stele numai cerul are

m-am pornit cu steaua
am luat-o din timp
sunt mulţi care aşteaptă o urare mi-am
zis şi făcut
primul mi-a răspuns de sus
din balcon
ce vrei mă e iulie
adevărat dar eu nu vreau să întârzii
că nu ştiu câte zile de
apoi
Dumnezeu se naşte în fiecare
zi pentru mine
mai departe
nu mă aştepta nimeni dar eu am bătut
am bătut până când
toate clopotele din oraş
s-au pornit
ca şi când cineva a plecat în steaua lui

am văzut că şi alţii
după mine cu steaua treceau pe la aceleaşi porţi
închise ca intrarea în rai
una câte una stelele au dispărut

doamne ce mă fac eu cu atâta întuneric

Ottilia Ardeleanu

(14 iulie 2015)

granule de nisip

întunericul vine din aripi de vultur
mă face cât o mierlă speriată într-o spărtură de
timp misogin aşezat în faţa unei femei
la curbura unui cer frânt de sentimente

firul ierbii abstrus derivează cu argumente tăcerea
voaluri-voaluri de mireasă acoperişuri înzăpezite

peltic vântul coboară puntea în ovaţiile mării

tentată să te situez aşa de aproape înalţ
o cazemată de scoici în jurul cuvintelor tale
care se poartă aşa de călduros cu mine

mi-ar plăcea să le întredeschid
zorii să cultiv literă
cu literă mare această dragoste

nescontată

Ottilia Ardeleanu

(26 iulie 2013)

istoria necunoscutului ori invers

în nu ştiu câte lacăte te ţin
legendă tezaur taină
ce-oi fi

războaiele lumii
de dragoste oare
la porţile tale s-au dat

istoria a scris hărţi
nu
oameni

nu vreau să te mai atingă
nimeni
rănile tale miros şi acum
eroic

întuneric

aş îndrăzni să te cunosc

mi-ar trebui nu ştiu câte chei
să te deschid

Ottilia Ardeleanu

(23 iunie 2012)

femeia de veghe

rotea privirea prin noi ca pe o bănuială
ne puneam figuri de sfinte
ai fi zis că păcatul era cel mai sfios
băiat din echipa de fotbal a şcolii
nu scuipa nu înjura
nici semne codificate nu ştia să facă

părea un preot în sutana ei
de ne îndesa întunericul
striga cine a făcut cine a dres
ridicam din umeri
o cruce până în cerul gurii
să plece

odată a aflat de
una se încurcase cu antrenorul
ieşiseră într-o seară în parcul poporului
tragic
toamna le rătăcise cărările
cu frunze şi iubire
se făcuse târziu iar ea
pesemne era prea fericită şi
s-a pierdut în amănunte

când puştoaica s-a întors
smerită şi speriată
ca un clopot de moarte
s-a auzit ultimul ei cuvânt

Ottilia Ardeleanu -7 nov. 2011