ducem cu noi toate acestea

ne umplem ca nişte saci
pentru un dig de rezistenţă
unul pe umerii celuilalt
întrebăm viaţa
încotro
ai acte în regulă

cu valul nu te pui
trece peste tine neomenos
şi tot tu eşti vinovat
că-i stai în cale

ce rămâne din atâta
efervescenţă

uneori pietrele

(18 martie 2012)


olmaz

mă văd în ape clare
umerii mei mici au acea
chemare de moliciune ca pentru
tâmple de poet

răspântii până spre crud
boticului adulmecător
după frăgezime

pe ţugui se inspiră
un aer de semeţie

din yang apari
îţi rezemi mâna din care
deduc acele cuvinte

un tatuaj discret
pe gât

Ottilia Ardeleanu

(6 feb. 2012)

femeia de veghe

rotea privirea prin noi ca pe o bănuială
ne puneam figuri de sfinte
ai fi zis că păcatul era cel mai sfios
băiat din echipa de fotbal a şcolii
nu scuipa nu înjura
nici semne codificate nu ştia să facă

părea un preot în sutana ei
de ne îndesa întunericul
striga cine a făcut cine a dres
ridicam din umeri
o cruce până în cerul gurii
să plece

odată a aflat de
una se încurcase cu antrenorul
ieşiseră într-o seară în parcul poporului
tragic
toamna le rătăcise cărările
cu frunze şi iubire
se făcuse târziu iar ea
pesemne era prea fericită şi
s-a pierdut în amănunte

când puştoaica s-a întors
smerită şi speriată
ca un clopot de moarte
s-a auzit ultimul ei cuvânt

Ottilia Ardeleanu -7 nov. 2011

amurg de Ottilia Ardeleanu

cum omoram orizontul
cu pietre
dădeam printre crengile unui dud înalt
până la răscrucea soarelui cu luna
îl asaltam cu praştiile
trosneau în noduri
ţipete de păsări

cu gurile căscate aruncam şi
hainele căpătau mici stropi de sânge

el se târa prin ochii noştri răniţi
rumenind aerul
dar nu voia să ne cadă
la picioare

din umeri
în umeri ca o prăjină
lungeam braţele şi
îl rostogoleam
pe nisipul cu tălpi
de copil

(20 septembrie 2011)