pe deal au înflorit salcâmii fără alergările noastre

ne certaserăm
urât
veniseşi în genunchi
nu nu cereai iertare nici îndurare
pentru cele câteva răni vizibile şi nenumăratele nevăzute clocoteam
aş fi putut da drumul cuvintelor de pucioasă
încinse ar fi sfârâit pe timpanele tale pe pielea care
mi se făcea şerpi pe şira spinării când se lipea de mine
nişte canibali trăiau în pântecul meu cât un pumn de grâu
sălbăticisem timpul dintre noi părea epuizat te târai
şi hainele nu-ţi mai erau haine mi se părea că eu sunt lumea
şi mi-era ruşine cu tine gândurile mele te arătau cu zece nemulţumiri
lungi ca nişte degete de păgân de care auziserăm toţi

şi fiecăruia i se potrivea o poruncă
şi niciunul nu asculta
aruncam cu fiecare piatră din mine
cât puteam eu de tare
tu scuipai sânge peste viaţa noastră
iar eu aveam două mii şi ceva de dojeneli
nici nu-mi păsa că înţeapă
ţi le îndesam pe tâmple nu părea să te doară pe mine nici atât
chinul ţi se poticnea în ochi de cer
de acolo se desprindea Dumnezeu
calm şi bun şi grijuliu
încercai să-ţi reiei demnitatea după aprige lovituri cu vorbe
nişte bice pe trup
nu vedeam povara de creştin
n-o vedeam şi pace
majoritatea din neam nu te voia

cum nici pe mine nu mă mai vrea iubirea de sub salcâm florile cad
cu ultime picături de viaţă

Ottilia Ardeleanu

(20 mai 2013-2 martie 2014)

drum fără întoarcere

vine şi vremea aceea când
nu mai poţi să te duci o să vrei şi
trupul nu te va mai asculta
să-ţi vină să mori şi
trupul nu te va mai asculta
de dor
de răzvrătire te vei ruga pentru tine atunci
pentru nimeni
sufletul tău închis nu va mai putea să iasă
din tristeţe ca un spaţiu din
oase mărturia de a fi fost
credinţă
te va îngenunchea şi-ţi va cere ţie mai întâi
iertare
pentru că n-a făcut la timp ce trebuia cu tine

resemnează-te la fereastră cum trec moşii
strămoşii tot neamul la
viaţă trag într-acolo unde
plânsul e cât o apă care despică
grâul între oameni şi îngeri

prin ochii tăi cât istoria

le-aş putea citi obârşia dar niciodată
ce va fi

Ottilia Ardeleanu

(30 martie 2013)

and… for me this:

“To send a letter is a good way to go somewhere without moving anything but your heart.” – Phyllis Theroux

sortitului

de un timp
mă gândesc doar la cuvânt
pe care îl aştept
parcă ai fi un dumnezeu

să-I dăm pace odată
să-L lăsăm să se nască liniştit
destul
Îl hulim apoi ne rugăm Lui de iertare
mă mir că ne mai ştie ca pe
ioan ana maria vasile ilie gheorghe elena matei

L-am târât şi în revoluţie
I-am imputat că nu împiedică moartea
de toate neputinţele noastre
de viaţă de mamă de copii
L-am învinovăţit

în versuri

pironeşte-mă
vreau să-ţi fiu eu
dumnezeul

fie-ţi iertate cuvintele
că nu ştii ce spui
când mă acuzi că te-aş fi putut salva
de la poezie

Ottilia Ardeleanu
18 dec. 2011

and… for me this:
“The only reason for being a professional writer is that you can’t help it.” – Leo Rosten

