ochi de câine albastru

aştept un tren oarecare
cu ochi de câine albastru
aerul mă strânge într-o folie
cu soarele la un loc

o vrabie desprăfuieşte aerul
repede repede
după formula energiei

vremea se scurge în canalizare
miroase a hoit

ca o căţea cărând bucată cu bucată
puii ei
printre păpădii adineaori
se zbenguiau pe scurtătură spre cutia de carton

ca o căţea trăgând la ţâţe amănuntele din care îi făcuse
un botic o lăbuţă viscere
calde încă zvâcnind lumii sângele lor
neatins de mizeria contemporană

şuierul pământului nu poate fi înţeles
când abia ai făcut ochi
în realitatea urbană

adulmeci crudul când păşeşti
pe iarbă jocul este pregătit de gâze
între lapte şi gudron
încă nu faci distincţie

te uiţi la întâmplare

ca o căţea
viaţa alăptează puii mei de moarte

Ottilia Ardeleanu

(14 mai 2014)

când pomii au făcut ochi

mi-au jupuit zâmbetul acela
şi tata şi colegul de bancă şi
primul prieten şi iubitul
toţi
m-au confundat cu un miel
în burta cui mă aflu nu ştiu
mă rumegă la fel

Ottilia Ardeleanu

(27iulie 2013)

din adânc de privire

cineva
a căzut în ochiul meu
drept
pare-mi-se când
l-am privit ori
s-a apropiat în gene
de lumină tras
înlăuntru
picura estetic şi-
a alunecat

în inimă

ţipătul unei lacrimi
de fericire nu se
aude până departe

cu degetele în
pleoapa de jos
strigă
nu mă căutaţi
am coborât
într-o viaţă

Ottilia Ardeleanu

(19 aug. 2012)

and… for me this:

“If the writing is honest it cannot be separated from the man who wrote it.” – Tennessee Williams

e noapte şi sunt cu toţii la program

toţi bărbaţii rezistă
în fumurile ei
în emanaţiile de ce-i poate pielea
devin colerici ori sangvinici
când începe să facă striptis
toţi sunt cu ochii pe ea
pe sânii ei plini
pe ochii ei coniac
pe braţele întinse tejghele
pe coapsele ei printre care
se poticnesc
şi o arată cu degetul şi o ating
ridică din sprâncene exclamă
se ridică şi cad înapoi
îmbrăţişează ce apucă
uneori ei pe ei
se dezmeticesc abia când
aerul trepidează
şi ea se dezbracă nebuna
de fiecare obiect până
rămâne goală până
rămâne devastator de singură
ca o lume din care
au dispărut toţi
bărbaţii

(8 feb. 2012)
aceasta este o dedicaţie din partea unui coleg de cenaclu. mulţumesc mult!

Am legat… de Marin Sorescu

Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec.

Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.

Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.

toamna scăpată din lesă căţeaua (de Ottilia Ardeleanu)

ce mă fac cu iubirea asta pe care o gonesc dar ea se întoarce obedientă se uită în ochii mei căţeaua fix în ochii mei cred că a găsit înţelegerea se aşază pe labele din spate şi mi-adulmecă gândurile nici nu apuc să percep când îmi linge tălpile şi coapsele şi întorsura şoldurilor şi gurguiele şi limba mea nu mai e în stare să zică nimic şi-atunci îi arunc o coastă ea bucuroasă mi-o aduce înapoi de fiecare dată oricât de departe aş arunca-o oricât de înalt se gudură îmi dă ocol îşi scutură urechile blege o dată de două ori de multe ori eu nimic tac şi nu o bag în seamă privesc speriată cum trece tărcata prin mine dar nu nu nu vreau un animal de companie of ea se face preş la picioarele mele lăţoasa şi latră iubirea salivează iubirea şi aşteaptă să o alung a nu ştiu câta oară frate unde sunt hingherii
şi dacă aş îngropa-o sub un cer de frunze ar fi de-ajuns să strig iubire s-ar năpusti asupra mea cum deasupra unui mormânt lopeţile în loc de cruce ar sta ea să chelălăie aici zace sufletul unei toamne căţeaua de iubire nu pleacă

(1 oct. 2011)

amurg de Ottilia Ardeleanu

cum omoram orizontul
cu pietre
dădeam printre crengile unui dud înalt
până la răscrucea soarelui cu luna
îl asaltam cu praştiile
trosneau în noduri
ţipete de păsări

cu gurile căscate aruncam şi
hainele căpătau mici stropi de sânge

el se târa prin ochii noştri răniţi
rumenind aerul
dar nu voia să ne cadă
la picioare

din umeri
în umeri ca o prăjină
lungeam braţele şi
îl rostogoleam
pe nisipul cu tălpi
de copil

(20 septembrie 2011)