Niciodată nu spune unei zile că e ordinară

ninge
e semn
că vecina de peste alee va scoate rufe
la uscat
jumătate din ea este mereu pe
dinafară

o fixez cu privirea
nu e de ajuns
e bine să mă gândesc la ceva frumos
cum ar fi noi doi o funie cu sentimente
înnodate până ajungem cu picioarele pe
pământ

sigur

perna lumii s-a descusut pe-o margine
cad fulgii cine mai ştie cărei păsări

cu gâtul frânt

a alunecat pe aerul poleit
ca o patinatoare la prima şedinţă
de antrenament

se ţinea de un cleşte
de gheaţă
ochii imortalizau lumea
adunată ca pentru
ceremonie

Ottilia Ardeleanu

(10 martie 2012)

and… for me this:
“If the writing is honest it cannot be separated from the man who wrote it.” – Tennessee Williams

avort de Ottilia Ardeleanu

stoluri albe plimbă cerul
prin anotimp
sunt femeia de nisip cu pântecele cât
o apă
curgătoare viaţă
fără rost
cu mine se duc toate

bisturiul galben îmi taie
ombilicul
cu lumea
moartea în albia mea
se leagănă

(9 aug. 2011)


exod de Ottilia Ardeleanu

ce am înţeles eu este că am dumnezeu dar
chiar Dumnezeu are un dumnezeu nu e de capul lui
într-un univers pe care îl parcelează unul
şi altul se urcă în prima rachetă şi valea
pe lună nici măcar nu sunt şefi
inutil să adaug că nu ai de muncă implicit
nimeni nu te dă afară
în banca lor sunt câteva blocuri de oameni
necunoscuţi poate din cauza bărbilor
până la intrarea în biserică unde este mereu coadă
lumea se aşază ca mai înainte acolo încă mai sunt
oameni de parcă s-ar da ceva mă tem că
la un moment dat nu va mai fi nimeni
în oraş

(29 august 2011)