îmbibate cu tăcere

luminile oraşului ne prind în plase de fluturi
ne zbatem în ele şi nu putem ieşi
avem viaţă scurtă
un fel de carpe diem

străzile merg din una în alta ca un zid care se vede
de pe lună suntem infraroşii
ne iubim
pe o anume frecvenţă
de mână clădirile se fac mici
în umbrele noastre
sunt lucruri nespuse

muzica se lasă în flaute de nori
strânşi în palme întocmai unui nod în care
păstrăm iubirea o mică rezervă pentru zile aprige

alergăm prin hexagoane viaţa curge miere
şi lapte se lasă dimineaţa în ochii lumii
care încă mai crede în
filozofi
noi avem nălucile noastre
ne ţin de urât
aceleaşi gânduri fac zmeie cuvintele
să nu se prăbuşească

Ottilia Ardeleanu

(14 august 2015)

între a fi şi mine


dâră de sânge
impresionist împrăştiată pe o
lamă de laborator

durere sau piercing cu cleşti de rac
în cărnurile unde credeam că

doar iubirea

pe tava brumărie
tumoră încă fierbinte

sufletul e undeva în stare de
imponderabilitate
mi se pare că e
al meu

niciodată
nu mă voi mai găsi cea dinainte
oricâte căutări aş inventa

cerul se varsă
de nori prin ochi
îmi încearcă reflexele

Ottilia Ardeleanu

(7 aprilie 2011)

dispariţie dintr-un strop

să recunoaştem viaţa
e doar o băltoacă în care te trezeşti
dimineaţa în cămaşă bleu
un pas greşit luneci în ea despici mişcări de
teamă de frig
singurătate îţi ţii respiraţia
o vreme nori de zei
te caută într-o
rochie ploioasă se apropie
pianistic
frământă sunete
plonjează cu palmele strânse
de umeri te ridică
o femeie deocheată dimineaţa în noroi
priveşti
adidaşii de firmă

Ottilia Ardeleanu

(14 februarie 2013)

de partea norilor hârşâie cineva anotimpul

când încep copiii şcoala încep ploile să cureţe aerul dintre oameni hârşâie fiecare cuvânt din găoacea lui cenuşiu iese la sfârşit un fluture colorat dar mai e până acolo natura are lacrimi pe chip răscoală tot ce toamna pierde la maturitate nu mai e în toate minţile fuge departe de casă lăsând uşa descuiată hoţii de curenţi nu iau nimic asupra lor doar se înghesuie prin cotloane întunecoase şi reci nu le mai place nici lor viaţa acolo îşi fac nevoile acolo dorm acolo mănâncă din fiecare emană mirosul rânced de om pe străzi purtat cu minciuna cu ziua cu sărăcia lunganul mării stă şi îşi numără inelele prin care trece câte-un spectru de nebunie vorbeşte cu păsări aşezate pe cer în veuri care înţeapă norii şi plouă rotund peste microorganisme înmormântează sub veşminte de la crucea roşie încoace orice mort îşi potoleşte setea cu paiul aproape că se luminează ca şi cum ai da o tentă de zugrăveală peste fumul care începe să iasă din coşuri pe furiş că ştie că trebuie să cotizeze şi este un pic cam în stres
dacă mă uit mai bine în afara mea doi bătrânei cu ceva ani peste toamnă se ţin de mână şi de-o umbrelă încoace se tot apropie târâind un fel de viaţă înaintează aşa cu mâinile pe piept ţinându-şi inimile în revere uite le zboară mirarea de amestecul alchimic din aer cu frunze hârtii gânduri şi printre altele tristeţi vâscoase care îi mână din spate ca pe nişte obiecte cu masa osoasă atrofiată tii uite cum le zboară tinereţea cu borurile umflate şi ei se tot uită după ea se pierde dincolo ca un zâmbet nesocotit
dacă-i întorci pe dos ei sunt aproape copii şi cu primele vise de toamnă-n ghiozdane se duc la şcoală…

Ottilia Ardeleanu

(30 octombrie 2012)