Musca


Vine întotdeauna devreme la serviciu. Ca orice muscă. Zburătăcind. Fâlfâind din gene, crezându-se deasupra tuturor lucrurilor, privind de sus, panoramic, şi făcând uneori piruete doar pentru a sfredeli în curiozitatea colegilor care o ignoră, de cele mai multe ori. Ba i-ar trage şi câte un plici când vorbeşte întruna, infectând timpanele cu lucruri neinteresante, enervante. Zumzăie pe la urechi, intenţionat apăsat şi tare ca s-o audă toţi şi să-i ia drept bun cuvântul ei de muscă de birou. Fapt pentru care se deplânge în sine, pe sine, şi se răzbună prin metode pe care crede că le deţine. Fiindcă are mereu câte ceva de ascuns. Mă rog, la creieraşul ei sensibil şi mignon, e posibil să nu fi depistat că s-a dat deja de gol.
Se reazemă de spătarul ergonomic, porneşte pc-ul şi după ce verifică apatic mailul, face o semirotaţie în aer şi începe să-şi pilească vârfurile picioruşelor, meditând la subiecte de mahala: cum uită femeile mâncarea neacoperită iar ea intră încălţată prin toate oalele, cum gustă din paharele bărbaţilor, pe la cârciumă, îmbătându-se cu vorbele lor goale, de ce iubesc unii animalele mai mult decât oamenii iar ea le târcoleşte locurile, cum bâz-bâz-bâz şi iarăşi bâz şi totul este numai cum spune ea, restul fiind, dacă nu ştiaţi propria versiune, nişte proşti. Şi mulţi, mai ales. Însă ea are o nouă ocupaţie, tot un fel de croitorie, cum îi plăcea pe vremuri: cut&paste din diverse filozofii pe care le transpune, după mintea ei veşnic şifonată, veşnic peticită de lume, de normalitate, într-un cadru virtual, în care să-şi mascheze identitatea şi de unde să fâlfâie de la tribună culoarea steagului preferat întru deşteptarea naţiunii.
Adăstând pe vreo frunză ori petală îşi face siesta după ce muşcă în stânga şi muşcă în dreapta, zâmbind enigmatic, frecându-şi coapsele ispititor, ca şi cum sub pielea trecută binişor ar zvâcni celule dintre cele mai tinere. Dintr-odată foarte delicate.
Cu zborul ei grăbit, pătrunde rapid în vârsta a treia. Devenită aproape contrafăcută, în fond… de ten. Se vede că îşi vopseşte extremităţile ba în negru abanos, ba în violet de genţiane, ba în nisipiul de plajă fierbinte. În plus, bruiajul permanent, în scopul anunţării aterizării pe una dintre pistele pe care le urmăreşte, de ai impresia că se fac praf elicele, sunt dovada unei îmbătrâniri premature.
Biata de ea are şi dioptriile avansate. A zumzăit pe lângă mine până m-a făcut să înţeleg că deţine toate calităţile, inclusiv cea de intelectuală cu studiile cumpărate. Şi, aşa ca o demonstraţie, într-o zi, cu tupeu de muscă a virat într-un computer de zob i s-au făcut ochelarii. A încurcat pe acolo traseele binare, octeţii au intrat unii prin alţii, numai ea continua să bâzâie defragmentat în timp ce, ameţită, îşi depunea urmele într-un design personal, spunând că pictează pe unde o apucă. Grafitti de corel.
A fi altfel nu este acelaşi lucru cu a fi împotrivă. Iată cum, dotata noastră crede că este o albinuţă în timp ce restul lumii, ascultaţi, toţi ceilalţi sunt nişte trântori. Un fel de… a fi deplasat, exact ce ştie ea mai bine să facă!
Musca, o ţaică pe buza ferestrei, le vorbeşte altor surate: ascultaţi la mine, sunt cea mai tare în stupărie, mierea mea e cea mai dulce, nimeni nu poate să facă astfel de bunătăţi! Şi în timpul acesta îşi pileşte din nou unghiile, gândindu-se cum să mai fure câte ceva din cămările priceputelor albine. Şi să spună apoi că e producţia ei… Iart-o, Doamne, că nu ştie ce face. El răspunde sobru că are toate motivele întru iertare.
De la o vreme s-a izolat. Zice că e mai fericită departe de oameni, că a citit ea dintr-un mare filozof şi i-a rămas sintagma tatuată. Se ascunde pe sub birou navigând istoria lumii… era să-şi prindă aripioarele între coperţi într-o dimineaţă când şeful a intrat brusc în încăpere.
S-ar fi numit sinucidere?!…

Ottilia Ardeleanu

(5 oct. 2012)