile plopilor dau năvală pe retină, simte puternic golurile, nebuloasa, depărtarea, însingurarea, împrejmuită de abstractul acerb, de umbre și tăcere, se simte comprimată într-un eter străin, timpul și trupul se estompează. Pare că se scurge în lumi stranii, năpăstuită de obsesivul albastru. Aproape totul suferă de albastru, pe lângă cel al cerului și al cernelii: cuvintele, neadevărul, sângele, pietrele din pavaj, închiderile, chiar și gândul, senzația fiind de pătare, murdărire cu acesta, până la refuz. Totul e răsfirat în albastru!

Spațiul și timpul sunt accidentale, o repetare iluzorie a universului poetic în care Oana Frențescu își dezbate propriile mânări creative. Uneori, uitarea devine reazem, un umăr pe care temerile se umflă și durerile trezesc gândul. Timpul personal nu face decât să amestece trăirile într-un mod obositor, nelămurit și aproape orbește.

Existențial, poeta reușește să treacă bariere obscure, tulburi, consolându-se în cuvânt, în hârtia vicleană care îi taie calea precum o felină și o trezește din uitarea devenită laitmotiv și ea, în acest volum de poezii.

Realitatea pare că se alungește enigmatic într-o albăstrime striată, nu e altceva decât o arătare înlăcrimată, deformată, scheletică, dizolvată în tăcere.

Peisagistica însoțește multe dintre poezii în cromatici metaforice, dar care nu sunt deloc luxuriante, deși de un mare impact, ele arată mai degrabă dezolarea, epilepsia luminii, ghimpii care scurmă subtil în pulsul inimii, neantizarea, mai mult agonia decât extazul.

În haoticul cotidian, eul auctorial este tăbăcit de iluzii, poeta simte nevoia șlefuirii acestora, nu se mulțumește să le ia de-a gata, le dă și o față aurită, narcisistă.

Fiecare poezie este o reflexie a sinelui, un tablou reprezentativ de stări, obsesii și laitmotive pe care poeta le perfuzează în vena prezentului, încercând o terapie sine-qua-non a spiritului și în care lumina are un rol pregnant, și anume: pentru trebuința de a întârzia întunericul/ unde nu se întâmplă nimic/ unde cuvintele tac.

Sigur că țipătul este cel care conferă sonoritate unei lumi în asurzire, în care nu se întâmplă nimic, este cel care tulbură albastrul interior, responsabil de umplerea golurilor nedorite. Sentimental, poeta are trăiri antagonice nuanțate prin gri și respectiv roșu, verde, alb, mov, fiecare având o semnificație relativă la sine. Fiecare sentiment funcționează pe frecvența și în culoarea adecvate. Dar, e semn că poeta nu se lasă copleșită de mersul spre nicăieri al vieții, chiar dacă aceasta vede cumva lumea ca pe o cădere de frunze, o armată de frunze care țiuie pe la urechi ca niște gloanțe trase pe țeava de tun a vântului. Pe de altă parte, desprinderea frunzelor de creanga-mamă seamănă mult cu o iubire care se rupe, se degradează. O despărțire, o dezmembrare gata să creeze alt timp pe marginea genunii. Iubirea pare un mers în alte direcții, un mers în neclar. Căderea devine universală, se dedă și cuvântului, cel ce a fost la început.

Senzația de efemer, de inutilitate, de incolor este infiltrată în porii poeziei Oanei Frențescu atât de bine încât realitatea pare o aplicație neomologată. Ușor aplecată spre bacovian, cu o nuanțare personală, descrie eșecul ca pe un paradis-niciodată: cobor în cerul defunct,/ plasma rece mă îngheață,/ bacovii se agață de tălpi,/ săgeți circulare m-ating./ e o lume polară,/ e o lume de frig,/ nu ne mai spunem nimic./ știm cât de puțin ne cunoaștem.

Punctele de sprijin ale cuvântului sunt amăgitoare în absența unei certitudini, iar poeta are nevoie de detalii de încredere, de afectul unui zâmbet, de ceva care să o înfometeze de lumină și iubire. Poate că de limbajul codificat al lui Dumnezeu în rugăciune sau de incantații e nevoie pentru aceste vremuri ursuze, confuze, dezordonate.

