mamă


bat clopotele
ghioceilor
le-a trebuit o iarnă să se dumirească
de ce pe aici te împaci greu cu viaţa

în lanţ merg păsările până mi-astupă tot cerul
în care mi-a fost îngropată copilăria
ca şi când cineva i-ar fi frânt picioarele
şi nu i le-a mai putut pune la loc

de acolo un os de vis
fosforescent îmi aminteşte
cum făceau schimb luna cu soarele
mioritic

mă mai auzi
mă mai cunoşti
în mâinile astea ai ţinut hăţurile unui nărăvaş

m-am dus departe pentru o dragoste
dumnezeu
ştie cum e să fii părăsit
nu se plânge doar eu fără tine
sunt zăpada străpunsă de un fir
care explodează la atingere

când tu te laşi pe mâna lui

de Ottilia Ardeleanu
2015-03-05

azi îmi plouă despre ea

sârmele pe care îmi pun obiecte intime sunt broboană
aşa mi se arată toamna ciudată nu mă mai satur de năpârlirea ei
cum păsări îşi schimbă penele cad în vânt zilele mele lipsite de tine
nu concep să nu pui un x vieţii aşa cum mama nu concepea să nu dreagă
ciorba cu un ou ar fi fost prăpăd nepriceperea de pe lume
stă pe pat privind inexistent îi suntem departe noi cei născuţi în timpul ei tânăr
din ce în ce mai puţin şi atât de sisif

mai ştii ne porecleau susorile kessler
păstrez fotografiile portretul pictat de tata
în ulei o emoţie despre care nici dumnezeu nu ar putea
te sprijin cu ziua de mâine de care nici măcar nu mai sunt sigură

ce mai înseamnă o convorbire dacă tu
nu mai articulezi ca altădată când îmi cereai să fiu cuminte
de-aş fi fost cuminţenia pământului dar am iubit chiar şi pe duşmanul meu
singură cu instantaneele care nu pot să vorbească mai mult decât
viaţa însăşi într-un antreu rece şoricei mai vizitează locul de joacă
un fel de sigurătate cu uşile deschise
mamă am putea comunica prin semne doar dacă
mai poţi mişca ceva în mine de mult lanţul fântânii s-a rupt şi ciutura singură
pe ghizd uscate au rămas amintirile mele
ca merele şi strugurii şi ardeii iuţi de la grindă

nu ştiu să fiu modernă cu tine mereu mă întorc în timpul acela în care
pe un perete puţin mai înalt decât mine stăteau încă mire şi mireasă bunicii

tu nu mai poţi iar eu trebuie să pot totul şi pentru asta mă rog
Fii lângă mine când mama va cădea lin în ploaia de amintiri e toamnă
o zi ca multe altele îmi ţine loc de plâns

Ottilia Ardeleanu

(22 oct. 2014-9 nov. 2014)

mi-a rămas în memorie

mă sună naşă-mea
ce faci nu vrei să mergem la magazinul chinezesc
e singură de şapte ani se plictiseşte
îi antrenează şi pe ceilalţi în zilele ei câte or mai fi
se ţine bine îi place să umble
numai să nu stea între cei patru pereţi de pe vremea ruşilor
o luăm din butic în butic
mi-ar trebui şi mie dintr-asta oftează
mereu oftează am pornit de la lingură de lemn
printre străini fugeam de la fabrică să văd ce-mi face copilul
i-am găsit o dădacă ţigancă era de o curăţenie
nimeni nu mi l-ar fi îngrijit ca ea
povesteşte mult am fost deportată pe bărăgan
eram mulţi fraţi eu cea mai mare
aveam grija tuturor am fost chinuită de la cinci ani fără mamă bună
nici la şcoală nu m-au ţinut abia după ce
m-am angajat mi-am terminat liceul pe banii mei
când m-am măritat am simţit o dezlegare
ţin minte ca şi-acum ce-mi spunea mama asta de-a doua
dacă bărbatul îţi spune hai cu mine tu să laşi totul şi să te duci cu el
pentru asta am iubit-o altfel nu eram tocmai preferată
cu omul meu m-am îngăduit cât i-a fost viaţa
se opreşte în loc şi dă din cap vezi a plecat fără să mă întrebe
de data asta
n-am dat ascultare
nu m-am dus
după el

