îmbibate cu tăcere

luminile oraşului ne prind în plase de fluturi
ne zbatem în ele şi nu putem ieşi
avem viaţă scurtă
un fel de carpe diem

străzile merg din una în alta ca un zid care se vede
de pe lună suntem infraroşii
ne iubim
pe o anume frecvenţă
de mână clădirile se fac mici
în umbrele noastre
sunt lucruri nespuse

muzica se lasă în flaute de nori
strânşi în palme întocmai unui nod în care
păstrăm iubirea o mică rezervă pentru zile aprige

alergăm prin hexagoane viaţa curge miere
şi lapte se lasă dimineaţa în ochii lumii
care încă mai crede în
filozofi
noi avem nălucile noastre
ne ţin de urât
aceleaşi gânduri fac zmeie cuvintele
să nu se prăbuşească

Ottilia Ardeleanu

(14 august 2015)

papyrus

ieri un ocean
pe care îl desfăşor cu privirea
oraş de lumini făcând pluta
umbrele ca nişte femei în voaluri
dansează arăbeşte să stârnească aerul
emotiv se înfăşoară pe trupuri
într-o adiere de muze care fierb
cafea la nisip
din cuvintele noastre de iubire
aromele se dezbracă-n ibric
senzuale
ne muşcă de buze
în templul gurii aleargă
printre inscripţii de îndrăgostiţi

de mână soarele un sfânt ne duce
în răsărit răsură pe cerul încins
valuri se agaţă de picioare
ca nişte copii ameninţaţi de înec
primul ajutor
azi o barcă la mal
şovăie fără motiv
sărim în ea iute
să strângem oceanul
sul

Ottilia Ardeleanu
(8 aprilie 2014)

cum stau chiar pe ea întreb domnul meu

te-ai gândit mult când ţi-ai smuls o coastă
ai calculat bine la care dintre ele este cel mai nimerit să renunţi ca să fiu ceea ce vrei
ţi-ai prevăzut suferinţa multiplicată anume să prindă locul hotărât naşterii mele
te-ai rugat să fiu demnă de sacrifiul tău când îţi voi apărea în trup desăvârşit cu act de renunţare la bunul personal
m-ai cultivat cu alesele tale cuvinte mi-ai arătat drumul spre tot ce însemni ai fost luminos cât ar fi trebuit
mi-ai ţinut de dragoste până la tine
m-ai făcut femeia ta până în cele mai adânci lucruri
m-ai retuşat la vreme acolo unde nu ai rotunjit la deliciu formele
m-ai păzit de pietre de şarpe de iude
m-ai dus în Biblia mi-ai arătat cum
să fac pas printre lumi cum
se trece cu grijă
te-ai străduit până la capăt

omule altfel
de ce m-ai ales

Ottilia Ardeleanu

(5 ian. 2014)

ce imatur domiciliu viaţa

ai semnat pentru viză
de flotant în inima mea
am acceptat
aveam o cameră goală
ai mobilat-o în timp
cu cele necesare
unui suflet
iubirea ta sticloasă
aerul acela preocupat
capital
confundabil adesea
cu răcoarea clişeistică de toamnă
şi lumina revărsată artificial
pe zidurile înecate
în linişte
scriai
în fiecare seară spălăcită
mă simţeam citată
eram în stare
să mă închid în sediul tău cu
gânduri
să deretic
să arunc într-o gaură neagră
cuvintele radioactive

biblioteca
full de sentimente
oricând puteai să deschizi unul
să-l citeşti

un amurg pervers le-a mistuit
viaţa
mi se tot împuţinează

(3 dec. 2013)

pesemne

doar în măsura în care mă mai poţi privi
dincolo de gestul acela prin care
orice nuanţă orice obstacol
vor fi îndepărtate
şi ne vom abandona
din capul locului
plăcerii de a rosti cuvinte
definitive
cum ai scrie pe cruce
doar atunci
în preajma noastră veşnicia
ne va primi în pântecul ei
ca pe nişte siamezi
cu aceeaşi inimă

