Reverie cu ochii deschiși

(Ana Urma: Isadorable, ed. Art Book, Bacău, 2015)

Cartea Anei Urma mă aștepta de mult pe raftul contemporan al bibliotecii, într-o cumințenie care i se potrivește, neștiind când îi va veni rândul la impresie olfactiv-spirituală, într-o așteptare cum numai cuvintele la-locul-lor, delicate o pot suporta.

Vine o zi când cuvintele singure te caută – afirmă poeta în miniprefața din volumul său de debut, Isadorable. Și cred că este un timp al poeziei, un timp când vine ea către noi. Fie în calitate de expozant, fie în calitate de beneficiar.

Răsfoind cartea, m-au întâmpinat poeme robuste, masive, ca de altfel și multele titluri lungi, impresia la prima vedere fiind de consistență și plenitudine, spațiu dens populat de cuvinte care trădează instant repere lirice de anvergură. Versul său este unul narativ, povestit, pe alocuri cu tentă elegiacă.

Penetrând universul liric al poetei, se aude în surdină o compoziție grav-meditativă, însoțitoare pe tot parcursul lecturii.

Cartea este împodobită cu dantelării imagistice, în diverse culori, iar între cuvinte predomină verdele/ Poem pentru depărtările noastre.

Volumul prezintă o lume mirifică aglutinată cu melancolii, depărtări și urme ale unui trecut foarte vizibil din care transpare zâmbetul copilului de odinioară. Ce aduce interesant volumul de față este împletirea mai multor lumi, cu specificul lor, cu inserții de cuvinte adecvate locurilor și tradițiilor acelora.

Lumea scrisului este dependentă de efectul de flurure, adică de punctul inițial de la care pornește o etapă, o explozie poetică pentru a putea ajunge la efectul scontat asupra cititorului. Dacă altele vor fi fazele incipiente, atunci și rezultatele vor fi total diferite, altele vor fi rezonanțele: ținute o vreme în minte/ înalte și clare să-ți fie cuvintele/ înțelesul rotund/ ca tabloul naiv locuit de culoare/ casa scrisului tău va fi luminată/ în fraze pasaje idee pe foaia blueprint/ până se usucă cerneala…/ Efectul de fluture.

Volumul este un soi de reverie cu ochii deschiși, cuvintele, emoțiile se întâmplă cu grație și vivacitate, metaforele sunt reale podoabe ale cuvintelor, le conferă străluciri diamantine, le antrenează în dansuri aristocratice: pășeam cu avânt pragul zilei/ când o gheară brutal m-a oprit/ sfâșiindu-mi eșarfa flori călcate în picioare/ pirueta forțată și un pas înapoi//… în adagio pașii străluciri de salon un pian muzici vechi/ scena dansului lumii sună scurt sacadat sub talpa desculță/ ca ventuza pe coapsele nude cu mișcări de felină/ I-sa-do-ra dansând un poem/ Isadorable.

În fiecare poem, iubirea străbate cuvintele, paradoxal, chiar și în Tratat despre singurătate: … se răscolește cenușa unui foc stins prea/ devreme.

Ploaie, frunze, verde și muzică sunt dezlănțuiri ale sinelui pe scena unei mereu invocate singurătăți, aproape teatrale. Versurile dispun de o cromatică orientală pe alocuri, europenă în bună parte, cu inserții de cuvinte specifice zonelor geografice colindate: zen, isadorable, soledad, șhamani, obi etc. și o magie care se vădește între fluxul și refluxul inspirației.

Isadorable este un volum verde,  un landscape verde – culoarea vieții și primenirii, culoarea înnoirii și renașterii-, primind și redând simbolistica acestei culori: puritate, liniște, contemplație, înviorare, speranță, germinație, înviere. Termenul este laitmotiv al liricii Anei, există puține poeme care să nu îmbrace această culoare într-un fel sau altul: Bat la geam păsări verzi primăvara/ Călătoria în zen; trei secunde de verde mai am/ De Singurătate; firul verde de laur…/ Mesaj de departe; desprind elegant frunza verde pictată/ în mătasea de china cu pulberi de jad…/ Isadorable; între cuvinte predomină verdele…/ sau câmpia te va urma dar mai ales cerul și verdele/ Poem pentru depărtările noastre; cutreier desculță să nu te rănesc tot verdele copt/ caut prin venele cave…/ Cântec de leagăn; …din orașul tuturor rămâne clipa dând pe-afară/ cu un cântec tolba grea pe umeri vântul suflă/ verde fraged peste unul peste altul verde copt/ Joc maxim; umbra șoimului verde/ m-atinge în treacăt pe frunte/ Cineva știe.

Cuvintecântec, cuvinte de verde, note muzicale și pete de culoare într-un tablou senzitiv reușit, expresionist, care, privit în ansamblu, transmite iubire, luat pe cadre, semnifică diverse stări, de la copilărie, singurătate, nostalgie, introspecție cultural-artistică, iubire, până la rugă și apropiere divină. Iubirea poate fi Cântec de leagăn pentru lună și umbrele noastre, conchide Ana Urma în versurile din acest poem: blocați în tunelul iubirii/ ne-am jurat să clădim fiecare celuilalt/ un fel de acasă pentru eternitate. În accepțiunea poetei, iubirea este o construcție de rezistență, o citadelă, un castel cu turnuri, ceva greu de doborât, de ruinat.