Poeziile din acest volum sunt frunze crude în adevăr, sinceritate și multă luciditate.

Țipătul frunzelor se confundă cu strigătul munchian, este un semnal de alarmă adresat unei lumi decadente, care calcă în gol, a ajuns în dizgrația auzului, cârpește informația, ale cărei țesături destrămate sunt în vogă și al cărei acel ceva unic lipsește cu desăvârșire. E galben, e tomnatic, fabricant de simțuri uitate, de plecări fără reveniri, o prăpastie în cuvinte, o suită de anomalii, arătări  cu lună suită pe geam. Un țipăt de dorință, precum și de disperare, de prea mult galben în loc de verde, de prea mult s-ar putea decât este într-adevăr. Fără logică, până la alt înțeles, degradarea se lasă, cioranian, din cuvânt în suflet, în poezie, într-un alt elixir. În același țipăt de frică, încep să nu mai fiu în cuvântul de febră/ în jocul de umbre/ în cascada de emoții.

Oana Frențescu dedică mult timp din propriul timp universului desperecheat, secundelor ucigașe de idei, slovei și salturilor peste genuni ale aroganței. Vremurile par vase de lut sparte, așchii dintr-un copac al vieții. E o vreme de varză! Este tot mai evident că nu mai există sunete blânde/ sunt tot mai dușmănoase replicile/ azvârlite în ziduri/ sirenele urlă tot mai ascuțit/ dangătul clopotelor e fără pauză/ calea se strânge în decorul suspect de frunze uscate.

Viața este o mascaradă, un spectacol de circ, se merge mult pe sârma imaginară, e o nebunie fără cusur, o inflamare a simțurilor, un decor flamboaiant, e dată în bobi, albastrul acela al seninătății doarme pe undeva în stradă ca un om fără casă.

Poeta poartă absurdul vieții ca pe o mantie pe care ar arunca-o dacă nu ar simți frigul acestei lumi epuizate, fragile, triste, fără albastrul seninătății, fără țipătul frunzelor, fără chiotele lor.

E un timp toxic din care fug și cuvintele, greu de exprimat, greu de îndurat, legat cu panglici negre, un car mortuar sau muribundul însoțit de sirenele salvărilor.

Sensul e unul dintre cuvintele cheie ale acestui volum. Și te întrebi dacă e sensul spre viață ori sensul spre moarte, sau dacă e sens unic. Asta în condițiile unei stări mereu în alertă de moarte: respir sub mască terminațiile nervoase ale orașului/ într-o o supradoză de virus/ fiecare mișcare pare un pericol.

În actualul context, identitatea este un lucru rar, suntem prin noi înșine așa cum putem fi, departe de oricine, însingurați și izolați, supuși metehnelor mileniului, ne deplasăm către un viitor tot mai tăcuți, mai blazați, smulși de visare, prea rătăciți în necunoscut, prin tristețea înaltă, sub o stea nu călăuzitoare, ci rugătoare.

Poeta simte durerea unui timp înstrăinat, cuvintele sale par să fugă din lumină, să se ascundă într-un joc de fluturi, formele sale de exprimare par să nu mai ocupe spațiul dorit, ies din matca realului, sar în eter și în eternitate. Nu bate monedă pe înțelesuri, mai degrabă lasă totul la voia întâmplării, a anotimpurilor, a stelelor căzătoare, a emoțiilor de proveniență spasmică, a versurilor pecetluite de libertate, de aerul respirabil al încumetării spre frumos, în aceeași mirare dezlipită de pământ.

Desigur, poeta pune pe umerii frunzelor în vânt toate trăsăturile sale lirice, cum că totul ar fi trebuit să fie o linie dreaptă/ un fel de univers al meu/ dacă frunzele nu s-ar fi dat la o parte/ făcând o altă lege.

Starea ei de spirit, în poezie, este un adevăr înghesuit în timpul creației: amestecați cu obiecte/ într-o contemplare colorată-n lumină/ suntem atinși de emoții asmuțite-n aer.

