Un liberator

(Cronică la: mania palorii de Traian Abruda)

 

În mania palorii, volum de poezii apărut în 2011 la editura timișoreană waldpress, Traian Abruda pare că parcurge tratatul de descompunere cioranian, filă cu filă, oferindu-ne reale momente de sfârtecare, strâmbătate, sinistru. Consideră viața ca pe un pai văzut în ochii celorlalți, ca pe un chip ascuns sub chipiu. Tratatul său de viață se află undeva între florete și petale, mai pe înțeles, între a ucide și a muri de frică.

Pagini aspre de nămol întoarse au în trup culpe ale divinității.

Poetul are tendința de a-și explica ideile, de a se autodefini franc și fără dubii, așa după cum îi fierbe sângele: În grupa (rea) mea sanguină/ (A II)/ intri și tu în chip de “piu-piu!”/ mă saluți cu o aripă roșietică, de parcă…/ de parcă… (A, urmat de doi pari)/ înc-aș potopi în ale vieții-/ mă saluți și-apoi (te) dispari,/ moleculă cu moleculă/ din sângele meu/ pornit pe arțag-/ din sângele vorbit pe gură./ Sangvină. În câteva versuri plastice, poetul sugerează lupta interioară cu vărsare de sânge, propriul sânge de grupă A II, adică abruda și cei doi pari cu care este lovit drept în gură. Iată un fel de geneză. Unică deoarece fiecare ființă este un unicat.

În Un liberator, poetul afirmă: Eu iată că strecor o undă de mister în ce lucrez -/ fac ochii mari și-i fac și semn de carte, tratând original legătura cu universul cărții, cu menirea de scriitor. O altă metaforă plasată ingenios în finalul poeziei.

Misterul poeziei vine chiar din încrâncenarea cu viața, din absurdul ei, din pesimismul prea morbid: Să ne măcelărim! Armate/ de resentimente, la delir purtate,/ sunt pietrele de încercare ce-am voit./ Nimic de zis.

O poezie la hotarul dintre viață și moarte, cu trupul (a)bătut între durere și plăcere, la fel de expresionist transmis, întocmai unui tablou de Modigliani, este Prea puțin?: Durerea din mine se cheamă: miere/ Durerea din mine e cea mai dulce durere.// Plăcerea din mine umblă la fiere./ Plăcerea din mine e cea mai amară plăcere.// Viața la mine strigă: “Paiață!”./ Viața din mine? Un capăt de ață.// Nu știu și nu scriu nimic despre moarte-/ abia de mă țin de dânsa departe.

Tot în ideea decadenței, a inutilității, a degradării umane, se întâmplă atunci când Trec toate. Se mănâncă între ele./ Trec toate la identități obscure.// La adunare au răspuns cu scădere./ La înmulțire – cu grabnică împărțire./ Acum sunt liniștit. Zburat de tot-/ din cărțile celor cu cratimă în bot./  Zburat din cărți.

În tandemul viață-moarte, autorul trasează o delimitare ușoară, cu linie de compas. Între acestea navighează preț de un cap-compas. Desigur, fiecare ființă are o călătorie a sa, mai scurtă, mai lungă; poate prinde un timp mai frumos ori mai urât: În fața vieții nu ar fi posibil/ să nu recunoaștem: am murit…// Cât despre hulele ce le-am stârnit,/ să admitem, dar- am rupt destule rânduri// de încălțări. Ce nu-și aveau măsura/ înscrisă în busola și sextantul lor.// Față de moarte atitudinea e clară:/ cercul de prieteni e suspect! Vai, triumfală/ linia e doar în uscăciunea și singurătatea ei!/ În fața vieții? Brusc iar ne-ndoim./ cap-compas.

Autorul este un performer, un fin căutător al nuanțelor, un atent culegător de vocabule și un dibaci făuritor de metafore. Poeziile sale, de întindere cât ai deschide gura să spui ceva frumos, ceva impozant, ceva clar, sunt stilizate și atent prelucrate încât devin metafore în sine. Încă o exemplificare: La primă lectură- greu, mult prea greu de citit./ Mai apoi – imposibil.// În sfârșit, nesfârsit, Universul vizibil/ mereu cicălit de Universul rizibil…// La ultima lectură/ eu- vanitos cuvânt. Tu? Resemnată gură./ Cavitate vocală.

Poetului îi place să învie limba română prin combinarea cuvintelor, pentru o estetică personală. Cum e și cazul cuvântului purpurinima/ Înviere.

Forma de expunere, în care se așază poeziile din acest volum, este cumva calculată. Sunt poezii într-un singur trup-strofă, poezii din straturi-strofe de două versuri, de trei versuri, de patru versuri, ori alternativ trei cu patru, două cu trei etc. Cuvinte puține în înțelesuri largi ori esențiale, în chiar multiînțelesuri. Poeziile sunt compactate. Se despachetează la lectură în mod firesc, dar nu simplu. Ele dețin greutatea esențializării.

O personificare aș numi modalitatea prin care Dumnezeu este metamorfozat în câine care latră întruna oamenilor să-și iubească aproapele: Iubire, iubire, aproapelui tău/ i-ai făcut cest mare câine rău:/ pe Dumnezeu lăsatu-Lai de capul Său!// … Și latră și latră și latră!-/ dar pune-I botniță nouă, turbată;/ dar pune-L cu botul pe labe, odată,/ iubire-iubire, pe Părintele tău!…/ Luat în colți.