Fiecare poem are ritualul său, așa cum ai prepara ceaiul. Mai întâi procesul de fierbere, infuzarea plantei, înghițiturile mici, inspirarea aromei, savoarea, nostalgia si toate sentimentele trezite în fața ceștii: ritualul e simplu/ cântecul apei când fierbe începe electric se umplu conducte/ zăvoarele cad se deschid robinete ca-ntr-o junglă sonoră trec/ iguane…/ până apa fierbe o torn peste frunza uscată/ în ceașcă// aproape aștept infuzarea/ minutele trec si mirosul intră sub piele…// cu nesaț sorb licoarea fierbinte…// tabiet cu eresuri vei spune/ La un ceai cu tamile.

În poetica Anei Urma, copacul vieții se confundă cu un copac al cuvintelor, arborele genealogic format din vocabule lungi și consoane boante crescând alte și alte ramuri. peste tot sunt cuvinte undeva un poet respiră prin ele/ odihnind în silabe tocite e sufletul lui tăcerea-i tristețea/ Poem despre cum nu se poate trăi fără cuvinte.

Volumul Isadorable este o adorare a cuvântului care se naște din verde și are, prin urmare, o natură verde compusă din iarbă, copaci, câmpii, flori, fluturi, păsări: pun deoparte cuvinte pentru zilele când păsări/ cu irișii plini de alte păsări caută firimituri pe pervaz/ sau apa din palme și trilul rămâne dincolo de zbor/ Păsări cu irișii plini. Metaforele Anei sunt foarte subtile, ca și în versurile de mai înainte, au o grație cu care întâmpină cititorul. Cuvintele ei se transformă în hrană pentru păsări. Sunt chiar păsări care se apropie de sufletul uman: cuvintele-păsări mai tulbură ape/ La capătul privirii.

Pământul întreg, într-o imagine plastică, poate fi considerat un glob de cuvinte: și scribul răspunde rotind în vârful peniței un glob de/ cuvinte aici și acum cu noi fumegând înăuntru/ Fotografia clipei.

Ana adună toate artele într-un tablou expresionist: poezie, dans, muzică, pictură, este o întreagă coregrafie estetică, un volum al adorării frumosului și care își merită cu prisosință titlul. Autoarea îmbină aceste arte într-un mod artistic original, insuflă acea încântare pentru suflet, se întrevede aici o călătorie de plăcere veritabilă pe căile cuvântului scris. Acest volum este un adevărat periplu prin cultura lumii, iată cum ne poartă prin India (tamile, namaste), Spania (soledad, isadorable), Italia (passacagli), America (Isadora), Japonia (obi), lumea arabă (djinni, șeitan), este călătoria în timp prin efect de fluture.

Isadorable este un volum muzical, sunetul muzicii se desprinde când din harfă, când de pe limba ploilor/ Cuibul nimfelor (exercițiu impus), când rătăcită o pasăre cântă ecoul repetă/ un fado/ Imposibila uitare, când se aude ultimul gong/ La capătul privirii, când isonul rugii mișcă piatra și pietrele vorbesc/ Fotografia clipei; în orașul tuturor/ cântă greieri tot mai stins…/ Joc maxim; știu gustul zăpezii dinspre nord vine frigul/ e târziu pentru fluier caval sau vioară/ și totuși tresar răzbit de-un colind și lerui să umplu pustiul/ Poveste de iarnă; caut prin venele cave poezia vioara din vis/ Cântec de leagăn; orga vântului s-a pornit/ Târziu; mă împart între ploaie și bach/ De Singurătate; în adagio pașii strălucitori de salon un pian muzici vechi/ Isadorable; în mesteceni înalte coroane tăcerile amețitoare/ deși nu e parcă doinește Leșe cu noduri de frunze/ Soledad; de câte ori rămânea singură/… îngâna cânturi vechi de împăcare/ Un portret altfel; și atunci din tării cuvintele ning/ lutul adamic începe să cânte pe tonuri înalte/ ca vântul în golul de trestii la vreme de seară/ Vivaldi aproape absurd; note grave compun simfonii pe coarde de lut/ Mă întreb dacă eu am visat visul meu; mi-e pacea egală cu dorul/ exilat doar pe insula minții/ totuși freamătul mării m-ajunge/ când valul cu vântul se-ngână/ din larg ondinele cântă/ Gânduri în expansiune aproape de țărm; un cântec înalt mă salvează și vreau să-nțeleg/ ce e strâmb ce e drept unde ești/ ești un flaut o orgă un clopot/ Lecția despre vise; și notele ploii compun// passacaglii/ Libret de florar*

Totul respiră viață în poezia Anei Urma, totul este înmugurire, înverzire, sevă, coloristică, senzație, vibrație, acorduri lirice, lumină, zbor, palme deschise, mai precis iubire de frumos. Există o liniște de catedrală, o determinare pentru păstrarea unei tăceri de bun-simț în fața frumosului, a artelor, ceva tainic în călătoria multiculturală prin cuvinte: chem pe vârfuri tăcerea/ Scrisori cu addenda.