Cu siguranță, Oana Frențescu este contemplativă în eul auctorial și colorată în lumina creatoare!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,18 martie 2022

RECVIEMUL DINTRE FLĂCĂRI

     Versurile Ottiliei Ardeleanu din volumul bilingv, româno-francez, Timpul meu se măsoară în inimi pe care le ating / Mon temps est mesuré en coeurs que je touche (Ex Ponto, Constanța, 2021), au în vedere amplitudinea profunzimilor sufletești. Introspectările sunt realizate într-o asumată atmosferă expresionistă, solitudine care mizează aproape totul pe revelația artistică. Fluidități clar-obscure însoțesc o neabătută dorință de esențializare. Poeziile din carte par detalii ale unor pânze saturniene. Cuvintele iau valori nebănuite, uneori salvatoare, alteori apropiate flagelării. Filonul ascensional vine să întâmpine puritatea versului: “vultur cu aripi bleu/ cerul planează/ deasupra lumii// copiii îi iubesc zborul// ca un surâs/ curcubeul coboară/ dintre nori// primii pași/ și iată câți/ fluturi” (viitor).Atingerile violete amintesc de inconfundabilele date proprii sufletului bacovian. Tot mai des ne situăm în zodia inimilor supliciate. Efuziunea îndrăgostită reprezintă una dintre puținele fațete dezirabile: “o armată de fiori/ încercuire strategică/ prin surprindere/ tropotele șuieratul scurt/ al lăncilor/ drept în inimă/ neliniștea/ aerul încins/ câmpul cu maci/ ochii tăi/ și iată-mă/ cucerită” (asediu). Optica asupra trecerii prin viață nu este departe de preceptele filosofiei existențialiste. Jocuri periculoase, flăcări glisante, glorii pătate de sânge marchează itinerariul nașterii în vederea morții. Profesarea cu asiduitate a subtilităților estetice ar putea constitui alternativa. Miniaturile Ottiliei Ardeleanu amintesc de spiritul fin caracteristic tușelor art nouveau. Poeta exersează tehnica privirii prin ferestre mutabile, îngândurare căreia trecerea timpului îi adaugă aspectări dureroase. Contactul cu măreția naturii conduce la inedite plutiri pasionate. Singurătatea și cavalcada clopotelor estompează câteodată amintitele fulgurații serafice. În acest context, impresiile au ceva din marile treceri înghețate. Perenitatea celor ce dor e imediat sesizabilă în volumul Ottiliei Ardeleanu. Identitate asumată fără rest: “sunt o femeie de plumb/ bacovian/ aștept să plouă/ fericirea mea/ pare să se petreacă/ o coridă de nori cu/ inima grea un taur soarele/ împunge aerul/ pânza roșie întinsă/ la orizontul oamenilor/ așezată în/ sufletul meu această arenă/ unde se dezbate/ acerba secetă” (atmosferă impersonală). Dorurile sunt bine camuflate printre evidentele aspectări terminale. Proximitatea conține acordurile unui potențial recviem: “cortegii/ lespezi albe/ nescrise/ fără trupuri/ îngeri ghemuiți în aripi/ mărunțiș de lacrimi/ la răscruce” (tristețe). Sentimentul golului este adus în discuție chiar și când se vorbește despre iubire. Latura contondentă a vieții nu ocolește pe nimeni. Totuși, pulsațiile inimii nu pot fi decât acaparatoare. Persistența evenimentelor ce apropie exuberanța se dovedește a fi repede deteriorabilă. Poeziile propuse de Ottilia Ardeleanu au nu de puține ori în prim-plan destructurări radicale, alipiri de vibrațiile enigmatice ale lui Thanatos. Maculările comportă o stranietate specială. Cele care vin de la inimă iau valori absolute. Punctul de plecare a numeroase poezii din carte îl constituie iubirea, patima acesteia. Exodul gândurilor poartă cu el cromatica unor neașteptate semne. Acordurile culte ale volumului revelează fațete lirice profunde: “vioara a murit/ în mâinile mele/ obosite să frământe acorduri// tăcerea este un dirijor tânăr// singure în reverberație/ dezamăgirile// pe portativ/ tristețea se cântă/ după diez// în do major inima// nimeni/ să aplaude/ la scenă deschisă” (singură în orchestră).

