papyrus

ieri un ocean
pe care îl desfăşor cu privirea
oraş de lumini făcând pluta
umbrele ca nişte femei în voaluri
dansează arăbeşte să stârnească aerul
emotiv se înfăşoară pe trupuri
într-o adiere de muze care fierb
cafea la nisip
din cuvintele noastre de iubire
aromele se dezbracă-n ibric
senzuale
ne muşcă de buze
în templul gurii aleargă
printre inscripţii de îndrăgostiţi

de mână soarele un sfânt ne duce
în răsărit răsură pe cerul încins
valuri se agaţă de picioare
ca nişte copii ameninţaţi de înec
primul ajutor
azi o barcă la mal
şovăie fără motiv
sărim în ea iute
să strângem oceanul
sul

Ottilia Ardeleanu
(8 aprilie 2014)

impromptu

când vara s-a aruncat de pe clădirea imensă
ceasornicul şi-a abandonat ticăitul
pentru schimbare
nisipul de pe ţărm s-a strâns clepsidră
într-o numărătoare inversă
frunzele s-au smuls din copaci
parcă se vorbiseră să se aştearnă
pled moale capului pierdut
ei s-au aplecat de o decapitare
păsările într-un zbor pesimist s-au rătăcit

cartea din foişor şi-a desprins o compasiune-două

din clipa aceea durerea de vânt a fost dusă monoton
unde se crede că există un strat dens de linişte

în cunoştinţă de cauză pianistul cu degete reci
instrumenta liric note în cădere

încă se simţea aerul ei fierbinte
tulburat de brizele frecvente
lumea s-a adunat a privit-o ca pe ceva
pentru care nu se mai putea face nimic

pe urmă a venit toamna şi a şters orice urmă

Ottilia Ardeleanu

(7 oct. 2013)

granule de nisip

întunericul vine din aripi de vultur
mă face cât o mierlă speriată într-o spărtură de
timp misogin aşezat în faţa unei femei
la curbura unui cer frânt de sentimente

firul ierbii abstrus derivează cu argumente tăcerea
voaluri-voaluri de mireasă acoperişuri înzăpezite

peltic vântul coboară puntea în ovaţiile mării

tentată să te situez aşa de aproape înalţ
o cazemată de scoici în jurul cuvintelor tale
care se poartă aşa de călduros cu mine

mi-ar plăcea să le întredeschid
zorii să cultiv literă
cu literă mare această dragoste

nescontată

Ottilia Ardeleanu

(26 iulie 2013)

avort de Ottilia Ardeleanu

stoluri albe plimbă cerul
prin anotimp
sunt femeia de nisip cu pântecele cât
o apă
curgătoare viaţă
fără rost
cu mine se duc toate

bisturiul galben îmi taie
ombilicul
cu lumea
moartea în albia mea
se leagănă

(9 aug. 2011)

amurg de Ottilia Ardeleanu

cum omoram orizontul
cu pietre
dădeam printre crengile unui dud înalt
până la răscrucea soarelui cu luna
îl asaltam cu praştiile
trosneau în noduri
ţipete de păsări

cu gurile căscate aruncam şi
hainele căpătau mici stropi de sânge

el se târa prin ochii noştri răniţi
rumenind aerul
dar nu voia să ne cadă
la picioare

din umeri
în umeri ca o prăjină
lungeam braţele şi
îl rostogoleam
pe nisipul cu tălpi
de copil

(20 septembrie 2011)