Volumul păstrează un puternic iz romanțios, toamna fiind sezonul predilect, cel al oniricului, al neuitării, cu hieratice orientări, cu o solemnitate a discursului inducând o anume atitudine, mai sfioasă, mai evlavioasă. Ploaia devine instrument muzical în mâinile toamnei. Este prezentă într-o mare măsură, bate tactul pe coadele sufletești ale autoarei, în armonie cu trăirile acesteia.

Volumul este efectiv o călătorie, iar ca fortificare a acestui atribut poeta folosește cu succes laitmotivul tălpi care sugerează în primul rând mișcarea, deplasarea: cărări bătucite sub tălpile roase/ În treacăt un înger (silenzio); peste tot sunt flori proaspete pământ reavăn/ cimitirul a fost renovat de curând pavajul răsună/ a gol sub tălpile noastre/ Poem despre cum nu se poate trăi fără cuvinte; rămase deschise tălpile goale cată pământ pentru încă/  un pas pentru acel dincolo…/ La un ceai cu tamile; Lângă țărm slăbea cingătoarea pe vârfuri valsa/ ușor șchiopătând sub tălpile-i goale respiram îndelung/ ca oceanul/ Călătoria în zen: scena dansului lumii sună scurt sacadat sub talpa desculță/ Isadorable; pe gheața subțire făclieri recompun visul meu/ simt desenul sub tălpi și dreptele unghiuri/ ca prin pâslă mă mișc treapta Psalmilor urc/ Mă întreb dacă am visat visul meu.

Prin urmare, volumul Anei Urma este un univers liric în mișcare, în acțiune, în reîmprospătare și reînnoire, un miraj de fireturi și broderii artistice care decorează și redecorează existența, lumea, așezate în lumina reveriei; este o transcendere a realului. Numindu-l volum al călătoriilor într-o geografie bine studiată de către autoare și cu repere anume fixate, șabloane culturale oriental-europene dichisite cu imagini și expresii calde, sufletești, tonus vivace, irezistibil, melanj de termeni recrudescenți (la modul figurativ), itinerariul devine din necunoscut într-unul care stârnește simultan curiozitate și plăcerea de a cunoaște.

Epicul o prinde foarte bine pe autoare, poemele sunt povești despre locuri și oameni, despre oameni și îndeletniciri, despre îndeletniciri și specificitate, despre gust și savoare, despre estetic și calitate etc. Sunt povești cu florile dalbe, lerui, colinde, clavire, lampagii, azime, canate, inscripții baroce, mirt și alți termeni dintr-un istoric mai vechi, ușor arhaic, dar fără a ieși din sfera tradițiilor. Uneori, tenta elegiacă a poemelor completează tabloul poetic și care încadrează și îmbină cu măiestrie elemente fanteziste.

Ana așază artele în albia acestui volum, un fluviu care, urmărit în curgerea lui, induce frumosul, gingășia, puritatea, vioiciunea unei iubiri curate și trainice, așa cum o face în ultimul poem din carte: iau fărâme/ le sădesc în alt om și aștept/ și aștept până sevele frăgezesc cruste reci/ sau pământ înțesat cu orgolii și repet/ și repet până mugurii dau/ în iubire/ Disertație după un poem.

Dar, cum spunea Buddha: “Nimic nu există vreodată întru totul singur. Orice este în relaţie cu altceva.”, așa afirm și eu că Ana este într-o relație adorabilă cu poezia.

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 27 oct. 2018

 

(Urmuz, nr. 11-12/ 2018, p.17-20)

(Sintagme literare, nr. 4/ 2019, p.86-87)

Exegeza, între reverii poetice şi excursuri intimiste

Ottilia Ardeleanu, de curând membră a Uniunii Scriitorilor din România, a început să-şi exerseze condeiul în critica literară încă din anul 2014, dar nu o face în maniera obişnuită, ci ocolind cărările bătătorite dintr-un motiv simplu: este poetă înainte de toate. O talentată poetă. De altfel, titlul cărţii, Reflecţii poetice, anunţă tematica lucrării şi modalitatea de lucru a autoarei de la Pontul Euxin. Cele nouăsprezece recenzii conţinute în carte sunt dedicate exclusiv unor volume de poezie. Și tocmai poezia, tărâmul fermecat unde Ottilia îşi are reşedinţa spirituală, este cea care îi oferă bucuria de a  alege să scrie despre lirica unor oameni pe care i-a cunoscut direct sau care au inspirat-o într-un fel sau altul. Nu face un comentariu literar simplu, sobru, strict, nu are în intenţie să facă acest lucru. Ea este soră-poetă cu autorii despre ale căror demersuri lirice scrie, este prietenă-poetă, este o căutătoare vajnică de aur în sufletul recenzaţilor, gata să se mire, să se entuziasmeze, să păstreze în sita exegezei doar virtuţile, reuşitele, particularul demn de lauda sa. Bucuria lecturii o face generoasă, iar judecăţile de valoare sunt exprimate cu grijă, pentru a nu altera demersul analitic. Rămâne atentă atât la ansamblu, cât şi la detaliul semnificativ, chiar dacă abundă momentele de reverie poetică şi nu lipsesc excursurile intimiste.

Reflecţii poetice este, într-o anumită măsură, o carte-spovedanie. Mărturisirile recenzentei vin din diferite imbolduri inspiratoare, cartea nefiind doar despre poezie şi despre autorii acesteia, ci şi despre impactul lecturii asupra sa. Se întâmplă ca frânturi din poezia citită să se convertească uneori, încet-încet, în propria poezie, cu altă esenţă, ce-i drept, ceea ce asigură o notă distinctivă actului eseistic-exegetic.

