poemul unei dimineţi îngropate până la genunchi în iarnă

întreabă-te cum arată zăpezile pe dos
nu cumva au ceva de ascuns ceva al lor
despre care nu vom putea afla niciodată

în îmbrăţişarea lor blândă s-ar putea simţi
încordarea unei nelinişti comune
răceala vreunui chip copiat în mii de exemplare
stâlcit de cumplita tristeţe luată pe cale naturală
de la o lume ostenită de viaţă

s-ar putea găsi oamenii pe care
i-am pierdut irevocabil

nu mai vorbesc de câtă trudă să extragă inocenţa
la suprafaţa tuturor lucrurilor
liniştea orbitoare pentru noi întoarsă pe dos

şi câtă nobleţe la picioarele alergătorilor

urme de bocanci ca
nişte nasturi încheiaţi în fugă
sub cămaşă toracele care
îngroapă

Ottilia Ardeleanu

(16 nov. 2013)

Advertisements

sub creangă de măslin

trăiesc
într-o inimă de bărbat

acolo a fost îngropat
până şi-a dat la o parte
piatra

în fiecare zi pe picioare
cu buze molatice
întorc viaţa în el

uite-mă sunt viu
se bucură
îl aud
sunt cu tine până la
sfârşitul veacului

Ottilia Ardeleanu

(22 aug. 2012)

înlăuntru ţi se poate întâmpla

să vezi lumea ca un cerc,
unul care se strânge, pe trupul tău, fără putinţa de a te mişca.
eşti nevoit să rămâi în picioare, să simţi apăsările.
să nu poţi să te aşezi în tine confortabil.
să încerci să faci faţă.
în formă rigidă, sentimentele par monumentale.
poţi privi doar drept, amintirile se depozitează în ceafă până la refuz,
ca o durere. zvâcnesc. ţi se face rău. îţi vine să vomiţi pe singurătate,
dar dacă o înăbuşi, cu ce mai rămâi

în cercul tău, fiecare se afişează cu singurătatea sa, ca la un bal mascat.
ţi se pare că eşti înconjurat de oameni prietenoşi, de fapt, se face schimb de măşti.
tu cu el, el cu vecinul său, acela cu următorul care i se pare mai nimerit,
fiecare împrumutând singurătatea altcuiva şi tot aşa până
se încearcă toate posibilităţile.
dintr-un fel de întâmplare, propria mască se întoarce la tine.
este cea care ţi se potriveşte perfect.
oamenii de pe circumferinţă aplaudă, faci o reverenţă,
eventual, inviţi o singurătate la dans.
te învârteşti mereu în sens invers celorlalţi,
singura mişcare pe care o mai poţi face în spaţiul restrâns dintre tine şi
ceilalţi de tine prin care ai trecut cu fiecare altă mască împrumutată.
rotirea asta provoacă un hohot colectiv care mânjeşte gură după gură.
desfrânată, singurătatea dansează cancan, ce bine îşi flutură instinctele,
ce sigur te rătăceşti printre ele. cum te-ameţeşte, cum te întoarce,
în tine se despoaie, iar tu faci dragoste cu ea. în văzul tuturor.

contondentă

ai zice că în lumea asta nimeni nu mişcă. uşile sunt grele şi scârţâie îngrozitor. se trântesc sictirite. cu o faţă întunecată de resentimente. cu cealaltă, fadă. şi dacă încerci să intri, e riscul tău. unii îi spun fatalitate. sunt mulţi cei care penetrează cu forţa. găsesc oameni cu zâmbet de parcă ar fi bine îmbrăcaţi şi oameni care se încruntă ca şi cum ar fi goi. nimeni nu se dă la o parte când îţi faci apariţia. în loc să-ţi întindă o mână, proptesc un picior. cazi în acelaşi întuneric de antracit. cu un ţipăt lung cât un tren comunist. ţi se pare că la un capăt cineva flutură un fanion. de o culoare, oricare. una care dă impresia de neastâmpăr. şi toţi aceia, ciorchini înlăuntru, pe scări, deasupra, pretutindeni, mergând spre nicăieri, îşi agită palmele.
deodată, mii de ochi de antracit, de trupuri de antracit, de şepci de antracit, de cuvinte de antracit mă văd, sar, se aruncă spre mine, se zbiară, mă şuieră, mă îmbrâncesc, mă lovesc, mă calcă în picioare, mă sparg ca pe o vitrină, mă violează ca pe o conservă şi sângele antracit curge din mine aşa cum ar trebui să curgă iubirea. lumea este de antracit. străzile, copacii, maşinile, oamenii, aerul şi tot ce mai poate avea contur.
am inima de antracit. nu simt nimic. doar scârţâitul uşilor masive. şi o tăcere violentă.
desfigurată.

(30 nov. 2011)

gând

până în luna citrică
este o aruncătură de laţ
de m-aş arunca
aş atinge lumea
cu picioarele
la ce bun bungee-jumping-ul
de gânduri
mai bine alunec în beznă
ca în cocteilul în care
paiul de trestie s-a rupt deasupra buzei
din spate mă împinge vântul
cu palme de brotac
peste mătasea grofată
mă aşteaptă atâtea morţi
şi tu

de Ottilia Ardeleanu

toamna scăpată din lesă căţeaua (de Ottilia Ardeleanu)

ce mă fac cu iubirea asta pe care o gonesc dar ea se întoarce obedientă se uită în ochii mei căţeaua fix în ochii mei cred că a găsit înţelegerea se aşază pe labele din spate şi mi-adulmecă gândurile nici nu apuc să percep când îmi linge tălpile şi coapsele şi întorsura şoldurilor şi gurguiele şi limba mea nu mai e în stare să zică nimic şi-atunci îi arunc o coastă ea bucuroasă mi-o aduce înapoi de fiecare dată oricât de departe aş arunca-o oricât de înalt se gudură îmi dă ocol îşi scutură urechile blege o dată de două ori de multe ori eu nimic tac şi nu o bag în seamă privesc speriată cum trece tărcata prin mine dar nu nu nu vreau un animal de companie of ea se face preş la picioarele mele lăţoasa şi latră iubirea salivează iubirea şi aşteaptă să o alung a nu ştiu câta oară frate unde sunt hingherii
şi dacă aş îngropa-o sub un cer de frunze ar fi de-ajuns să strig iubire s-ar năpusti asupra mea cum deasupra unui mormânt lopeţile în loc de cruce ar sta ea să chelălăie aici zace sufletul unei toamne căţeaua de iubire nu pleacă

(1 oct. 2011)

amurg de Ottilia Ardeleanu

cum omoram orizontul
cu pietre
dădeam printre crengile unui dud înalt
până la răscrucea soarelui cu luna
îl asaltam cu praştiile
trosneau în noduri
ţipete de păsări

cu gurile căscate aruncam şi
hainele căpătau mici stropi de sânge

el se târa prin ochii noştri răniţi
rumenind aerul
dar nu voia să ne cadă
la picioare

din umeri
în umeri ca o prăjină
lungeam braţele şi
îl rostogoleam
pe nisipul cu tălpi
de copil

(20 septembrie 2011)