Inundație cu iluzii tari/ Ottilia Ardeleanu

Cronică la: Hipnotice de Octavian Mihalcea

Dincolo de tăinuirea cheilor, Octavian Mihalcea ne introduce în lumina somnambulă a ființei, la o judecată a sinelui care vede și simte mai mult decât îi este permis. Sunt laolaltă “frământări și tăceri/ puls pe ritmuri tremurătoare“.

Poeziile din Hipnotice sunt șocuri, expresii ale unor întâmplări interioare pe care poetul și le aduce la suprafață spre vindecarea unor nereușite, unor plăgi încă în supurație, unor emoții neîmpărtășite și foarte dureroase. Angoase de orice fel sunt anesteziate și supuse unor operații de memorie, de suflet, de intimitate. Viața nu este decât un vertij. Revenirea la normal se face printr-o provocare a eului. De pildă, prin scris.

Incertitudinea joacă la scenă deschisă, după cum sunetul chopinian, solemn, pe cât de delicat, pe atât de antagonic prăbușirii fizice ori spirituale: “Chopin o seară sau două/ poate prăbușirea“.

Senzația de suspendare, detașare, destrunchiere este ca un început de trăire într-o lume ideală, desprinsă de teluric, de lut, de real: “corpurile sunt în spate/ mult în spate/ ecouri puternice“.

Orice frumusețe înflorește pe un păcat, asemenea unui cactus, “pământul e închis/ mai rămân/ doar icoane fluide“.

Poetul este în adâncă visare, un anestezic binevenit, vital, provocator de dependență pentru liniștea cuvintelor. Totul se așază cuminte, întrebător, în așteptare până când, vulcanic, un punct interior va sparge tăcerea, lava simțămintelor va izbucni, va curge, va acoperi orice loc, va face crustă și va durea.

Octavian Mihalcea se dezlănțuie în aceste versuri, deși ai zice că totul se petrece iluzoriu, în statusul cenușiu cervical, neuronal, ca într-o rețea tehnică stabilizată unde toate conexiunile funcționează normal, sub monitorizare continuă.

Vicisitudinea timpului e tot mai vizibilă, îl scăpăm printre degete, probabil și el e un vis, o inerție: “obsesia timpului/ simte pauza/ dintre lumi/ îndepărtarea“.

A scrie înseamnă înfiorare, exercițiu misterios, o psihanaliză necesară a transformării/ trecerii: “Porți ramuri încă verzi/ din spate răspunde cutremurul/ atracția era transparentă atunci// parcă afară din tablou/ vorbești cu cenușa// se înfioară mâna// exercițiu misterios/ de înghețat luminile“. În fond, cineva stă “lângă lemnul/ care ocrotește/ cărțile“! Există totuși și un zid între poet și lume, fiindcă a scrie “e și despre un zid/ pe care cresc/ flori cruci obraji loviți“.

Universul este o repetiție a trecutului în prezent, cam asta se deduce în hipnoticele trăiri expuse în doze mici, pătrunzătoare. Oglindirea, tot ca repetiție, poate crea imagini identice, infinite, “convoaie lungi“.

Poeziile din acest volum sunt fluide, alunecătoare, asemenea unor pești care scapă printre degetele scriitorului. Dar în același timp, pot fi nisipul care trece prin clepsidră numărând clipele pierdute ori clipele trăite intens. “Să fim doar/ transparenți/ înclinați/ spre mâine” se roagă poetul, spre a aprinde trupurile în deliciul cuvintelor.

Hipnotic, tot acesta compară fericirile cu gheare de feline, amprente existențiale!

Chiar și pietrele, luate în sens biblic, pot fi motiv de transparență a apropierilor, a aproapelui! “Mereu ceva între inimi“, punctează poetul, în cunoștință de cauză. Ori, dimpotrivă, sufletul poate fi locul “unde pierdem/ ceea ce de obicei/ va fi pierdut“!

Octavian Mihalcea conferă poeziei sale o puternică speranță în ciuda tuturor furtunilor care pot răsturna culorile vii și scoate la iveală triste, nostalgice, deprimante chipuri.

Întâlnim des motivul pietrei, al marmurei ca simboluri ale tăcerii, ale ieșirii din viu, din cotidian, din ființă. Iar peste acestea, sentimentul de plutire/ alunecare devine pregnant, ca soluționare a tendințelor de înmărmurire, de blocaj, de rece etern: “Cuprinderi căzătoare/ profil zburător apoi/ posteritatea fluidelor/ cetăți la crepuscul// imitam statui violete/ de care se spânzurau/ sulițe vechi/ și multe flori captive// era un tumultuous/ vis asediat“.