O constantă a fiecărui comentariu este aceea că, înainte de a citi o carte, Ottilia oficiază un fel de ritual: priveşte în jur, observă prezentul imediat, pe cel al sufletului său, pe cel al casei şi absoarbe binele, abandonând îngrijorările într-un ungher neglijabil, ştiind că acesta este momentul prielnic pentru a le substitui cu bucuria, cu surpriza, cu plăcerea lecturii, sau rememorează întâmplări din copilărie, parcă pentru a se încărca din nou cu energia şi cu magia acelor vremuri. E ca şi cum s-ar pregăti, ca şi cum s-ar purifica înainte de a intra în templul unei cărţi. Poate de aceea tonul e blând, plin de căldură, trădând dorinţa de a domoli furii sau tăceri, tristeţi sau gânduri de neiubire. Iar când acest ton devine pregnant confesiv, neavând ce să caute în mod normal într-o cronică literară, ducând uneori spre un lirism pur, e clar că Ottilia are în vedere elevarea spirituală. A cui? A sa, a autorilor de poezie, a cititorilor, a semenilor. Ea ţese, în aşteptarea cititorilor cărţilor pe care le analizează, covorul de la intrarea în templu; rostul acestuia este de a-i pregăti şi pe cititori, de a le şterge colbul de pe picioare şi nepăsarea/ apatia, eventuala neomenie a unora dintre ei. Astfel, reuşeşte să facă sărbătoare din lectura fiecărei cărţi, iar pe autor, să-l aducă mai aproape de iubitorii versului.

Comentatoarea oferă perspective de interpretare, fără să impună un raţionament sau aprecieri definitive, lăsând spaţiu fiecărui cititor pentru propria desluşire a textului, în propria cheie, doar plecând de la impresiile, părerile, credinţele, observaţiile, jocurile, poematizările ei.

Citirea unei cărţi poate fi comparabilă cu un eveniment erotic: „Am intrat în mica bibliotecă şi am luat o carte la întâmplare. (…) simţeam nevoia să o citesc. Aşa cum aş sta faţă în faţă cu iubitul, la o cafea altfel. Mută”. Sau, întâlnind un titlu incitant, Ottilia începe să facă presupuneri, îşi manifestă nerăbdarea de a intra în lumea cărţii respective, speră la o anumită temă, cum ar fi dragostea, căreia i se adresează direct, ca unei zeităţi inefabile: „Poeme mai lungi decât numele tău.  Sunt curioasă. O fi numele tău, dragoste? Numai pentru tine nu există suficiente cuvinte! Mă afund în lectură”. De altfel, titlurile comentariilor sale sunt surprinzătoare, desprinse din miez de poezie, anafură de luat pe burta goală întru cinstirea spiritului cărţii.

Fire de poet, consecventă deprinderii de a căuta să fie conectată cu iubitorii de frumos, Ottilia se comportă la fel şi atunci când trebuie să atragă atenţia acestora asupra cărţilor despre care scrie. Li se adresează cititorilor în mod direct, reţinându-i lângă ea ca pe nişte prieteni cărora le suscită interesul prin intermediul mai multor abordări ingenioase: „Să nu spui că exagerez. Deşi nu trebuie să dau explicaţii, totuşi îţi voi spune că nu demult am cunoscut o doamnă…”; „Viaţa. Un nume comun, aţi spune. Dar dezbrăcaţi-o de năravuri, cercetaţi-o până la ultima celulă, descompuneţi-o pe litere, disecaţi, aşezaţi-o microscopic şi vedeţi cât este de complexă.”. Tot pentru a atrage atenţia cititorului, dar şi pentru a stabili o punte de legătură mai trainică între el şi autor, cronicarul recurge la portretizarea poetului sau descrie emoţia întâlnirii sale directe cu acesta: „Ochii ei mari vorbesc. Dacă-i priveşti, înţelegi ce vor să spună. Un copil matur, înzestrat cu multe calităţi. Întâia oară când ne-am întâlnit la City Mall, am găsit-o studiind, pe o bancă, departe de lumea înconjurătoare prezentă. Dar ca printr-un declic, în momentul în care m-am apropiat de ea, m-a şi văzut. Ne-am zâmbit. Ne-am îmbrăţişat. Mi-era teamă să o strâng, era aşa de firavă. Mă gândeam că se poate rupe în tot atâtea oase câte avea de studiat”; „Poeta Luminiţa Zaharia are o singurătate veselă. Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă ştie cum. Două jumătăţi de măr: una otrăvită. Cea mai ipocrit de frumoasă. Şi te tentează să muşti măcar o dată. Suficient ca să mori de savoare. Singularia poetei este de un umor care strânge, frisonant, care înfioară. Un mic monstru cu un obraz neted şi celălalt zbârcit”.

