ce visează un om de zăpadă

cum stăm relaxaţi în faţa unui
smart derulăm reclame la
tot felul de lucruri care oricum
nu ajung la noi motivele o garnitură
de substanţe inflamabile în dreptului oraşului

unul vehiculează idei cu viteza crivăţului
de afară enervat şi ăsta
pe lume astupă gânduri sterpe
vom recolta de pe la vecini
contra unor hârtii uzate ca valoare

celălalt învârte o ruletă falsă
rotund destin (în)cifrat

între cei încă oameni straturile
obositor de albe
creponate şi pufoase ne întrec înalt

un şir indian disparat acalmiile noastre
sesizabile puncte negre pe nasul pământului

fularul smuls de la gâtul cuiva
ne mătură ferestrele virtuale

atâtea butoane în jur
niciunul nu ne declanşează
derulăm până pe ultimul canal

Ottilia Ardeleanu

(2 feb. 2014)

o întrebare din pură alăturare

te-am plâns, iubire?
ai vrea tu!
ai vrea tu să fii în pielea unui om
care te înțelege pe deplin
care știe că ai un început
dulce
fin
tulburător
nopți albe topite în foc
poezie în doi
vin roșu de inimă
o gură
de rai

care știe că începi
să faci câte-o gafă
pe măsură
te idolatrizezi
narcisisto

îți dau dreptate
așa cum mă modelezi
cu degetele tale bune de revistă
așa mă ai

dar, nu-i așa?
nu crezi nimic din ce însăilez eu
pe pânză de paing
cum nu sunt eu în piele de Isus

Ottilia Ardeleanu

(16 nov. 2013)

cele zece…

prima poruncă

dumnezeul tău nu de pomană
a zis
trimit femeia aceasta la tine
vezi de citeşte-i chipul şi încrede-te în
cuvântul ei nu minte nu huleşte nu
suspină
când îşi pune mâna pe umărul tău lasă
greutatea cumpănirii sale
să simţi omule că nu degeaba femeia
te strigă demon
şi dumnezeu

Ottilia Ardeleanu

(29 mai 2013)

a doua poruncă

degeaba citeşti atâtea cărţi
dacă nu pricepi niciuna
vezi de studiaz-o pe-ntâia
şi omul cu ochi adânci
ca lacurile de munte
îşi deschise palmele

femeia se aplecă
deasupra lucrului bine făcut
să afle pe-ndestulate

Ottilia Ardeleanu

(29 mai 2013)

porunca a treia

copile ieşi din mine
ridică-te
i-am zis cum putusem
eram mută
şi el s-a sculat
aproape gol a fugit
pe pajiştea cu miei
m-am simţit ca o casă
părăsită
auzeam pe dumnezeu
curăţând coşul pieptului
înfundat de focuri

Ottilia Ardeleanu

(1 iunie 2013)

and… for me this:

“Easy reading is damn hard writing.” Nathaniel Hawthorne

imaginalis

eu şi oglinda
atât
într-un spaţiu restrâns
nevoia de a cunoaşte
omul din faţă
nu ar exista fără să-l privesc
îi întind mâna face la fel
insist pe curburi şi
încreţiri simte aceeaşi durere
reflectă sufletul meu
adăugare spaţiului dintre
perete şi viaţă o substanţă
fără de care nu m-aş fi prelungit
într-o alta am privilegiul
să contemplu o viziune încărcată
negativ orice vapor se transformă în
lacrimi evidenţele devin
inefabil orice gest translucid ca şi când
aş locui simultan două spaţii mă
plimb din unul în altul
succedaneu de
înger

Ottilia Ardeleanu

(21 august 2012)

scufundare în viaţa unui om

o să sufăr un pic ca şi când
sufletul mi-aş scoate o ţeapă
minusculă din deget

aş afla că eşti
o moarte
puţină

tot ce însemni
prin vasele mele
de croazieră

cerul descuamat
cuburile nefinisate de
gheaţă

norii adunaţi în spirite
răzbunător
şarpe de ceaţă

o întindere volatilă
impactul
şi

viaţa mea
triunghiul bermudelor

Ottilia Ardeleanu

(28 august 2012)

acel trecător

stăteam pe buza fântânii
mă gândeam de ce se supără
oamenii între ei soarele cocea
grâul

se apropia cu un aer
mătăsos pe piept
pe frunte cerul lăfăit în ochi
siiiimplu ca un om
oarecare

cine ar fi crezut că
îi e sete mă uitam
aiurea după fluturi

mai să-l refuz dacă
nu ar fi avut smerenia
de împătimit

mâinile îmi tremurau
şi trupul
cană s-a făcut

Ottilia Ardeleanu

(22 aug. 2012)

un târziu în mine

noapte
apleacată peste
un ochi peste celălalt
îmi trage pleoapele
uşor umbre omenoase
dispar case drumuri
niciun om nu
poate nişte cearcăne
rămase în eter de lună
felinare se fac
mici depărtări în care
eşti punctul meu de
sprijin fericirea începe
tridimensional se apropie de
gardul verde poartă
pielea mea răsfăţată se
lasă pe patul strâmt o
amintire mai încape
cu tine
nici nu ştii cât
păcătuieşti îndemnându-mă să
te iubesc

(21 august 2012)

cică ea nu poartă maro că e de babe, nici gri că seamănă a şobolan, violet nici pe atât că se pretează pentru femei prea… uşoare