Spuneam că Traian Abruda inventează cuvinte cu intenție ludică și totodată cu accentuare ideatică. Este și fenomenul de liniștire în care se suspectează de o boală inimală: Eu am ceva:/ eu am o boală/ ce-mi strânge inima în pumn!/ Iar, ceasta, proasta nu-și răscoală/ nici un mușchi,/ nu, nicidecum!-/ eu am o boală inimală…/ În liniștire.

Cadența din poezia abrudiană este una melodioasă care te oprește în loc să o asculți. În acest ritm personal, asistăm la o întoarcere în copilărie, chiar în salt și frenezie copilăroasă: Pe hârtie tot mai mică(?!),/ pe șervete și bilete/ scriu o Poezie Mare! -/ frumusețea ei mă pică/ iar în clasele primare,/ iar în banca tinerică/ (Dumnezeu m-ar vrea la dânsul…),/ iar la Doamna Învățătoare!/ Pe hârtie.

Tot în pas cadențat poetul scrie despre cele două aptitudini cu care a fost înzestrat, poezia și pictura: Dumnezeu m-a pus de scriu-/ și pe coală liniată, și pe muche de sicriu!// Mi-a legat două talente,/ din care făcut-am unul-/ scriu cu pixuri violente,/ scriu cu pensule cât pumnul!// Dumnezeu pe scris m-a pus-/ și mă scriu, cu scula sus!/ Scriu.

Tot în sfera scrisului și a cărții, cu o ironie fină schițează neajunsurile editării unei cărți, în partea spirituală a proiectului și a impactului asupra celor din jur, cititori sau nu: Întâia ediție a cărții acesteia,/ pre-văzută și mereu adăugită,/ Virgulă pune,/ în pre-numele Punctului:/ “Și nu ne duce pre noi în ispită…”/ Virgulă-Virgulă-/ Spre disperarea Aproapelui./ Virgulă-Virgulă-/ în așteptarea Cuvântului…

Iubirea este tratată delicat metaforic în poezia abrudiană și voi exemplifica: Peste puterile mele/ să urc în sufletul tău-/ cuib de rândunele…/ Păcatele mele… dar…/ nu ți-aș face vreun rău!/ Păcatele mele.

Despre greul vieții, ispitele ei și curajul de a merge mai departe cu demnitate, la fel de ingenios condei, la fel de plăcută lectura unei scurtissime poeme: … Să-mi iau și iconița,/ să-nșfac și liniarul…/ Să îmi măsor, dar, pasul,/ în cârcă cu amarul/ atâtor vieți trăite/ (hotare și ispite…)-/ să nu mă-ntorc din drum!/ Hotare și ispite.

Multe dintre poeziile lui Traian Abruda au un iz baladesc, par o compoziție folclorică, tradițională ori legendară: Au pogorât trei îngeri/ cu aripi ca de plângeri…/ Iar noi, când tu doar sângeri,/ rugăm pe Dumnezeu/ să instruiască îngeri/ și pentru suflet greu-/ ce trage la cântare/ cu hamul, scurt, al tău!/ … Vai, s-au pozat trei îngeri/ cu nasul spart, al meu…/ Îngeri. Finalul este sugestiv, are o tentă umoristică, întreaga poezie fiind un scurt-metraj cu efecte speciale.

La fel de ironic și subtil se încheie și poezia Cu iubire: Cu iubire de Dumnezeu/ și Aproape,/ pun brici de îndoială/ în grumazu’ Lor…// Și e numai una/ din faptele, zece-/ binele pe sine se întrece!-/ de iubire și cucernic omor…

Prin astfel de stratageme poetice, Traian Abruda se dovedește un poet incomod pentru unii din aceeași tagmă. El izbește cu un altfel de cuvânt, înarmat cu acesta, scurt și la obiect.

Are o relație amiabilă cu Dumnezeu, ca și când și-ar permite să discute orice, oricum, oricând, ca și când ar fi câștigat prietenia Acestuia și s-ar fi consemnat în Cartea Recordurilor: Zice-scrise Dumnezeu/ într-o Carte de Recorduri:/ “Niciodată și mereu/ nu Mă-nchipui Tatăl Vostru!-/ însă doar așa se cade,/ însă doar Acela-s Eu…”. O atitudine a divinității pe care poetul o explică doar în câteva cuvinte. Măiestrie poetică!

Ca dovadă că se poate exprima fără scrupule vizavi de Dumnezeu și că-L poate face părtaș la presupusele sale nemulțumiri/ nedumeriri și chiar îl poate judeca și învinovăți pentru verbul a fi, este și minipoemul Dumnezeu: Sunt boț de carne-/ prea mă știu netrebnic!…// Sunt colivie de os-/ prea mă știu de prisos!…// Sunt Eu!-/ vinovat: Dumnezeu…

Aș încheia scurta incursiune prin poezia abrudiană cu aceste versuri: “Nu recita cu gura plină!”- urlă,/ prin puzderia de stele, tot flămândul./ Se ridică – un paralelism între condiția de om și cea de poet!

Recunosc, cu acest volum de poezie, Traian Abruda depășește, grandios, condiția de om!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

18 feb. 2019

Fatalitate de Ottilia Ardeleanu

cronică la: Ironii sentimentale de Petru-Ioan Gârda

 

mde

Nu m-am gândit vreodată că voi putea să scriu despre un epigramist care excelează și în parodie și în fabulă și în satirico-umoristice, în dueluri pamfletare ori ludice. Vorbesc aici despre un autor complet de poezie în toate formele sale.

Petru-Ioan Gârda aduce umor de calitate. Cu o prefață de trei pagini și jumate A5, Lucian Perța devine purtător de cuvânt al poeticii gârdiene. E un nesaț pe care îl simt cu fiecare provocare umoristică.