Uneori, pentru a transcende secunda ternă, se joacă încercând să intuiască adevărul dintre copertele unei cărţi înainte de a o deschide. E o plăcere vinovată, un exerciţiu între lucid şi ludic. Cifra şase, repetată, dobândeşte valenţe incantatorii: „Brusc dau cu ochii de Cântece de la şase de Ecaterina Bargan. Să fie vorba de cântecele de la şase ani proiectate în actualitate?! Sau poate de cântecele de la ora şase, după ceaiul amiezii, cu un tempo anume şi o reverberaţie personală… Posibil să fie nişte cântece care se aud de la etajul şase unde un chef de viaţă se dezlănţuie… sau de ce nu, şase feluri de a intona şase cântece din copilărie ori şase poeme ascunse sub parchet…”. Momentele de descriere a întâlnirii cu autorul reprezintă un alt prilej de reflecţie asupra vieţii, cu toate ale sale, de la ambient, la emoţie: „Mirosea puternic a nămol descântător de trupuri şi de dureri, nu ştie omul câte ştie ghiolul. Singurătăţile noastre se înţelegeau foarte bine, ne bucuram că nu trebuie să ne ocupăm de ele în mod expres.”. De asemenea, o fulguraţie a unei expresii dintr-o carte devine pretext de reflecţie, de apolinică dezbatere între sinele simplu, al omului, şi cel superior, al poetului. Foloseşte simboluri pentru a-şi transborda cititorii în lumea pe care şi-o imaginează, aşa cum este simbolul ferestrei („O fereastră deschisă te poate risipi în lume”) sau al florii („Singurătatea e ca o floare care se prinde repede chiar şi dintr-un lăstar furat. Se lasă pe mâna cuiva care o copileşte, o udă, o aşază la lumină şi ea creşte ca nebuna, înfloreşte în perioadele cele mai ciudate din viaţă, se ofileşte pentru scurtă vreme, care înseamnă reînnoire, şi dintr-odată o vezi cum se înalţă către soare, mai dornică de a fermeca, de a epata cu parfumul şi culorile ei. Uneori, se copilăreşte doar pentru a te amăgi cu purtarea ei. Şi te ţii după ea. Nici nu ştii când ajungi la capătul vieţii. Te iscodeşte până află unde ţii poezia, lucrul care îi place foarte mult.”). Ottilia este într-un permanent dialog cu muza, cu sufletul „acumulat de pe la oameni”, de unde şi stările de meditaţie profundă.

Câteodată, deconspiră chiar aspecte/ etape ale modalităţii sale de lucru: „zăbovesc asupra secvenţelor atractive, interesante, ieşite din comun, recitesc pe altele pe care [autorul, n.n.] le consideră demne de a fi reţinute, drept pilde poate.”. Un substantiv, fluture, îi prilejuieşte o adevărată dizertaţie pe tema efemerităţii, dar şi a învierii, a simbolisticii acestuia în diverse culturi şi credinţe. Dar, Ottilia mai are şi ambiţia de a desluşi povestea cărţii, fapt pentru care cercetează cu migală nu doar simbolurile, semnificaţiile, declaraţiile poetului,  ci şi background-ul care ar fi însoţit actul de creaţie. Caută acribic obsesiile autorului, ca şi nespusele acestuia, poate negânditele, blocul de materie brută, neprelucrat în cuvinte. Instanţa divină face parte din arcul căutărilor ei, are curiozitatea celui aflat pe drumul iniţierii şi interesul omului inteligent care a înţeles că, oricât de sus am ajunge pe vreo scară a valorilor omeneşti, tot mici şi tot la mâna lui Dumnezeu suntem.

Având capacitatea de a reda într-un mod plăcut conţinutul cărţii comentate, de a-şi susţine impresiile cu exemple edificatoare, cronicarul incită la lectură şi face în aşa fel încât oamenii să citească în cunoştinţă de cauză respectiva lucrare. Comentariul său– amplu, detaliat, scris într-un limbaj accesibil, din care transpar dragostea şi respectul faţă de cuvântul scris, dar şi responsabilitatea de a disemina informaţie şi emoţie în aceeaşi măsură –  se pliază bine pe cartea supusă analizei. La finalul unora dintre comentarii, Ottilia are un gând pentru autor şi îl mărturiseşte cu dezinvoltura şi cu tonalitatea care au însoţit analiza literară: „Şi pentru că nimic nu e întâmplător, sper şi eu ca Viaţa să fie aşa de drăguţă şi [autorul, n.n.] să deschidă cartea la pagina care îi va plăcea cel mai mult”;  „Fugi, Ecaterina, fugi! Visul să ţi se împlinească!”; „M-am copilărit în această carte, în universul fragil şi totodată ferm al doamnei învăţătoare. O doamnă care are calitatea de a transmite suflet!” etc.

Metaforizarea discursului exegetic, interpretarea empatică a textelor lirice, tuşele eseistice pe marginea unor teme adiacente şi liniile descriptive mai groase ori mai fine, digresiunile autoreferenţiale indiferent de momentul actului analitic, crearea unor spaţii pentru împrietenirea cu cititorul („… prin care-l invităm pe cititor să se plimbe prin grădina sufletului nostru”), fidelitatea faţă de cartea supusă analizei şi o evidentă dragoste, soră cu evlavia, pentru poezie fac din Reflecţii poetice (un titlu care se pretează excelent la un volum de versuri) o carte cu personalitate, care să vină în întâmpinarea nevoii oamenilor de cunoaştere afectivă a esenţelor lumii noastre. Iubitorii de poezie, de carte, de frumos, de înalt pot merge pe mâna Ottiliei Ardeleanu. Dar îi lăsăm pe cititori să decidă ce vor face până la urmă.