Ottilia Ardeleanu

(25 aprilie 2012)

se ia prin copy-paste


mi-a adulmecat urmele
mi-a probat hainele i-au plăcut şi m-a lăsat aşa cum sunt
în văzul lumii
a folosit aceeaşi pudră rimelul şi trusa mea de manicură
până şi perciunii i-a făcut gheare peste urechi

mi-a rupt cuvintele direct din limbă şi-a uns buzele cu ele
zâmbetul meu e la ea o combinaţie fermecată
mi-a siluit poeţii filosofii au rămas în fundal să-şi prezinte oratoria
ea
s-a hrănit din mine ca dintr-un măr
apoi a dat de vierme

de-atunci
o roade ceva în stomac

Ottilia Ardeleanu

(6 ian. 2012)

Nici nu ştiu dacă să-i zic poezie când el este un deschizător de inimi

Am rămas aceiaşi oameni. Neschimbaţi. Ea cu zâmbetul ei foarte rotund. Din poza color. El cu părul uşor ondulat. Ea cu ochelarii cei noi, clarvăzători. El cu timiditatea exprimării. Ea cu echilibrul cuvintelor. El mai tătânesc. Ea adolescentă culegând dragostea de pe câmp într-un buzunar mare. El dumnezeiesc. Ea împăciuind, luptând, rugând, străduind, adunând comunitatea în templul poeţilor. El de-un aer foarte oriental. Ea în duel liric cu el.
La început ne-am temut să nu ne supărăm unii pe ceilalţi. După aceea am devenit mai îndrăzneţi. Am început să ne credem cineva. Mai cineva decât altcineva. Am început să ne arătăm adevăraţi şi s-au iscat micile împunsături. Dar, aşa se face o lucrare, nu? Din urma acului iese cusătura, nu? Am zis că nu e bine aşa, ba că e bine, într-un fel, şi până la urmă am lăsat pe fiecare să se exprime pe sine. Să spună ce are de spus. Răspicat. Ne-am trezit în lumea ta, a ta, a ta şi a ta. Trăiam în atâtea lumi deodată şi nu mai eram stânjeniţi, nu ni se mai părea dificil, nu ne mai împiedicam de felul contradictoriu al celuilalt. Nici de cel oblu. Nici de cel hâtru. Dimpotrivă, începeam să iubim cărarea pe care umblai tu, tu şi tu şi tu, voiam să o cercetăm, să o urmăm, să ne afundăm, să mai zobăvim, să mai stăm la taină, să ne dăm cu părerea: uite cum zic eu. tu? Deveniserăm curioşi. Până la capăt. Apoi, ne-am dat seama că ne place să fim aşa. Ea melancolică, el satiric. Ea copilăroasă, el povestitor. Ea cerebrală, el plastic. Empatia coborâse peste noi aşa cum coboară viaţa. Încetişor şi viclean. Să ne ducă, aşa cum ştie ea. În locurile în care crede ea că ne simţim mai bine.
În fine, într-o zi am spus: să aruncăm toate cuvintele pe masă, fiecare să-şi aleagă câte va vrea şi să le îmbine în modul cel mai chipeş. Glamour! Şi ne-am preocupat. Am lăsat tot ce era al nostru de-acasă deoparte şi am aşezat zilele şi nopţile în artă ca la bagaje de mână. Am folosit toată culoarea inimii, până la ultimul strop. Am adus ideea de forţă ca să deschidem suflete. Aşa s-au trezit unii câştigători. Şi au fost fericiţi. Şi am fost fericiţi cu toţii.
După un timp în care ideile au prins rod, câteva cărţi au ieşit din cuib şi au zburat. Au zburat cu aripile noastre mari cât un cer de vară…

Ottilia Ardeleanu

(24 oct. 2013)