Petru pare a fi născut în fatalitatea scrisului ordonat, tematic, serios. Chiar el afirmă că: Am toate calitățile din lume/ FATALITATE.

În prefață, Lucian Perța evidențiază faptul că aici avem nu neapărat un umor clocotitor, ci mai degrabă ne lovim de fațeta lui melancolic-meditativ-amăruie. Starea aceea de râsu’-plânsu’ în plachete delicioase, îmbietoare.

Autorul este foarte meticulos în ceea ce scrie, respectă cu strictețe reguli ale parodiei, este îndârjit în dialoguri amical-literare, iar la satiră debordează.

În poeziile satirico-umoristice, identific personalitatea robustă a autorului de a jongla cu acest soi de râsu’-plânsu’, mereu în trend, în regii diverse și adevărate transpuneri scenice ale sinelui ori puse pe seama altora plecând de la propria persoană și ridiculizând calități native care fac jocul unor arhetipuri.

Un râsu’-plânsu’ pe care îl pun în legătură cu poezia nichitiană în care omul devine neputincios în fața trecerii inexorabile a timpului, fiecare secundă trecută murind în secunda prezentă, te apucă acel râs isteric, degradant, caustic, ironic, de repulsie totală față de  o lume rece, lipsită de transcendență.

Aflu că autorul are toate calitățile din lume: înalt, frumos, deștept și cumsecade, pe de-o parte, iar pe de alta: Cum remarca alaltăieri soția,/ Aș fi ajuns cogea miliardarul,/ Dar am defectul ăsta: modestia./ FATALITATE.

Pot face o întreagă pledoarie în favoarea calităților întrunite de autor, fiindcă știe prea bine să se facă înțeles, clar, cunoscut, ascultat, Atât că astăzi m-au văzut vecinii/ Urcându-mă desculț în Lamborghini/ DESCULȚ ÎN PARCARE.

Vicisitudine, dezordine, democrație luată peste picior, gafe politice, o realitate manipulată și manipulatoare devin hrană poetică care se înghite cu noduri, scrâșnind din dinți ori cu revărsări hilare, râzând zgomotos, că așa-i place autorului, român ca și mine, să facă haz de necaz: câinii, dintre care și maidanezii, telefonul mobil, cel care ne desparte în loc să ne apropie, elementele politice de râsul lumii, despre plagiat și cura de slăbire, doar de dragul de a fi în ton cu snobismele actuale, sunt adevărate răvașe de umor cizelat până la perfecțiune, bijuterii în filigran, fresce pe hârtie care fac istorie în spațiul poeziei de tip satiric: Ce bine că s-a inventat mobilul!/ Ne-a scos pe toți, complet, din izolare,/ Acum putem vorbi cu fiecare,/ Sunat adesea-i până și umilul./ SONETUL TELEFONULUI MOBIL.

Despre cum telefonul ne ocupă tot timpul pentru că, nu-i așa, avem consoarte, mame, copii, colegi etc. care ne sună pentru un interes cum ar fi: copilul pentru a cere bani, nevasta pentru a verifica în orice moment unde se află soțul, șeful pentru a mai da un job în plus angajatului, și alții și alții cu cine mai știe ce scopuri, astfel că vorbitul la telefon devine o sarcină în sine care acaparează tot timpul omului.

Subtilitatea cu care autorul atinge maniera în care se face politica în țara noastră este și ea la vârf. O satiră specifică acestui cadru este rezumată aici: La Parlament – ședință crucială,/ Se vor lua decizii importante;/ Analfabeți în spiciuri delirante,/ Dezbat aprins problemele din școală.// În sală, în poziții relaxante, o parte sunt cuprinși de picoteală,/ Iar unii, cu o mină naturală,/ Discută despre noile amante.// În dreapta-față, lângă geam, vreo doi/ Se-agită-ntruna, proferând injuii, /Iar alți vreo patru, undeva în spate,// Pe laptop-uri de mii de euroi/ Curgându-le salivă-n colțul gurii,/ Privesc pe net la filme deocheate./ LA PARLAMENT-ȘEDINȚĂ CRUCIALĂ.

Despre vise deocheate, cotidianul reflectat în statul la cozi cu mâinile pline de sacoșe, despre gașca de prieteni și petrecerile la o berică, despre ocheadele celor vârstnici către vreo tinerică, despre multe altele, Petru este pregătit să scoată în evidență tare, caraghioslâcuri, penibilități, umor care te dislocă din rutină și te mobilizează pentru încă o zi de muncă.

Pornind de la dictonul In vino veritas, autorul se referă la împătimirea pentru vin ca la setea pentru adevăr: E clar că adevărul e în vin,/ Iar eu cu vinul sunt prieten bun…/ Și totuși, când mă-ntorc acasă-tun,/ Vă spun cinsit că mint puțin, puțin.// Mi-e greu nevestei – draga mea!- să-i spun/ Că iară n-am putut să mă abțin,/ Setos de adevărul ce-i în vin…/ Cu care sunt prieten foarte bun.//… / E clar că adevărul e în vin./ RONDELUL ADEVĂRULUI DIN VIN.