 

Diana Dobriţa Bîlea/ 25 martie 2020

 

taverna

pictura de Ottilia Ardeleanu> CORONAVIRUS

Plouă îngrozitor de trei zile și trei nopți. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streșini, limburi, șanțuri într-un sistem de comunicații lacustru. Frigul miriapod s-a prins de spinarea mea și mă ciupește. Mă scutur cât pot de repede, să scap de el. Îl strivesc sub talpă. Verific încăperea dintr-o rotație completă. Pare să fie în ordine. Îmi trag fâșul pe mine, agăț umbrela de-o mână, cheia în broască o dată, de două ori…
Ropotele se aud în materialul chinezesc precum o suită de tobe funebre. Abia nimeresc să descui portiera. Pornesc motorul și aștept un pic să se risipească atmosfera de rece și picii ei aflați pe banchetă. Trebuie să ajung acasă traversând orașul sub lacuri. Dacă mai plouă încă o zi, cum anunță media, vom ajunge una cu marea. Apoi, ne vom scufunda ușor. Asemenea atlantidei, orașul meu va fi descoperit după cine știe câte milenii: acesta a fost unul dintre orașele de la țărmul Mării Negre. Oamenii săi erau buni înotători, pescari, marinari destoinici și poeți. Dovadă câteva manuscrise găsite într-o ladă metalică aparținând unei posibile locuințe, după cum indică cele câteva pietre parte din niște ziduri, materialele din care erau construite fiind…
Urc podul cu apele vărsându-se ca trompele de elefanți pe botul mașinii. Ar fi nimerite niște schiuri de apă. Chiar alunec pe creasta furtunii, sper să nu fie vorba de vreo acvaplanare, mă gândesc în timp ce ploaia scuipă zdravăn peste mașină. La sensul giratoriu, pe lângă mine trece în viteză un nautilus 4×4. El are curaj, eu nu. Din grota asta numită viață, prin care trec acum cu mare greutate, aplecată până în parbriz să văd printre milioanele de picuri de ploaie care lasă dâre lungi cu unghiile lor rotunjite la capete, din universul ei palatin, stalactitele, foste stele, desprind un fel de vise sferice.
Ajung la piciorul podului. Aici, acum trei zile era o trecere. Frânez ușor, mai mult din instinct, și las să treacă sforile de apă ca niște pietoni înalți și subțiri care merg țanțoși unul după altul. Nu e decât o imagine de fracțiune de secundă, mă prăvălesc fără control pe cascada cât o limbă de sălbăticiune înfometată, ajung în dreptul fostului zid transformat în cârciuma din drum. Aici se formase mai demult un gropan pe care abia puteai să-l ocolești. Aveam permanent senzația că voi rămâne cu o roată fix între buzele lui umflate. Să fie câteva luni bune de când au început lucrările pe aleea din spatele blocului. Au nivelat terenul, au pavat trotuarele, dar încă nu au turnat asfaltul. Oricum, e mult mai bine decât înainte.
Semnalizez dreapta și intru. Trec de părculețul pensionarilor și imediat aud tranc! Mașina își pierde echilibrul, mă lovesc de geam, nu știu ce se întâmplă. Reacționez totuși, opresc motorul. Ne zdruncinăm, fiarele și cu mine. Speriată, dau să cobor să văd ce se întâmplă. Mă opintesc în portieră cu umărul, nu reușesc să o deschid. Vreau să cobor geamul. Nimic. Mai apăs o dată, insistent. Nimic. Nu am decât să încerc ușa cealaltă. Aham. În timp ce deschid, un șuvoi de pietre ca un păcănit repetat se duce în adânc, mașina se răsucește în cealaltă direcție în timp ce eu sunt smulsă dinlăuntru și doar țipătul meu rămâne deasupra tăind universul în două. Apuc să mai văd o roată atârnând undeva din ce în ce mai sus, din ce în ce mai departe. Alunec rapid pe un fir imaginar de bungee jumping, trec printr-un tunel fără lumină ori starea mea e întunericul. Mi se pare că se uită cineva după mine prin ochiul de pisică, ba chiar că mai mulți mă urmează, fiecare cu țipătul lui, cu funia lui, cu potopul lui, cu întâmplarea lui. Drumul în jos mi se pare nu numai vertiginos, dar și lichid.
Nimeresc la o masă de două persoane. Se cântă lounge și jazz. La bar, câțiva bărbați discută aprins. Într-un colț chicotesc fete dulcege. O mică scenă rotundă permite dansatorilor să se relaxeze. Cercuri de fum sunt trimise în spațiu, dar se dezintegrează rapid. Sistemul de lumini expandează culori și forme pe pereți și pe chipuri. Unele mi se par cunoscute. Altele reci. Câteva cam curioase. Din mulțime iese un tip cu o mină serioasă. Începe momentul poetic. Un fond muzical liric, ochii ațintiți pe omul cu pălărie care ține, artistic în mâini, o carte.
Nicio respirație. Omul începe grav, ne înfiorăm. Românește. Cuvintele trec prin noi ca niște fulgere. Clare și sfâșietoare. Poetul știe să dezlănțuie metafore. Poetul știe să pună accentul, punctul pe i, punctul. Rezonanța cuvintelor mișcă aerul. Ne mișcă. Și palmele se lipesc două câte două, electrizate. Omul se înclină. Este mișcat și el. Totul se mișcă precum într-o fotografie mișcată. Omul dispare din fața mea. Nu mai este nici barul, nici ringul de dans, dispar pe rând și ceilalți, ca și când îi înghite sfârșitul de vară. S-au lichefiat și curg în adâncul minții mele.
Apoi, în continuă curgere, mă trezesc printre critici. Glaciali, cu privirea tăioasă și vorbele ca pietrele care m-au antrenat în cădere.
Dacă privesc pe unde am venit, taverna este cât un licurici care se stinge rapid. În contradictoriu, binele și răul. Totul se bazează pe contrarii. Și încontrări. Situația se zguduie.
Cad și mai jos, printre îngeri. Aceștia lucrează la construcția omului de azi. Niciunul nu stă cu aripile subraț. Aerul lor este unul curat. Ordine, respect, cumpătare. Cu aripile lor fragile reușesc să ridice caractere de oțel. Credeți că degeaba spun înțelepții că buturuga mică răstoarnă carul mare?!
Dedesubt, m-am trezit în fața lui Dumnezeu. Dedesubt, Dumnezeu gândește. Face o mutare și creează. Posibilități, niveluri. Politica este că nu poți avea acces oriunde. Ca să fii pe pământ de exemplu, trebuie să fii măcar administrator. Al propriei vieți.
Mă întreb acum, de aici de foarte de jos, pământul este cerul lui Dumnezeu? Uită-te în sus și observă curcubeiele care circulă cu viteză luminică. Soarele se ridică precum o navetă spațială la bordul căreia păsările conduc misiunea.
Nici nu știți ce frumos se simte de aici, din culisele lui Dumnezeu. Iar el cioplește chipuri, le pune ochi și inimă și le dă vin din butia Lui și și pâine din grâul Lui. Ne invită la spectacol. Sforile. Chipurile. Mâinile Lui… Fiecare ia rolul pe care Acesta i-l dă.
O scenă-i lumea!
Ottilia Ardeleanu

