maladia de a fi


unora puţin
le pasă
ei vor să trăiască
acum
aici
nu la sânul lui
dumnezeu
le-a dat libertate
bine a făcut
câţi îşi vor da seama că au pus-o
pe dos şi au ieşit în văzul lumii
cum ies alzheimeriştii
cu ideile goale

pe străzi
se înţelege

Ottilia Ardeleanu

(27iulie 2013)

poem cu o mamă

mamă de la ultima noastră întâlnire
câte crime a mai făcut
umanitatea încerc să regăsesc
aiurea cu mâinile în buzunare lumea
mă respinge nu sunt lesbi
dacă mă întrebi sunt un adevărat gipies
cunosc toate locurile în care oamenii
fac politică de plictiseală ori
fără argumente se ceartă pe nimic
toţi sunt buni teoretic şi eu
fumez orice poveste în foiţă de viaţă
şi mi-e rău cât de halucinantă poate să fie

mamă dar nu ştiu ce au toţi cu mine de la
ultima noastră întâlnire sângerez orice suferinţă
privită în ochii aproapelui pe care-l iubesc liber
uneori mă înec într-atâta libertate şi regret că
nu am învăţat să înot la timp

mamă nici nu ştii cât de bine e să rătăceşti pe ţărm şi
singurătatea să ţi se pară cea mai frumoasă cochilie
în care soarele de februarie mai face uneori focul

Ottilia Ardeleanu

(23 feb. 2013)

trec ape de iubire

dacă ai şti cum se
iubeşte
asta înseamnă credinţa ta
o apă despicată de
oameni trec vieţile lor frânte
într-atâta mă dor genunchii pe sub care
dumnezeu a făcut lumea nu mi-e
greu să-mi bat inima asta cât
un popor care aleargă spre libertate
sunt cea care sunt urmează-mă şi
escadrile de lăcuste năpustesc
cerul celorlalţi noroios de patimi să
dovedesc
culoarea sângelui potoleşte
zeii într-un inel de lună
roşu încâlcesc umbre în minţi
marea nu iartă nicio
ură
tăvălug de suflete care
nu ştiu că

dumnezeu e unul singur
şi noi doi

Ottilia Ardeleanu

(31 dec. 2012)

de sărbători o altă femeie ce simte

că începe să cadă lapoviţă cenuşie. închis, oraşul scoate oamenii pe la geamuri, pe alei, pe străzi, pe bulevarde. se stârneşte o cădere generală. de panică, îngrijorare, încordare. în curând, totul se umple. trotuare, parcări, scări, intrările clădirilor impozante. cuvinte viscolesc, şfichiuiesc, ustură şi se vântură din troiene în troiene peste oameni. crispaţi, cu ochi de cărbune şi cum s-au nimerit, formează grupuri de strajă. nelinişti coboară dintr-unul într-altul, din inimă în inimă, de la un difuzor imens care furnizează promisiuni. vociferări. din antenele de pe case, până la ieşire. timpul se luptă cu protagonişti cu tot. se stârnesc o frică, o disperare şi o incertitudine. în tv, o mulţime asmute iluzii. se trage. cu urechea la fiecare pas de aer. de-ajuns unul greşit. nemulţumirile omoară la foc continuu.
răscoleşte. cu speranţe. necunoscuţi spun ceva. seamănă a lecţie de istorie. de viaţă. şi moarte. în plin decembrie. fără scrupule. o elice decupează cerul în libertăţi. ninge cu gloanţe de fulgi în orice trecător, în oricine se nimereşte. o viaţă nouă pare că se aşterne, în dune inocente ne acoperă. pe moarte călcând.
singură la fereastră, te aştept ca pe o revoluţie. să mă cucereşti, să învingi teama că niciodată nu voi cunoaşte fericirea. să înăbuşi frustrarea.
pe buze, îmi flutură, ca un steag cu mijlocul găurit, zâmbetul.
liberă să iubesc.

(16 dec. 2011)

copertină de Ottilia Ardeleanu

rufele mele sunt ameninţate
niciodată nu mi-am făcut griji dar astăzi
văzându-mi copacul metalic
cu frunze de prelată
şi rugina crengilor pe post de paie de cuib
am început să mă tem pentru
libertatea păsărilor

prost înţeleasă

(30 aprilie 2011)