Poetul își ia motivele din realitatea apropiată, iar rondelurile sale prind viață întocmai din esența vieții, din detalii care nu sunt deloc de neglijat. Aș putea spune că fiecare titlu devine laitmotiv, iar la fiecare final de poezie avem gustul realității impregnat pe limbă, așa încât îți spui da, poetul adevăr grăiește! La cât de întortocheate sunt căile Domnului, de multe ori, ironia devine patimă, de parcă românului asta îi și place, să fie anapoda, să fie pe dos, să fie un gică contra. Astfel, Petru ne propune RONDELUL RONDULUI DE FLORI, RONDELUL CELUI LIPSIT DE ORICE URMĂ DE TALENT, RONDELUL CONTORULUI DE CURENT, al sensului giratoriu, al bacului, al manchinelor etc. Din orice se inspiră. Și face un perfect moment de destindere și voie bună pe seama noastră, a tuturor. Mai cred că cel puțin într-una dintre situații ne aflăm oricare dintre noi, lectorii sau băgătorii de seamă.

O lume fără reguli, în care fiecare se poate învârti în jurul cozii, spre a sfida pe orișicine și a încălca bunul-simț elementar o găsim chiar în sensul giratoriu: Nu-i nicăieri ca-n sensul giratoriu,/ E totul clar, nu-s reguli încurcate,/ Cum intri, ai mereu prioritate/ Și nu-i nimic aici contradictoriu.// Eu, când apuc să intru, sănătate!/ E cel mai bun și sigur teritoriu/ Nu-i nicăieri ca-n sensul giratoriu,/ E totul clar, nu-s reguli încurcate.// Am stat și două ore jumătate/ Și iată un motiv revelatoriu:/ Eu mă destind acolo, uit de toate…// Astept un argument ce-i peremptoriu/ Să vină polițiștii să-mi arate/ Că tre’ să ies în mod obligatoriu!/ Nu-i nicăieri ca-n sensul giratoriu!/ RONDELUL SENSULUI GIRATORIU.

Două aspecte sunt tratate aici: aroganța și tupeul caracteristice omului nemanierat căruia îi place să deranjeze, să aducă poliția, să facă pe interesantul, să atragă atenția, să pară mai mult decât este. Omul care crede că totul i se cuvine!

Pentru că 2018 a fost anul centenarului, găsesc de cuviință să abordez o poezie umoristică a momentului, ea fiind aplicabilă fără doar și poate trecutului cât și prezentului: MÂNDRIA DE A FI ROMÂN: Din ziua când m-am liberat/ Și sunt din nou stăpân pe plai,/ Am fost întruna lăudat/ Că am o țară ca un Rai.// Se-abate-aicea câte-un ins, /Crezând că-s fraier și sunt orb/ Și tot mă laudă-n adins/ Cum vulpea-l lăuda pe corb.// El și-ar dori pământul meu,/ Pe șes, pe dealuri și pe văi,/ Sperând să-l dau pe doar un leu,/ Că sunt sensibil la lingăi.// Eu sunt în țara mea stăpân,/ Așa cum bunii mei au fost/ Și-oi fi eu mândru că-s român,/ Dar nu înseamnă că-s și prost.// PS Asa gândeam atunci mai toți,/ Dar ne-a condus, se vede treaba,/ Un grup de mândri idioți/ Ce-a dat o țară pe degeaba.

Desigur, autorul ne încână cu ură(tu)ri și blesteme, cu proteste, ne mai împinge și în cercuri vicioase, ne mai supune la vreun chin, ne acordă și merite, dar prin câte atitudini, situații nu se avântă și ne avântă, cu un limbaj coloristic adecvat momentelor de umor.

Nici dragostea nu-i scapă lui Petru-Ioan Gârda, mai ales când cosoarta pleacă la muncă pentru bani, iar el rămâne la vatră ducându-i dorul. Se simte un amestec de gelozie remușcarea din păcătuire, un fel de sacru și profan, dar, de parcă ar fi cumva la modă să-ți câștigi existența pe alte meleaguri, ca și când la noi nu s-ar putea găsi de lucru, autorul este intrigat și ni se plânge: Te-ai dus să speli italieni pe spate,/ Sperând că-n vreme, ne va fi mai bine;/ Mi-a fost un dor – și dorul încă ține-/ Că îmi luam pereții la karate.// Să știi că n-am umblat pe la vecine,/ Căci te ador pe veci, cu fermitate/ Și…nu știu… am concepții perimate,/ Dar nu te-nșel cu cine știe cine!// Să fi trecut vreo cinșpe ani jumate…/ Tu tot rămâi, să mai câștigi… în fine…/ De-acum suntem destul de în etate// Și m-am gândit, cu banii de la tine/ Să iau jacuzzi… cine știe, poate/ Mă vei spăla pe spate și pe mine…/ CELEI PLECATE LA MUNCĂ ÎN VEST.

La capitolul Parodii, Petru-Ioan Gârda adaptează poezii ale unor poeți renumiți ai literaturii române la condițiile de viață actuale, într-o manieră umoristică autentică de finețe. Preferat este Eminescu la care alătură pe Topârceanu, Coșbuc, Alecsandri, Bacovia, Blaga, Caragiale, Beniuc, Augustin Doinaș, Ion Brad, Ion Pillat, Sorescu, Nichita, Dinescu, Ana Blandiana etc. Și, din literatura universală, pe Edgar Allan Poe.