OCTAVIAN MIHALCEA

De-a dragul fericirii

Recenzie la: mon amour ma tristesse /întâmplări de viață în est/ de Carmen Secere

Paradoxal, Carmen Secere, binecunoscută prin esențe versificate, își începe volumul mon amour ma tristesse cu poezia fericirea. Dar, cum ea însăși o dovedește prin lirica sa, “facem alegeri mici fără să știm/ că sunt marile decizii”. Și nu e constatare, ci chiar convingerea poetei căreia mă alătur cu întreaga energetică sufletească. Astfel, simt poesisul ei mergând, în paralel, în trăirea cotidiană și în simțirea transcendentală, universală și de neatins, dar pe care poeta și-o imaginează atât de aproape încât se poate confunda cu existența telurică, palpabilă, îmbrățișabilă. Tot în contextul presupusei fericiri, poeta meditează la un soi de boală lumească despre care nimeni nu a putut decide dacă e vindecabilă ori ucigătoare și nu poate să nu se întrebe “dacă la început a fost cuvântul/ de ce oamenii ucid vocile”.

Dragostea, acest sentiment care înflorește a fericire, se află tot pe partea întunecată a sinelui și se luptă, donchihotian, cu morile de vânt. E un pod de piatră dărâmat. Iar “râsul imprimat/ pe casete audio” seamănă teribil cu “țipătul cucuvelei/ la colțul casei” ori, la fel de bine, cu strigătul lui Munch.

Poeta trăiește în prezentul ambulatoriu în care sinele e devastat de sirene și de goana ambulanțelor. Cerul pare cuminecătura împărțită muribunzilor. Fericirea ei este o cucută. Iubirile cresc numai din cicatrici. Lumea este o zgârietură de lup înfometat, urlând universului interior!

Fericirea este de trimis la știri, “ziarele miros a cerneală”, “undeva o femeie plânge/ în gând”, “vara e pe sfârșite/…// până mâine ar trebui/ să-mi îngrop morții”, poezia este o știre senzațională venită din sufletul poetei în lume cu țipătul liric adecvat!

Poezia Carmenei Secere este de o luciditate dureroasă. Citești și rănile se multiplică. Citești și zâmbetul vieții devine fals. Citești și cineva țipă de se adâncesc apele! Ea respiră viață, deși cuvintele i se întorc pe dos, i se întorc împotrivă, dar e convinsă că doar viața e semnificație, doar viața merită strădania, și că “moartea nu vindecă/ pe nimeni”.

Atâtea titluri duc spre nimicul existențial, încât ai putea să te încâlcești în ele și să nu mai poți găsi drumul către lumea dorită: spaime, haotic, fracturi, cuie, cicatrici, nimic, căci “totul se năruie/ înainte să te obișnuiești/ cu nimicul”.

Expresionismul poeziei sale se află la capătul naufragilui sufletesc. Își face adăpost din mediul înconjurător, riscă poate pe cartea vieții, încearcă norocul în lumina orașului în care iubirile au apus de mult. Amintirile frumoase se decolorează, ființa își uită numele- semn al apocalipsei interioare, cineva neștiut îi fotografiază neliniștile, binele și răul se leagănă firesc, totul e o grafică și simți cum îți fuge pământul de sub picioare. Viața e carne și frig. Un teatru în care “spectatorii vor să vadă sânge”.

Fericirea e orbire, încercarea de a fi altfel decât ești, poate un nevăzător care nu greșește drumul doar pentru că bastonul alb este felinarul care deschide drumul cel bun: “îngenunchez/ să mă găsească lumina/ zilei în care am traversat lumea/ cu un baston alb”. În fond, fericirea trebuie căutată și în cel mai dens întuneric. Trebuie doar să crezi că ești la un pas de ea!