În orice fel de poezie, “rafinamentul deschide/ cele mai stranii oglinzi“! “Mereu e căutat extazul/ orgoliu care/ înconjoară gândurile” – conchide poetul, și înclin să-i dau dreptate!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 16 oct. 2022

UN TEATRU AL PROFUNZIMILOR

      Intitulat Când tac și tu mă asculți (Editura Junimea, Iași, 2021), volumul Ottiliei Ardeleanu pune în lumină o atmosferă lirică încărcată de dorința împlinirii, până la a cărei dobândire sunt parcurse încercări radicale. Flagelările au intensități puternice, tușe viscerale care impresionează. Elanurile iubirii se află în legătură directă cu fondul romantic al muzicii lui Brahms. Printre enigme adie tonurile unor cânturi neîntrerupte. Ca într-un teatru al profunzimilor, scena cărții e populată cu transfigurări eclectice, imagini proprii subiectivității poetice în expansiune. Frământările realizează speciala sinteză cu gesturile pasionale adânc cromatizate. Ottilia Ardeleanu estetizează dramele ce apar inevitabil, lacrimi hipertrofiate în oglinda clipelor. Solitudinea ființează într-o zodie selenară pătrunzătoare. Fluidul vital este animat de febrilități turbionare. Intervin ritualuri picturale în siaj saturnian: în fiecare seară/ împăturesc viața într-o/ cutie atât de ușoară încât/ n-ai spune că înlăuntru se află/ oameni // îi studiez așa cum/ stabilești dimensiunile unui/ portret/ creion distanță focalizare/ trasez contururi/ cu ochi de forma soarelui/ și gene din crengi de nuc// tot mai îngroșate/ lacrimi diluează culorile/ de miere// zâmbetele par/ vrăbii din inimă ciugulesc/ până când cineva pune/ capacul și/ închide toate nuanțele// fiecare pleacă în vremea lui/ ducând o cutie/ asemănătoare (guașe). Prezentele poezii de dragoste ale Ottiliei Ardeleanu etalează accepțiuni spirituale cuprinzătoare. Un fenomen adictiv dorit influențează totul, proiectând fericiri inefabile. Pe de altă parte, fecunditatea athanorului sintagmelor lirice invocă furtunile. Poeta se raportează și la plurivalente valori suprareale atunci când este vorba de teritorii problematice. Au loc interiorizări crepusculare, cumva o replică la teroarea timpului. Pe acest fond sunt imaginate anumite sepulcre neatinse de acuta vremuire. Ecourile bacoviene au consistență translucidă: ninge pesimist insistent agale/ pe ulița memoriei rătăcesc/ umbre dintr-un trecut prea îndepărtat// de alb mă tem ca de orice părere de rău/ un gând strivește solitudinea în voaluri încrețite/ niciun suflet căruia să-i sari de gât// câteva sincope de aer mă urmăresc/ gerul se face oglindă și revăd/ amintiri cu noi// scârțâie căutătura înapoi/ cu fiecare pas un efect special// trăiesc și azi în ninsoarea unui felinar/ înghițit de timp împrăștie lumina rece și/ trist peste forma mea nehotărâtă/ un infinit ridicat în picioare/ coloană printre fulgi/ năluca unui bărbat mi-aține calea/ nu-i zăresc decât ochii două păsări/ mici îmi ciugulesc lacrimile de gheață (într-un decembrie). Sufletul poetic se adecvează unei condiții situate între sacralitate și mundaneitate. Muzica sinelui consonează cu primordialul joc al lui Eros cu Thanatos. Mătasea romantismului învăluie poeziile din volumul Când tac și tu mă asculți. În numele iubirii au loc metamorfoze, înflăcărări dorite a străluci perpetuu. Imensități acvatice protejează acest maximal trend cuceritor. Idealul libertății e mereu îmbrățișat cu pasiune, asigurând calea spre ascensiuni rafinate. Există momente când negura mării amenință să aneantizeze tot ceea ce fusese edificat la nivel emoțional. Nuanțele de roșu vor fi adeseori absolutizate, odată cu insurgența sentimentelor. E sesizabilă aura particulară a celui ales. Modificarea percepției temporale se racordează anumitor legi misterioase ale visului: mă tem să nu-mi frâng dimineața asta crudă/ mă aplec ușor peste liniște să nu o trezesc/ e plăcut să asculți cum crește acest minut/ făcându-se oră/ întreaga plantație de ore devenind câmpul de/ lavandă/ în care nu mișcă decât imaginația mea/ la limita cerului înfometat de soare/ un trandafir își spală în rouă petală cu petală/ de parcă ar fi obosit întreaga noapte iubind (plantația de ore). Pentru că uneori apar și episoade acute ale deznădejdii, ambientul sufletesc este predispus la metamorfoze greu interpretabile. Aici totul stă sub pecetea unui curaj nedisimulat, cu profunzimi asumate plenar. Poemele de dragoste ale Ottiliei Ardeleanu au fără drept de tăgadă vocația dezmărginirii. Metaforicele esențe tari determină multiplicitatea abordărilor hermeneutice: tragi călimara în ideea iubește-ți aproapele/ cauți o pasăre pe cer și o ademenești cu semințe/ o lași să se sature/ să-și șteargă ciocul de iarbă până se face verde/ o prinzi de-o aripă și îi smulgi o pană/ ea țipă în timp ce se înalță cu viteza burghiului/ aerul cade fulguit și dacă pui ochiul la capătul/ tulnicului abia format vezi lumea de dincolo/ înmoi pana în cerneala cerului din călimară/ și te apuci să scrii pe muchia lunii/ poezia de dragoste a acestui perete de inimă (toate scoase dintr-o carte).

OCTAVIAN MIHALCEA