Ne confruntăm cu un umor lugubru, ca în PRINȚUL CU COLȚ DE MISTREȚ: Un mahăr din Est, practicând vânătoarea,/ Cu inima neagră spre codri venea./ Urmându-și ușor într-un porche cărarea,/ Mulți prinți și miniștri cu el aducea.// -Veniți să-mpușcăm în păduri carpatine/ Mistreții sălbatici mânați de gonaci,/ Am gloanțe destule și puști-carabine/ Și standuri solide din lemn de copaci.//… / Dar, iată, sosește sălbatica turmă!/ Să tragem cu sete, amici, în grămadă,/ Priviți cum se zbat, cum guiță și scurmă,/ Ce roșu pârâu șiroind în zăpadă!// …/ Povestea mi-a spus-o servantul dibaci,/ Ce nu-și ascundea, la o cană cu vin,/ Profundul respect pentru porci și gonaci…/A… și pentru prinți, însă foarte puțin!; un umor de situație, teatral, privind nu indiferența, ci mai degrabă adversitatea față de cultură și educație, ca în LICEUL, după Lucian Blaga: Fan al cărților nu sunt:/ Când, disperați, părinții îmi întind o carte/ îmi vine s-o izbesc de ziduri ori de geamuri!/ Gândirea altora pătrunză tainele algebrei/ analizei, geometriei…/ Ci-n mintea mea sporește a lor taină/ și tot ce-i nențeles se schimbă-n nențelesuri și mai mari/ căci eu iubesc/ spelunci și baruri, discoteci și jocuri,/ liceule din margine de urbe…

La fel de ingenios este poetul, când dau “turcii” năvală, ca în scrisoarea a III-a eminesciană: La un semn, o santinelă se ridică de pe soclu/ Și scurtează-mprejurimea prin lentilă de binoclu;/ Vede clar: o matracucă și-o mulțime de copii/ Vin de-ntunecă-orizontul la Sibiu, în suburbii.// Ce vrei tu? – Noi, treaba noastră! Dă-te de pe piedestal/ Și îl cheamă iute-ncoace p’ăl mai mare general!// La un semn apare-n ușă și greoi, alene, iese/ Un bărbat ce-o duce bine, după burtă, după fese.// Tu ești șăfu? vai, mâncați-aș, ce de-a stele ai pe umeri,/ Cred că tu, pupați-aș gura, nici nu știi să ți le numeri!/ Am venit! -citez din spiciu ce l-am pregătit de ieri-/ Să-ți aduc în unitate douăzeci de ianiceri!/ Ia-i și crește-i cu fasole, barabule și păstăi,/ Că-s copii de la armată, într-un fel, nepoți de-ai tăi!/ Ce sporovăiești, străino? Spui prostii, să știi că nici/ N-am de gând să stau de vorbă! Ia cărați-vă de-aici!/ Ho, că nu mai vine turcii, stai măcar să ți-i prezint/ Și-o să vezi, păpați-aș solda, o să vezi că nu te mint:/ – apoi, autorul începe să înșire tot plotonu lucru pe care îl voi face și eu aici pentru evidențierea acestor nume cu tâlc: Traficant, Grincardu, Cleopatru, Ministru, Simplon, Termopan, Genocid, puradei făcuți cu soldați după soldați, și unul, zis Napoleon, chiar cu colonelu’. Fiindcă, … De–o fi una, de-o fi alta,ce e scris și pentru ei,/ S-o-ntâmpla, c-așa se-ntâmplă, dragii mamei puradei!// Ia-i și crește-i dumneatale, fă-ți din ei ploton sau grupă,/ Că ți-am demonstrat acilea c-ăștia-s toți copii de trupă!/ COPII DE TRUPĂ.

Petru-Ioan Gârda răscolește și scormonește în părțile esențiale ale societății românești persiflate din cele patru puncte cardinale. Politicianismul deplorabil (AVANSAREA UNUI SECURIST, ȘI DACĂ…, UNUI REALES, EL E ȘTAB, CENUȘA ȚĂRII, ÎNVAȚĂ), secarea averilor țării prin furatul pe față ori prin avariție (AVARUL DE PESTE DRUM), proasta organizare a învățământului românesc și tarele lui (ELEVII NOȘTRI), strângerea taxelor și impozitelor colosale, lehamitea de fisc (ȘI DACĂ…), cedarea fabricilor, uzinelor, minelor, grânarelor pe un preț de nimic și totodată importarea de tot soiul de lucruri, de la mâncare și până la igiena corporală, cu un conținut îndoielnic și la un preț piperat, plătitori de tributuri din ce în ce mai exasperante, pentru a intra cu orice preț în schengen (NEVERMORE), puterea ucigătoare, devastatoare, imorală a banilor (BANII), mersul trenului cu discrepanțele orare, întârzierile de pomină, stresul acumulat, frigul ori căldura de suportat, așteptările din greu, foarte hilar prezentate în INTERREGIO: Un tren rapid încerc, voind să zbor,/ Să-i văd din nou odorului făptura,/ Dar mă târăsc abia și simt că mor/ Și-n scurtă vreme mă apucă ura.// Și văd în geamuri cum devin cărunt/ Și sângele începe-n corp să fiarbă,/ Priviți-mă când trec prin gări: eu sunt/ Acel ce la plecare n-avea barbă.// Se stă un ceas întreg la un semnal,/ În gări se zace până-mi trece gripa/ Și când ajung în punctul terminal/ Sunt bun de dus, fosilă, la Antipa. Despre soarta națiunii, revolte stradale și mai ales pentru nereușitele schimbării în bine, se poate afla din REVOLUȚIE…?.

La ultimul capitol, DIAOGURI CU DOMNIȚE (CU PRETENȚII ȘI CU FIȚE), autorul abordează un soi de duel al replicilor cu 3 poete cunoscute în lumea virtuală și nu  numai, într-o formulă poetică 4-(2+3)-4 de replici umoristice, respectiv cu Luminița Scarlat, Violetta Petre și Sanda Nicucie.