Cum viața este doar o trecere, poeta se închipuie gara în care mai vine, mai pleacă acel tren al iluziilor, viața pe un peron palerian, când simțămintele sclipesc asemenea aștrilor ispitei. Singurătatea este frâna. Se maturizează prin frecare cu șinele. Ies scântei. Miroase a fum și a zgomot pentru nimic. Viața are dinți și există o singură formulă spre a te declara fericit, și anume, să găsești în fiecare dimineață două periuțe de dinți.

Viața e un orb care “pipăie/ lumina dintr-o vioară”. Poeta care se contrazice este ea, Carmen Secere, dar se contrazice în același context shakespearian de a fi sau a nu fi. Doar “se spune că pentru fericire/ e nevoie de antrenament”!

Într-un existențialism pe care nu vrem să-l legăm neapărat de filozofie, încercăm să ne îndepărtăm de fixism, să vedem realitatea și să găsim atmosfera unei fericiri continue, dar pentru asta probabil că ar trebui nouă vieți, ca nouă ape de a spăla grâul morții. Însă, “nu e nimic bătut în cuie/ doar ideile noastre sunt fixe/ și învechite”.

Fericirea acestei poete e undeva “între dragoste și ură/ stă ca un revolver negru/ ca un glonț indecis”. Ea știe să scrie despre “un poem tânăr/ împușcat în piept”.

Să plângi un suiș spre golgota când știi că alt drum spre fericire nu există este inutil. Viața este o pânză pe care culorile se amestecă în funcție de starea zilei, de intensitatea luminii ori de obrăznicia întunericului. Durerea este uneori cea mai fragilă fericire. Cu aripile golașe pe lângă trup.

Ca să vezi realitatea e să ștergi geamurile prin care privești. Pustietatea lăuntrică roade. Exact ca o rozătoare. Vocea e o minune care ține mai mult de trei zile.

Carmen Secere e o voce!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 6 martie 2022

Brațe de fluturi sau flori trecătoare?

Recenzie la: Păpuși din lacrimi de Rodica Rădița Răpeanu

Rodica Rădița Răpeanu intră în peisajul literar cu prima sa carte abia în 2020, cunoscută fiind mai ales pe saiturile și cluburile literare online.

Păpuși din lacrimi este volumul de debut, ieșit de sub tipar la editura clujeană Ecou Transilvan, prefațat laborios de prof. Lucia-Elena Locusteanu căreia i se alătură cu impresii și aprecieri critice mai mulți poeți, artiști și prieteni din anturajul autoarei. Volumul se finalizează cu un scurt CV și o anexă foto.

Autoarea scrie poezie clasică cu ferment liric feminin. Apăsător, accentul său se pune pe trăiri personale, zbateri și nădejdi, linia sa sufletească situându-se la orizontul dintre iubire și dramatismul temperat al rămânerii într-un sentimentalism de care nu vrea să se debaraseze.

Autoarea pune aură femeii, o idolatrizează, aproape că o confundă cu o zeitate, făcându-și totem din iubirea pe care o dăruiește convinsă fiind de menirea acesteia în viață. Atribuie femeii, pe lângă iubire, puterea aceea de a trece peste vâltorile vieții, renăscând ca pasărea phoenix, din propria cenușă. Focul mistuitor al iubirii se face simțit în tot acest volum care nu întâmplător își duce numele. Fiindcă, o femeie știe și să plângă, desigur cu discreția cuvenită.

Chiar dacă Rodica Răpeanu dedică un capitol important poeziei patriotice, și aici tot la iubire asistăm, la un frenetism al mândriei de neam și de țară, fără de care poate că poetul nu ar mai fi poet. Bineînțeles că pecetea cea mai frumoasă a iubirii de țară este așezată pe fila mândriei de mamă româncă: “Și-s pricepută în tot ce fac/ Și frumusețea mea podoabă-i încă,/ Iar pruncul meu de azi e pui de dac/ Și mândră sunt ca mamă și româncă!“.