Madame Plută vrea să pară ceea ce nu este. De mult se strofoacă să iasă în evidenţă cu câte ceva. Să apară la suprafaţă. Oglindă.
S-a iubit cu toată lumea tocmai pentru că n-o iubea nimeni. Din asta a căşunat pe flori să le înmulţească, să le mute de la soare la umbră şi din sera de iarnă afară. Şi-a adus motan la serviciu, chipurile paznic la invazia de şobolani, şi pe care îl mângâia pe ascuns. Pe urmă, a trecut la iubirea pe puncte. A cusut în goblen natura, chiar şi pe Maria în câteva ipostaze. Drept răsplată, şeful i-a majorat salariul pe un an întreg. Mai apoi, s-a gândit că nu mai e cazul să programeze propriile nemulţumiri, insuccese, deci, a trecut să gestioneze vieţile altora, ca pe nişte obiecte mediocre sau lipsite de valoare, până a ajuns ea însăşi sub orice nivel de cunoştinţe şi de conştiinţă. Cred că a suferit o cutremurare, odată, la un test definitoriu, şi a solicitat urgent o intervenţie. Dar, un bolnav aflat de amar de vreme la recuperare, căruia i se administrează, mură-în-gură, tot ce ar fi trebuit să înveţe să preţuiască pe parcursul unor ani buni de convieţuire cu unii, cu alţii, este cel puţin ciudat, dacă nu cumva este chiar prefăcut. Despre bolnavul închipuit se ştie foarte bine.
A trecut în virtual, într-o bună zi, la bârfa cea de toate zilele, că numai acolo mai avea cine să o aprobe. Şi a relatat despre muşte, despre păianjeni şi despre scorpioni ca la o lecţie despre ecosisteme şi distrugerea lor prin cuvânt, după principiul că prima dată el a fost şi dacă cineva anume construieşte există indiscutabil acel anti care dă buzna, deconstructorul cu unelte exterminatoare şi un rânjet exemplar, cum ai îmbrăca o salopetă de-a-ndoaselea.
Uite aşa madame a devenit urgent o cugetătoare care despică vieţile altora în patru, fiindu-i necesar, de urgenţă, un cabinet de psiho pe care să-l conducă, sictirită de toţi cei din jur fiindcă sunt prea normali. Şi nu mai are timp să se trăiască, prea preocupată de trăirile celorlalţi. S-a închis într-un fel de nautilus de unde reflectă asupra celor lumeşti. De mută ce se face că este, nimeni nu o mai ia în considerare şi toată lumea o tratează cu indiferenţă, dar ea spune că aşa îi place, că este dreptul ei la fericire, singură cuc. Şi-ar dori o tabletă în care să se poată strecura şi în care şi-ar penetra toate gândurile revoltate, supraevaluate şi notorii care numai cu al său consimţământ ar putea ajunge la vreun alt punct de vedere.
Altfel, vorbeşte pe mobil cu unul, cu altul, minut după minut, nu contează că timpul costă şi nu contează că învălătuceşte pe toată lumea, şi nu contează.
Cum toate ideile ei celebre se ascundeau într-un laptop pitit la rându-i sub un trandafir japonez viril, probabil că de acolo i se trage seva acestora, of, off, offf.
Mai are să-şi asume rutina unui robot care să o facă să mai simtă ceva pentru mediul înconjurător şi pentru oamenii care cândva au sărit să o ajute la plantarea sentimentului uman numit consideraţie.
De curând s-a împăunat în propria iubire de sine şi s-a zburlit la cei care mai poartă numele de om. S-a declanşat ca un sistem de energie, s-a aprins, lumea a intrat în panică şi era cât pe ce să fie chemaţi pompierii.
În final a venit una mărunţică şi ne-a spus cam aşa: lăsaţi-o că e dusă. E dusă de mult săraca.
Se vede. Are un zâmbet forţat. Ca o vâslă împotriva curentului.
Azi a venit în violet.

Ottilia Ardeleanu

(23 martie 2012)

and… for me this:
“There is creative reading as well as creative writing.” – Ralph Waldo Emerson

ochean

se face un anotimp
blând
urmăresc o muscă
prinsă
nu ştiu cum între
haotic
vrea să se sinucidă vrea
să găsească acel
dincolo
pare cel mai
crud
cu fiecare pungă
de aer înghiţită
îşi simte căpătâiul
o muscă pe sticlă
omul între
viaţă şi moarte

Ottilia Ardeleanu

(21 aprilie 2012)


and… for me this:
“There is creative reading as well as creative writing.” Ralph Waldo Emerson

vâlvă


şi lumea se ridică
lumea se panichează
lumea se îmbulzeşte
lumea se îmbrânceşte
lumea se calcă în picioare
se dezlănţuie se izbeşte om de om
se revarsă puhoaie
rupe digurile
se clatină face spume
acoperă străzile înghite vegetaţia oraşul maşinile
pilonii de susţinere podul şi înaintează
vacarmul creşte ciclonic lumea e turbată
cu ochii inflamaţi şi venele inflamate
valul creşte cuprinde şi pe alţii şi pe alţii
antrenează copii antrenează femei antrenează
bătrâni mulţi mulţi şi valul se lăţeşte
se înalţă cât arbuştii cât gardurile cât oamenii
cuprinde tot ce apare dinaintea lui
până la poarta clădirii împrejmuite cu grilaj
de care s-a prins cu dărnicie
mâna maicii domnului

dincolo
se împart ajutoare

Ottilia Ardeleanu

and… for me this (thanks!):

“I am a drinker with writing problems. — Brendan Behan”

“Brendan Francis Behan (9 February 1923 – 20 March 1964) was an Irish poet, short story writer, novelist, and playwright who wrote in both English and Irish. He was also an Irish republican and a volunteer in the Irish Republican Army.”



vă invit şi aici: rokssana.wordpress.com