În dialogurile de continuitate cu Luminița Scarlat sunt evidențiate raporturile de cuplu, el gelos pe ea, ea geloasă pe el. Replicile se învârt în jurul vieții de familie când bărbatul e mereu prin cârciumi și îi reproșează nevestei că nu știe ai cui sunt copiii: Ne făurisem cuibul nostru drag,/ Jurându-ne credință și iubire/ Și te-am trecut în brațe peste prag/ Și tremurai de-atâta fericire!/ ÎȚI AMINTEȘTI?/ Petru-Ioan Gârda; Și tremuram de-atâta așteptare…/ Îmi amintesc ce frică mare-aveam./ Te culegeam, legumă, din cărare/ Și peste prag, în brațe, te căram…/ AMINTIRI VII/ Luminița Scarlat; sau: Căci te iubeam cum n-a mai fost să fie/ Iubire pe Pământ de ani de zile? Și deveneam nebun de gelozie/ Când îl găseam în casă pe Vasile./ SĂ NU EXAGERĂM/  Petru-Ioan Gârda; Nu pot pricepe  ce-a fost cu Vasile,/ De l-ai gonit, cu urlete, pe scară,/ Când patul scârțâia de luni de zile,/ Iar el l-a reparat doar într-o seară!…? CE DE AMINTIRI!…/ Luminița Scarlat.

Despre viața la bloc și vecinii de orice teapă, comparativ cu viața la vilă, fără deranj și bătaie de cap, intră într-un prim dialog pentru reînfiriparea unei iubiri cu foloase, cu poeta Violetta Petre. Cel de-al doilea dialog îl poartă pe tema rătăcirilor și lamentărilor partenerilor care și-au separat viața. Și, de asemenea, autorul reliefează că dragostea e oarbă, fapt pentru care el devine orbitor, iar ea nici nu se poate uita la el de teamă că poate orbi: Eu nu mă uit la bani, precum scârțarii/ Și nici la caș, cum fac, de pildă, corbii,/ Dar de cumva ne-ncurcă ochelarii,/ Îi punem jos și ne iubim ca orbii!/ CA ORBII/ Petru-Ioan Gârda; Mai repede să vii, mă prind fiorii!/ Nu mai lua nici ochelari, nimic,/ Că ne-om iubi, năvalnic, precum chiorii,/ Urlând, pe urmă vom tăcea chitic…/ NĂVALNIC/ Violetta Petre.

Și, în sfârșit, ultimul set de replici este cel cu poeta Sanda Nicucie, un fragment al visării și al dorului, un ludic creat din necuvinte: neverde, nesuspin, neacră, neamară/ DE PLICTISEALĂ/ Sanda Nicucie; netulburel, nepelin, nenimereală/ NE/ Petru-Ioan Gârda, într-un spațiu care aduce a patriarhal: Prin iarbă, fân și prin hambare,/ Mi-ador cdeja să fug de lume,/ C-un vin în traistă, trei volume…/ Ce spui, Ioane, gură mare?/ LA RÂND/ Sanda Nicucie;Ne vom iubi cu disperare/ în grădinița de legume,/ în pat, dulapuri cu costume,/ în munți, în cucuruz, în mare,/ POSTMORTEM…/ Petru-Ioan Gârda. Sau: Iubirea mea, cât mi-e cde dor,/ dar multe mi se par în van,/ gândesc amar, în dormitor,/ întinsă toată pe divan,// Și cu privirile-n tavan,/ îmi pare viața-un film color,/ în stilul hollywoodian,/ același end, doar alt decor,/ DE BĂTRÂNEȚE…/ Sanda Nicucie; Ești însetată de amor,/ dar nurii ți-i arăți în van/ că dau cu kober pe tavan/ și  nu am vreme nici să mor!// Mai bine mergi la Servisan/ și ia calmante pentru dor,/ apoi un bidonel de Spor/ și dă cu mine simultan/ DE DRAGOSTE…/ Petru-Ioan Gârda.

“O bună parte din poeziile satirico-umoristice de aici au fosr scrise pentru concursuri de umor (unele cu temă impusă), multe fiind premiate” – spune autorul însuși în Bucuria de moment a lecturii cu care se încheie acest volum scris cu patosul umorului.

Aș încheia acest sublim moment de destindere și voie bună susținând că l-am auzit pe Petru-Ioan Gârda în acest volum! Și spun asta în deplină armonie cu ceea ce afirma marele William Shakespeare: “Soarta unei glume depinde de urechea care o aude, nu de limba care o spune”.

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari

11 feb. 2019

Viața din mine se înnoadă cu a ta/ recenzie la NODURI de Gabriel Hasmațuchi

Gabriel Hasmațuchi, poet și eseist, lector univ. dr. în cadrul Facultății de Științe Socio-Umane a ULBS, redactor-șef al revistei Saeculum, coordonator al Sibiului universitar, publicație-școală pentru studenții de la jurnalism și comunicare, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu (din 2017), apare în 2018 cu un volum de poezie, Noduri, la editura sibiană Agnos.

Ceea ce mă surprinde la o primă răsfoire a cărții este faptul că poetul nu folosește titluri, practic se servește de numerotarea latină a poeziilor, conferind astfel conținutului senzația de noduri, cum s-ar zice, fiecare poezie este un nod, iar pe de altă parte, nuanțează legăturile dintre noduri – ca niște odgoane-, ceea ce se corelează de minune cu denumirile celor două capitole, și anume: În legătură cu mine și În legătură cu tine.

Observ, de asemenea, simplicitatea copertei, cu nume și titlu pe coperta principală, cu notele de lectură ale lui Răzvan Enache, pe coperta care închide volumul. Dar, și aici îmi sare în ochi acel verde crud al secării, simbolisic vorbind, hrană pentru trup și creier!