Subiectele referitoare la patriotism ating tarele unei lumi care pare să nu se mai vindece vreodată: hoția, mârșăvia, avariția, îndepărtarea de glie și tot mai lung drumul spre străinătatea în care se pun speranțele unui trai în conformitate cu ambițiile și năzuințele mileniului trei, mileniu care se dovedește și mai zbuciumat decât imaginația chiar și a celor mai puternici și celor mai în măsură să prezică, îndepărtarea de credință și de Dumnezeu, sterilitatea conștiinței-de-sine, politica tot mai dezumanizantă și altele. Subiecte devastatoare pe care poeta le tratează cu dramatismul unei inimi de mamă care gândește un viitor luminos puiuțului ei de dac. O frumoasă rugă pentru vindecarea țării este chiar poezia Doctore, mă doare țara…

Autoarea dedică un capitol aparte liricii populare, îndrăgostită fiind de balade și doine, cântece de cătănie, înstrăinare, petrecere și dragoste, ritualuri și tradiții românești precum bocetul, strigătura, cimilitura, magia ca parte a misticismului. Există o anume suavitate în doinele și baladele ei. Ceea ce conferă farmec acestui capitol este și folosirea regionalismelor, astfel, poeziile au o melodicitate aparte: Tocmindu-mă c-un sluger/ Să-mi aducă din ungher/ Un căuș plin cu piper//… Vreau și salvie și fag./ Să le-amestec în chișleag,//… Lâng-o fiertură de spânz,/ Dimineața înspre prânz/ Să-i dau câte-un pic de grunz,/ Să necheze ca un mânz…

Rodica Răpeanu aduce, astfel, cu sine, acele cadre minunate țărănești, tradiționale, și iată câteva exemplificări: Moștenii-Grecilor, vatra Boțeștilor, Hoanca Sturului, Dolea- valea seacă; baladescul trecut amprentat de sărbătorile petrecute în strai și stil românesc precum drăgaicele; personaje de basm cum haiducul Radu Anghel, haramin de Bărbuleț, Dragobetele, ultimul solomonar etc.

Autoarea are sensibilități majore legate de spirit și rezonanța sufletească, astfel încât se simte deseori prada unor oameni, rănită, marginalizată…

Deși capitolul al patrulea se numește Poezii de inimă din moșia sufletului meu, aceasta nu se transpune într-un moșier, bogăția revenind de drept poeziei sale tumultuoase, încărcate de iubire și totodată de spaime pe care le escaladează cu inima curată, cu o sinceritate debordantă. Poeta e mai degrabă adepta lacrimilor, doar nu degeaba titlul volumului!, decât al zâmbetului răvășitor! Pune preț pe libertate, pe curaj, pe individualitateși temeritate: Privește lumea-n ochi atunci când îi vorbești – este doar o formulă de încurajare adresată fiului său, Alexandru Mario Moldoveanu. La fel, pentru cel de-al doilea fiu, Cătălin: Mă visam embrion în pântecul mamei,/ O, ce cald și ce bine-mi era!.

O serie de poezii este dedicată mamei. De altfel, Rodica Rădița Răpeanu – RRR i-aș zice, abreviindu-i numele-, se află permanent în conexiune delicată între părrinți și copii, între dragostea pentru trecut și cea pentru viitorul său emoțional. Mama este un reper asemuit cu o iconică făptură, se poate închina ei ca la oricare sfânt sculptat sau pictat pe zidurile unei biserici. Mama e motiv de laudă, de patos, de durere, de muncă fără preget, de dumnezeire! Nici tatăl nu iese din cadrul sentimental al autoarei. Cum ar fi putut să sară peste spiritual său?! Destinul e un jug la care au tras din plin strămoșii, cei mai apropiați fiind părinții.

Poezia Rodicăi Rădița Răpeanu este o metamorfoză de la sufletul ei către întreaga familie. Nu se poate să nu-i pomenească pe toți, să dedice fiecăruia măcar o pagină. Și asta face și mai cutremurător filonul poetic în care ea pare o simplă păpădie suflată spre nicăieri, deși ține cu dinții de toate făpturile care i se apropie într-un fel sau altul. Aici cred eu că se află tăria poetei, în lanțul familiei, în zalele de iubire înnodate cuvânt cu cuvânt pe firul poeziei și al vieții.