21 spre 20


Septembrie sfâşiat de nori curge îmbibat de nostalgii. Numai ferestre lumea asta în care minţile noastre în atingere la un gând-lumină ar zgudui cosmosul şi cioburi din ceea ce suntem ar pluti caleidoscopic în ochii tuturor. Nuanţe de toamnă abandonată de soare. Ra-zele lui s-au tăiat în mansarde, coroane, fibre de sticlă şi betoane. Cineva, poate, le-a adunat şi le-a dus la groapa de la marginea lumii. Ieri, nici nu ai fi anticipat…
În încăperea festivă, dată pe full option, atmosfera se ocupă cu de toate. Îmi strecor, neştiut, această tinereţe cu distinse forme pe care nici să vrei nu le poţi ignora. Rătăcesc uşor curioasă până la ultimul rând, dar nu zăresc nimic din ce m-ar interesa, aşa că, găsesc un loc potrivit şi mă aşez între oameni ca într-un lan de grâu copt. Dinspre levantul vieţii, Neptun se arată bucuros de oaspeţi şi, din jilţul lui ergonomic, tună câteva cuvinte de mare, mare primire într-un anotimp care-i deserveşte poftele.
Nu ştiu de ce tăcerea este un ritual care impune atâta respect. Şi face pereche cu câte un om. Pe muteşte şi eu, mă gândesc că, de multe ori, suntem singuri printre oameni. La fel ca şi picurii care vin împreună, dar, în cădere, nimic nu-i înfrăţeşte. Nici măcar spargerea în timpul şi spaţiul teluric. Valul de aşteptare intră în reflux. Cineva tuşeşte cu intenţie, poate pentru un fel de compliment momentului.
Începe speech-ul. Despre cum e să fii om. De cultură. Sala e plină, lanul de grâu foşneşte. Omul acela, sufletistul, apare exaltat. Ne in(tro)duce în(tre) oameni. Cu fiecare cuvânt ne găseşte câte un loc. Constatăm că suntem asemenea, nicio diferenţă. Respirăm la fel, aceleaşi tresăriri, bucurie comună. Pe scenă, se perindă artişti scoşi din nişte plicuri obişnuite. Cu nume obişnuite. Greutatea este în a-ţi suporta truda creaţiei. Şi a-i mai pune şi pe alţii să o cântărească. Talentul nu are o unitate de măsură. Sau, nu s-a inventat un stas pentru el. Fiindcă el creşte geometric proporţional cu evoluţia universală.
Aplauze. Mâini strânse, obraji rumeni şi o stare de mulţumire acustică.
Îmi vine rândul. De parcă nu mi-aş recunoaşte numele, de parcă aştept să mă întrebe încă o dată dacă sunt. Prezentă! Urc, mi se înmânează diploma, cărţile, mapa de prezentare. O îmbrăţişare. Două. O bătaie de inimă ca o bătaie de aripă deasupra aerului marin. Încă una şi încă… Nici nu ştiu când am coborât spre a-mi relua locul. În drumul înapoi, Violetta mi-a prins mâna, ne-am adăugat bucuria una alteia. Nu ştiam că ne cunoaştem de-o viaţă! Mai încolo, alte două fete virtuale au devenit reale: Mihaela şi Mihaela, una din Târgu-Secuiesc, cealaltă din Constanţa. M-au felicitat, le-am zâmbit a înţelegere. Ne-am adunat braţele într-o roată de trei.
Nu mi-a fost uşor să fiu acolo. Oare câţi paşi am făcut? Cât din zâmbetul meu îl datorez lumii? Ţie?!
Pentru a ţese şi mai tare vraja, tenorul din Moldova ne-a cântat o arie, atât cât să ne ţinem respiraţia, filarmonic.
Laurenţiu, pe care mi l-a prezentat Dan, unul dintre componenţii juriului, a citit câteva dintre poeziile sale. Şi fabula cu care a câştigat un merituos loc pe podium. A fost un moment deosebit. Cuvintele acelea au făcut tăcerea să se lipească de pereţi. Aerul devenise teatral.
Într-un răstimp, maestrul de ceremonii ne-a ţinut în levitaţie, deasupra normalului, cu tot soiul de epigrame şi creaţii umoristice. L-am revăzut şi reascultat şi pe scriitorul Brumă. Un nume cât se poate de pliat pe vremea actuală. Am revăzut şi CUC-ii. O parte dintre ei, desigur. Nu mi s-au părut deloc solitari. Dimpotrivă, unul dintre ei, ne-a trecut printr-o serie de sprinturi umoristice. Şi aerul nostru părea, dintr-odată, mult mai glumeţ.
Ne-a lăsat conduşi spre alţii care s-au descoperit pentru noi ca valori culturale.
La final, s-a citit din nou poezie. Una dintre cele premiate şi care ne-a ţinut în lanţuri poetice.
Nu credeam că poţi delimita o stare pură. Că poţi să spui ea începe de aici. Şi până aici. Şi totuşi, ieri, am fost în această stare de agregare.
Azi plouă de rupe. Morocănoşii să regrete, oare, că aceste clipe s-au sfârşit atât de rapid?!

Ottilia Ardeleanu

(21 sept. 2012)

and… for me this:
“Easy reading is damn hard writing.” – Nathaniel Hawthorne”

mă mor te mor

simplu
mă uit în ochii tăi
sacrific
un sărut pentru fiecare mână
un sărut pentru fiecare picior
un cuvânt nu vei spune
tulburat vei căuta
sfârşitul în iubire
dumnezeiască

în timp ce alţi
nori de oameni

păcătuiesc

Ottilia Ardeleanu

(4 aug. 2012)

one way ticket

ne-am îmbrăcat bine
ca pentru o călătorie
spontană

prin ferestrele deschise cumva
clandestin
un cleşte a făcut zorzoane în jur

l-a ţinut cu tâmplele în jos
ca să viscolească
peste aşezarea îngrămădită
între fălcile muntelui
ca o halcă de săturat sălbăticia

din câte uşi ar fi putut nimeri
s-a oprit tocmai aici să colinde
unde nu mai arde niciun foc
doar cenuşă de nori tolăniţi
pe coapsele unei lăuze

fiorul nu mai are preocupări
ne-am împodobit cu indiferenţă
de trecători

în fond asta suntem
până la urmă ieşim toţi de aici
buimaci

ne trezim dincolo
ca noi

Ottilia Ardeleanu

(3 ian. 2011)