Numărul de poezii din primul capitol contrabalansează cu puțin pe cel din capitolul al doilea, adică avem un scor clar de 36 la 30. Deduc de aici și un echilibru contextual care face ca legăturile cu mine să nu fie sau să nu se creadă a fi mai importante decât legăturile cu tine.

În relația poetului cu sinele, descopăr o stare abisală determinată de ruptura părinților din arborele genealogic. Un prim nod, de altfel. O călătorie spre mine/ ca întreg/ de gânduri/ II.

Versurile sunt străbătute de un elan creator, o ridicare din sine, o înălțare futuristă: Uneori,/ așa cum se întâmplă și acum,/ încep să-mi crească aripi,// Fără vreo inițiere,/ fac vreo câteva ture prin apartament,/ apoi înconjor blocul,/ cartierul, orașul și lumea.// M-am hotărât:/ vreau să am aceste aripi tot timpul!

Poetul are o perspectivă a viitorului pe care îl folosește adesea în discursurile sale ca particulă marcatoare de speranță: Desculți și fără teamă/ intrăm in viitorul ce ne părunde/ în inimi/ ca în locuința unor prieteni./ VII; Viitorul pregătește un lanț/ fără verigi slabe/ II; Între limite și dincolo de ele, mă prind de-un ultim vagon al viitorului/ și merg în șantierul regăsirii/ unui gând de plumb./ XXXI.

A fi sau a nu fi, shakespearian, se traduce în momente de meditație și transpunere a ceea ce înseamnă portret al omului, respectiv al poetului, în oglindă: Lacul pe care îmi trimit speranțele/ în bărcuțe de hârtie/ se comportă// fie ca o oglindă/ în care privindu-mă dimineața/ nu mă mai satur de ceea ce văd,// fie ca o câmpie viscolită/ pe care mi se destramă chipul/ fără să mă opun./ X.

Despre viață, moarte, speranță, cuvinte, menire poetică, amintiri, singurătate aflăm într-un limbaj succint, calculat, drămuit cu o atenție parcă științifică, și totodată penetrantă emoțional, cu o anume candoare copilărească: Începutul cuvântului e continuat/ în poemul/ despre trecerea noastră/ ca un cântec/ prin urechea bolnavă a lumii/ XXXV, Lumina și întunericul/ mă implică/ în cearta lor/ într-un poem/ în care/ cuvintele primesc ceva/ din viață/ și din moarte./ XXXVI. Iată cât de frumoasă legăură între viață, menirea poetului, trăirea prin scris și moarte, ca între lumină, inspirație și întuneric. Dualitatea viață-moarte, respectiv lumină-întuneric fiind referințe pentru poet, abordându-le în perspectivă filosofică.

Despre firul morții, poetul scrie adesea cu o anume gravitate, scurt și la obiect, nu-i place să divagheze. Pentru că și moartea este ceva care vine spontan, te ia prin surprindere de cele mai multe ori. În plus, moartea are prestanță! Ea lasă în urmă povara însingurării. În acest sens, mi se pare impetuoasă poezia a XIX-a: După o lungă absență/ la reîntâlnirea cu prietenii/ fiecare mi-a spus/ că vorbim mai târziu.// Și atunci am văzut,/ printr-un geam aburit,/ o faleză acoperită cu pești morți/ pe care se înfăptuia singurătatea.

Și trecerea timpului comportă o emanație lirică subtilă. Aș deschide un lanț de sintagme care descifrează trăiri pe cât de simplu exprimate, pe atât de percutante senzorial: E un seism început/ fără avertizări/ și orele fug din inimă// într-o nesfârșită ștafetă// cuvântul mi-l duc,/ mi-l aduc./ XIII; E o seară de sâmbătă/ și printr-o fereastră îngustă/ văd roiuri de cuvinte/ destrămând tăcerea/ din trupuri semănate-n cimitir./ XIV.

Vocabularul folosit de Gabriel Hasmațuchi este unul care accentuează tematica la care am făcut referire mai înainte. Există legături între ele, cuvintele, după cum există și hopuri ori repere pe care le-aș numi chiar noduri. In această idee, se evidențiază următoarele vocabule: viitor, călătorie, sens; viață, luptă, resemnare; amintiri, memorie, uitare; viitor, deschidere, vis; luntre, râu, libertate; tăcere, amar, Dumnezeu; gând, cuvânt, aripi; absență, despărțire, moarte; nisip, trecere, eliberare; oglindă, ochi, chip; gânduri, frământări, idei; noduri, sori, relație și altele asemenea. Triade care, de regulă, sunt potrivite în interiorul aceleiași poezii, ideatic, simbolistic, metaforic.

Foarte caldă este legătura poetului cu Dumnezeu. Se instaurează o armonie tacită, un echilibru care, în lipsa divinității, nu ar putea fi asigurat ori consolidat: Cândva am strigat la Tine/ plin de furie.// Am răsturnat toate obiectele din cameră/ și nu-mi mai găseam locul./…// Am tăcut multe zile./ Și pe neașteptate/ mi-ai redat cuvintele Tale de lumină./ XXV.

Deși conduc la meditație, poeziile lui Gabriel Hasmațuchi au o viociune interioară, un susur, un refren al trăirilor. Vicisitudinie vieții cotidiene, raportate  la era vitezei și a progresului tehnic, prin care distrugem ce este natural și frumos, cu alte cuvinte, ne autodistrugem, sunt revelate cu stil în cea de-a XXVII-a poezie din primul capitol, dar, ca o speranță finală, ca un moment de redresare și optimism, se încheie favorabil: Dincolo de toate acestea// iubirea din inimi curate/ se încăpățânează/ să rămână nealterată. Ca și în a XXVIII-a: Totul e pe fugă/ nu mai curge ca altădată/ Atârnăm unii de alții/ legați cu sfori// nu cu nodurile solidarității.