În fapt, volumul de față este o traiectorie firească a unei vieți, cu bune și rele, dar mai ales cu trăiri și amintiri valoroase din care versul scânteiază lumină și lacrimi. Poeta nu așază cronologic amintirile, mai degrabă le amalgamează, ne supune zbuciumului, frământărilor sale, tuturor confruntărilor și potopirilor. Cu ea este când zbor, când cădere. Când lovire pentru a da magmei interioare acel forfot de creație.

Potpuriu eterogen de dragoste-colaje ritmate reprezintă doar călcâiele crăpate numai de iubiri săpate. Este zona scrisă ca un angajament al iubirii, poezia adamică a răsfățului în sânge când un gând deocheat simțirea îmi scurmă. Poate că iubirea se vrea coșarul sau vreun don juan nebun, neprihănită, un moft chiar sub ochii tuturor. Oricum ar fi, poeta își urmează calea visului, cu îndârjire de femeie.Este o eminesciană lumină licărită-n ram, și-i vine să tacă și să zică după același dor zămislit în cuvântul dintâi. 

Capitolul de față este un paralelism între bărbatul care idolatrizează femeia și femeia care se simte atrasă în mrejele acestuia. Iubirea este tumultuoasă, zburdalnică, nebunească, un braț de fluturi, felină trărcată, un moft chiar, intruziune, isterie, adevăr și mit, motiv întemeiat de război și pace în lume: De-ar fi s-o luăm de la-nceput,/ O Evă-n fiecare zace./ Un ideal preconceput,/ Ce a stârnit război și pace! afirmă RRR în poezia Femeia-i viața tuturor, considerând-o cheia care deschide cele mai frumoase porți ale vieții.

Încărcată de mister, de un aer aparte, voluptuoasă, ducându-și păcatul originar cu demnitate, femeia este deținătoarea vieții prin rolul său asumat de mamă.

Dinspre partea bărbatului, autoarea, îndrăgostita eternă, se dăruiește prin scris: privirile tale mi-au sfredelit sânii grei/ ca două poeme…

Poeziile din Vers alb, pentru zile negre, sunt reale declarații de dragoste și dor în care RRR se simte metamorfozată în pasăre, floare, curcubeu, regină, miez de prescură și, desigur, cuvânt, se simte înnobilată și ridicată în slava cerului, își transformă iubirea în stare de levitație. Toate apele învolburate se liniștesc, gândurile devin cele mai frumoase vise.

Ultimul capitol, Anotimpuri, este dedicat pur și simplu anotimpurilor, tratate în ordinea firească, dinspre primăvară- Odorul Primăverii fiind poezia deschizătoare-, înspre iarnă, Caii zăpezilor închizând atât capitolul, cât și volumul. Aici, o găsim pe autoare aproape de Vasile Alecsandri și Ciprian Porumbescu, prin Crai nou…; de Mircea Eliade, prin Ploi din vară sau Nuntă-n cer. Melancoliile sunt reperele sale principale. Chiar dacă primăvara este despre înflorire, poeta vorbește și despre plopii solitari, eminescieni, și despre sălciile pletoase cu trupul lor plecat, concomitent cu cireși, frezii, lalele, lavande, crini și altele care sugerează renașterea, învierea, farmecul. La fel cum și vara, deși inundată de căldură, lumină din abundență și de forfota vieții, totuși, poeta nu trece cu vederea ploile consistente, diluviile mai mult sau mai puțin imaginate, dorurile care potopesc inimi de îndrăgostiți. Chiar și negurile, tenebrele și prezența corbului edgarian în câteva dintre poezii induc acea componentă negativă existențială, cu temeri și neliniști. Întomnări și constrângeri este un titlu care tocmai acest aspect de antagonism între anotimp și ceea ce poate fi dăunător fizic și spiritual o dovedește.

Triptic de toamnă amintește chiar de piesa de teatru Gaițele a lui Kirițescu: Toamna mea roibă/ ce rău ai visat/ popa să aibă/ de lucru în sat/ și peste groapă/ să-ți verse din plin/ în loc de apă/ clondirul cu vin.

Păpuși din lacrimi este un adevărat ecou sufletesc răsfrânt în versuri curajoase, lucide, emoționante!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 5 martie 2022