 

Poeziile din orașul cu întâmplări

Cronică la Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat de Mihaela Meravei

 

Mihaela Meravei scrie cel mai bun volum de poezie al ei de până acum: Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat, apărut la editura constănțeană Ex Ponto, 2019.

În această carte dedicată orașului, Mihaela își propune o inversare de roluri. Nu să se scrie pe sine, ci sinele să iasă din sine cu ochi de stradă, de clădire, de oraș, de lume și să se lase scris de întâmplările de acolo, de freamătul exterior al lumii, de impactul călătoriilor. Ea schimbă registrul de la un oraș lugubru la unul pierdut ori unul trist, ș.a.m.d, în funcție de propriile stări sufletești. Alungește titlurile mult față de cele din altele sale volume, acesta fiind un al doilea plan al schimbării poetice, la Mihaela Meravei.

Nu mai găsesc acel mers pe sârmă când, pentru a-și menține echilibrul, ține într-o mână foaia și în cealaltă creionul. Acum, poate face chiar și rostogoliri, cu priceperea acrobatului care a făcut exercițiu după exercițiu până ce toate mișcările i-au ieșit perfect. Ne conduce astfel în orașul subteran, orașul sufocat în cotidian, orașul turistic, orașul mitic ori în orașul poeziei, ipostaze pe care le tratează cu greutatea cuvenită.

În acest volum, autoarea scrie mai degajat, nu are aerul căutării îndelungi a filonului poetic. Are un lirism mai fin, concentrat pe metaforă la nivel de temă, și mai puțin de vers ori expresie.

Orașul pe care ni-l prezintă autoarea nu este neapărat cel de baștină, ci, mai degrabă este un oraș universal de care o leagă amintiri, povești, simboluri, oameni, întâmplări, lecturi etc.

Deși există unele locuri comune, Mihaela reușeste să le deturneze prin conturări clare și convingătoare mult mai vizibile și eficace în contextul dat. Poezia din această carte se vrea conectată la personalități ale culturii românești și universale și la operele acestora, astfel devine o preumblare prin creațiile lor, cu rădăcini înfipte în acestea și cu trunchiul crescând în propria versificație.

Din loc în loc, imagini după pictura cunoscutului Constantin Grigoruță vin să completeze decorul orașului și al poeziei.

Trei caracteristici vreau să subliniez: poezia ca o nimfă, orașul în universalitate și preumblarea prin culturi diferite ale lumii sub forma unor marcaje personalizate.

Desigur, ca în mai toată scriitura acestei autoare, lucrurile se petrec pe un fundal care ține de religiozitate, așa cum frumos ne spune chiar ea: “… oameni cu o singură religie/ poezia“/ tendințe, pag. 25. Aș reliefa aici poezia de la pag. 33-34, șapte, în care dezvoltă șapte fraze rostite de Iisus în vremea răstignirii sale, de mare înărcătură biblică: “Părinte, iartă-le lor, căci nu știu ce fac!; Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu mine în rai; Femeie, iată fiul tău!… Iată mama ta!; Mi-e sete!; Eli, Eli, lama sabahtani!; Săvârșitu-s-a!; Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul meu!” – isprăvind, în viziunea ei, întreg ritualul biblic al răstignirii.