Volumul de față este cu totul și cu totul al legăturilor: cu iubita, cu poezia, cu prietenii în viață, dar mai cu seamă cu cei care nu mai sunt. Îl consider cumva un volum in memoriam pentru părinții și prietenii trecuți în neființă: Marcel Stoișor, Vasile Avram, Mimi și Mircea Matei Popa.

Dragostea pentru poezie în poezia lui Gabriel Hasmațuchi este nuntită, îmi amintește de nunta în cer eliadescă. Este o înfiripare, o aglutinare, o sinonimie între poet și poezie. Este o stare de a exista care se dezlănțuiește interior, un suflu nou al sinelui. Este acea legătură cu tine din cel de-al doilea capitol, o explozie de iubire. Ce frumos iau naștere cuvintele: Poemele se răsucesc pe coapsele tale./ În lichid amniotic/ ne scufundăm cuvintele/ și devenim o nouă ființă./ II; Nunta noastră e fără sfârșit,/ mireasă și mire/ ne regăsim în aceleași petale de flori/ din noaptea cea albă./ III.

Vasăzică, poetul și poezia sunt miri care se iubesc în nopțile albe, devenind cascadă/ prin care curge năvalnică veșnicia./ III. O frumoasă personificare a poeziei (albe)!

Legătura cu poezia e una strânsă, puternic și definitiv stabilită, lucru desprins din următoarele versuri: Se naște un poem/ din zări gemând senine./ În viata mea ești proaspăt rod,/ deplinătate/ cu care mă înnod./ IV.

În fond, nodul cel mare, cel de nedezlegat, este poezia! Deși poezie pură citesc pe nerăsuflate, totuși, sesizez că poetul nu folosește termenul acesta în volum, ci îl convertește în poem, masculinizând astfel poezia, dându-i suflet din sufletul său de bărbat, pentru o reală translație de timp și spațiu, poetul suprapunându-se, confundându-se, identificându-se cu poemul care curge din sine, din propriul trup, din propriul spirit: Trupurile ni se înverzesc/ și inimile/ devin subiect și predicat// Suntem poemul/ în care verbul/ se conjugă la toate timpurile/ ființei./ VI, fiindcă: Ce a unit Dumnezeu/ rămâne unit./ V.

Îmi pare că iubirea reală este substituită de aceea pentru cuvânt. Altfel, de ce și-ar băga nasul singurătatea, printre rânduri: Inspir aerul din cuvintele tale/ și din bătăile inimii/ ni se plămădește nemurirea.// Din fiecare silabă/ își ia zborul/ câte un vis/ pe care-l trăim împreună.// Singurătatea/ putrezește ca o lămâie/ uitată într-o pungă de plastic./ XIV.

Cuvintele au greutate biblică. Ele sunt cele care preschimbă apa în vin, care rodesc până la desăvârșire, care se înmulțesc precum pâinea și peștii, sălășluiesc veșnic./ XV. Și în toatea astea, există revelația acelui tine aflat în legătură directă și reciprocă și care se repetă anume pentru întărirea sensurilor divine: Tu ești acolo/ unde aceste cuvinte/ XV.

Pentru Gabriel Hasmațuchi, cuvintele înseamnă nemurire, lumină, credință și, desigur, iubire. În poezia sa, poetul se exprimă ermetic asupra acestui sentiment universal, astfel încât pragul dintre iubirea pentru poezie și pentru femeia dragă devine iluzoriu. Aproape că nu există delimitare, ci, mai degrabă o contopire, o alchimie procesată atent, discret, emancipat. Unde nu mai pui că natura, mediul înconjurător devin complici. Este o interesantă legătură între toate aceste noduri existențiale, dar despre ele se vorbește aici, să nu uităm: Foaie înmiresmată e pielea ta/ de rouă și de cer/ sărutată.// Cuvintele mele scrise/ pe ea/ prind glas/ și se topesc într-o melodie/ pe care doar noi/ știm să dansăm./ XVIII; Chipul tău/ e tocmai lumina din închipuirea mea/ asupra jumătății/ ce-mi lipsea din definiție./ XXII.

Sentimentul de plinătate, de întreg/ complet, desăvârșire este pregnant în versurile: Ne atingem cuvintele/ ce ne stau pe buze.// Și ființa noastră/ nu se mai/ desparte în silabe./ XXIII.

Cuvintele sunt trainice, rezistă la orice intemperii, sunt ca niște copaci care își au rădăcinile în carnea ființei: Cuvintele se încarnau în gesturi/ și dragostea ce ne învăluia/ își înfigea rădăcinile/ în ființa noastră pășind în vesnicie./ XXVIII.

Am trecut aici prin diferite noduri-ipostaze, noduri-sentimente, noduri-teme, noduri-credință etc. pe care le-am dezlegat și am mers mai departe, până la ultimul, cu interes, curiozitate și plăcere. În tăcere am citit și m-am împărtășit cu miezul cuvintelor și cu seva lor. La final, parcă am ieșit dintr-un trup sfânt de biserică de lemn până la care, ca o ariadnă însemnându-și drumul, am poposit în fiecare nod ca într-o iesle a cuvintelor. Mai curat și mai plin de sensuri drumul care iese din poezie mă întinerește și îmi dă curajul să cred că poezia ca artă este speranța!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari, 1 feb. 2019