desen pe asfalt

toate dovezile s-au pierdut
în clădirea cenuşie
s-au perindat suflete
la limita inocenţei

de-acolo a pornit un fel de
viaţă pentru fiecare
coridoare lungi încă mai
răsună de timidităţi

pare că veşnicia s-a instalat
în pereţi susură un aer crud
amintitor de liniştit

nevăzutele prin porii clădirii
încalcă plantele cărora le dau
mereu spirite verzi

scârţâitul lemnului din podele
e al nostru cuvântul netocit al
zilei dintâi i-am pus emblemă
jurământul cunoaşterii

de câte ori am privit oare
spre vieţile noastre
azi înşirate pe ani
până la tâmple

câte idei au luat forme
geometrice minţile noastre
fulgurante

nu am culoare să
completez
timpul acela
indescriptibil

Ottilia Ardeleanu

(31 august 2012)

o zi în oraşul cu 3750 de locuitori

au ieşit în stradă

întâi ghioceii pentru
aducerea la cunoştinţă a nevoii de viaţă
apoi nişte nămeţi revoltaţi
pentru
oamenii
nemulţumiţi de aerul cenuşiu al zilei
toţi lătrătorii de cartier şi
cei care
dacă nu încetează odată
climatul acesta potrivnic
vor ieşi în stradă
copiii soarele
şi lumea se va topi
cumva
înflăcărat
frunze din alte vremuri
vor tatua caldarâmul
zdrobit
în războirea dintre
uscăciune şi vijelie
va ninge iar
nervos
bătrâni cu sceptre
vor pune piciorul
în prag de primăvară
ca pe o altă lume rotundă şi verde
vor fi întâmpinaţi
cu pâine şi sare

Ottilia Ardeleanu

(21 feb. 2012)


and… for me this:
“Every writer I know has trouble writing” – Joseph Heller

lui. cuvintele lui de Ottilia Ardeleanu

omul de plumb
păşeşte în amurguri
abandonându-se nervilor
umbrele-i sunt grele
tristeţi lacustre
trec anotimpuri
ca nişte obsesii
îi plouă uitarea
în suflet melancolice nopţi
fac zgomot de boală
în pieptul de scânduri
e cenuşiu şi
e frig

(16 aug. 2011)

3 de Ottilia Ardeleanu

Jurnal.

În oricare jumătate de locuinţă vidul devine tot mai dens şi, când trec prin el, se bătătoreşte cenuşiu, un pântece de pădure cu nou-născuţi prin care a intrat buldozerul. Sentimentele îmi sunt defrişate şi, mereu, acea rază mă scormoneşte ca o lopată avidă de-ntors vorbele şi pe-o parte şi pe cealaltă, poate-poate mai găseşte ceva de recuperat. Nişte trecători indiferenţi, gândurile se poticnesc în noaptea care merge pe brânci în urma soarelui, ca un copil după o minge fistichie.

Îmi vine să scriu despre viaţă! De fiecare dată când năluci se încoronează în capul meu, îmi vine să le trântesc pe masă şi să le umplu cu cerneala sufletului, să las semne pe trupurile lor ciudat de albe şi de absorbante. Dar ele se disipează mai repede decât s-ar încovoia degetele mele după cuvânt şi ar deveni o parte din mine.

Am senzaţia că o mână puternică mi se aşază pe umărul drept, când, de fapt, este umbra grea a singurătăţii. Cred că şi ea e la fel de singură. Naiva! Se bazează pe mine. Insistent. Ba chiar brutal.

Punctul 3: ar trebui să o îndepărtez cu un spray paralizant, cu un plici sau s-o înec într-un pahar de…, de parcă aş fi uitat de principiul lui Arhimede!

 (12 august 2011)