Poeziile capătă aici robustețe prin formă, întindere, titluri, dar și prin amplificarea ideilor, prin imprimarea unei atitudini grave, serioase. Ele par că au ajuns la coacere, la maturitate. Filtrele poetice sunt mai selective, mai riguroase. Autoarea este mult mai atentă la nivel expresiv, își alege cu multă grijă formula de impresie. Astfel, poezia meraveiană degajă un aer de reorientare spre palpabil, spre luxuriantul imaginativ provenit din călătoriile făcute în teritorii culturale din care vrea să ne împărtășească măcar cele mai interesante locuri, lucruri, curiozități. Așa încât, poeziile sale par că se pliază pe atlasul geografic. Ajungem în estuarul Amazonului printre liane cât anacondele, ascultăm țipete de Piha. Sau, cine știe, poate ne visăm plimbându-ne pe Pont des Arts, de-a lungul Senei.

Poezia Mihaelei Meravei este pendulul lui Foucault, între mitic și real, între biblic și omenesc.

Uneori, lumea descrisă în acest volum este bolnăvicioasă, cataleptică, pe moarte. Însă, cum toate drumurile duc negreșit la Roma, așa și încercările autoarei duc la poezie. Aproape în fiecare dintre demersurile sale există un ombilic de care se leagă cu poezia: ”în palme poezia mă săruta ca o pisică de mare/ otrăvindu-mă cu dor”/ pisică de mare, pag. 48; “poezia deasupra noastră pare un punct g imposibil de atins”/ extaz cu flori de nufăr și poezii, pag. 50; ”între sângele poeziei și sângele tău este un fir subțire/ cum între adevăr și provocare”/ când amintirile ți se așază pe spate am viziuni, pag. 64; “sunt legată de tine printr-un cordon ombilical al Universului”/ și tu știi…, pag. 77.

Între zbor și curgere, poezia Mihaelei Meravei capătă o forță intrinsecă și dă semn că poeta este pe urcușul firesc al experienței și al muncii pe terenul destul de minat al literaturii. Se simte amprenta lecturilor. Poezia meraveiană este mult mai dichisită față de ceea ce citisem premergător acestui volum.

Poate cel mai mult mi-a plăcut că mama știe. O poezie-poveste în care triada mamă-Dumnezeu-poezie este cel mai frumos lucru care se poate întâmpla unui om, respectiv Mihaelei: “mama știe că atunci când te-am întâlnit/ nu am mai vrut să plec din sufletul tău/ din poezia ta din universal născut de tine pentru mine”/  mama știe, pag.88, poezie care apare și pe coperta a patra.

Am să închei periplul prin poezia Mihaelei, susținând chiar ceea ce autoarea mărturisește în penultima poezie din volum: “mai adânc…/ o poezie stă să explodeze”/ ultima epistolă a lui Moise, pag. 93.

Ottilia Ardeleanu

Năvodari,

30 iunie 2019

A apărut REVISTA SPAȚII CULTURALE nr. 57 din 2018!

Mulțumiri din suflet doamnei redactor-șef Valeria Manta Tăicuţu pentru includerea în paginile 70-71 a cronicii O cină de taină de Ioan Florin Stanciu, la volumul de poezie PE TIBIA-N JOS, și a unui grupaj de poezii ale subsemnatei.

Spații culturale nr.57/ 2018

 

înspre lumină

suflă în lumânare
vântul
o rupe la fugă pe străzi
îmi răscolește sufletul din flori
de primăvară
iau suferința
în spate o car până
îmi zdrobește umerii
copacii mă lovesc violent
cu muguri
de doisprezece ori
pe genunchi până la durere
duc vorbele acestea
pătimesc pentru
iubire
de oameni

pustiu se întunecă
vântul mă biciuiește
ploaia mă scuipă în față
copacii trag hainele de pe mine
seara aruncă hlamidă
tristă
de culoarea aceea care
picură
ura cât un câmp de maci

nebăgat în seamă
Cineva aleargă după noi
cu o lumină mare

KONKU2017

http://literaturitate.ro/concursuri/

vă invit la concurs. nu veți regreta!

CONCURS!

Un nou concurs literaturitate.ro! Vă invit să participați! Nu veți regreta

Găsiți detalii aici:

Konku2017

panou luminos la starea de lehamite

luați-vă dracu de mână voi ăștia care vă credeți buricu pământului
și faceți un cordon de apărare mă tem că n-o să mai aibă loc
meridianele și paralelele pământului de voi așa sunteți de mulți

măcar dacă ați putea să împiedicați căderile de teren și nervoase
măcar dacă tot vă puneți contra curentului să nu se mai înece nimeni
în viiturile politice și dezastrele declanșate de vorbele oamenilor

dar nu faceți decât să amețiți planetele ca la 6 din 49
și nici măcar poeții nu mai știu dacă sunt cu capul într-o gaură neagră
ori au nimerit în vreo groapă de gunoi de la marginea lumii

versurile arată ca niște cârpe agățate pe dârele avioanelor cu reacție
prin care soarele încearcă să ponteze obrajii fini și dacă nu-i reușește
se ia de mână cu ăștia de cred că sunt un fel de răsărit

 

Mărturisire de plăcere

 

Îmi place să dau întâietate celor foarte tineri pentru că atunci mă simt și mai tânără! – Ottilia Ardeleanu