de aceea este nevoie de mamă şi tată

mamele care-şi învaţă băieţii
să spele să calce să facă mâncare
îi pregătesc temeinic
pentru singurătate

taţii care-şi învaţă băieţii
să-şi iubească ţara să ridice
să bată cuie îi pregătesc
pentru răstignire pe viaţă

mamele care-şi învaţă fetele
să fie prea libere independente
stăpâne pe situaţie
mândre
le pregătesc pentru singurătate

taţii care-şi învaţă fetele
să fie supuse harnice
să tacă să asculte să nu iasă din vorbe
le pregătesc pentru răstignire pe viaţă

acum alegeţi

Ottilia Ardeleanu

(26 ian. 2014)

viaţa revine acasă

viaţa are multe mame şi toate
plecate
de pe-aici

un copil stingher care nu se acomodează
oriunde trebuie să o ia de la zero
pe partea cealaltă a globului cu vise
copil străin în patria sa cuvântul stâlceşte

nu-şi pune o dorinţă zâmbetul cu genunchii la gură
priveşte pe ceilalţi cum se joacă
i se pare un eşec de aceea rămâne
pe muchia sa
îi este greu să spună
mamă
unei mame prin corespondenţă

noroc mare că viaţa are şi bunici
se deplasează cu dificultate
suferă
dar cel puţin o-ngrijeşte cineva

nu concepe să-şi părăsească prietenii
cu care a învăţat copilăria
şcoala drumul speranţa
şi

singurătatea se-arată foarte mămoasă
a pregătit o cutie de ciocolată amară
cu ochii pe ceas aşteaptă
sub voaleta de văduvă

o încleştează de mână

în teama de necunoscut
viaţa face o săritură
de pe loc

Ottilia Ardeleanu

(22 dec. 2013)

toate fântânile au fost îngropate

ce stai ca o cană fără apă
îşi frânge mâinile mama
se uită

aşază colaci mere lumânări şi
nodul baticului

puii de salcie crestaţi picură încet
pe o pânză de in
chinul

urcăm dealul de viaţă greu
după noi unii cu umilinţă
se înclină

în poala cu mâţişori se frământă
soarele

dospeşte tristeţea în
privirea mamei
urcăm aproape de nemurire

tăcerea ca o văduvă
neagră
între lumi

mi-e aşa de sete

îmi toarnă mama grija ei
sălcie

Ottilia Ardeleanu

and… for me this:
“My ideas usually come not at my desk writing but in the midst of living.” – Anais Nin

poem cu o mamă

mamă de la ultima noastră întâlnire
câte crime a mai făcut
umanitatea încerc să regăsesc
aiurea cu mâinile în buzunare lumea
mă respinge nu sunt lesbi
dacă mă întrebi sunt un adevărat gipies
cunosc toate locurile în care oamenii
fac politică de plictiseală ori
fără argumente se ceartă pe nimic
toţi sunt buni teoretic şi eu
fumez orice poveste în foiţă de viaţă
şi mi-e rău cât de halucinantă poate să fie

mamă dar nu ştiu ce au toţi cu mine de la
ultima noastră întâlnire sângerez orice suferinţă
privită în ochii aproapelui pe care-l iubesc liber
uneori mă înec într-atâta libertate şi regret că
nu am învăţat să înot la timp

mamă nici nu ştii cât de bine e să rătăceşti pe ţărm şi
singurătatea să ţi se pară cea mai frumoasă cochilie
în care soarele de februarie mai face uneori focul

Ottilia Ardeleanu

(23 feb. 2013)

în stare să ne vândă diavolului


Ne-a luat mai întâi mama. A târcolit-o pe când eram la şcoală. Noi o ştiam bine, iar ea nu putea, nu avea cum să ne spună cum era, că nu era de spus. Era ca o suferinţă pe care nu o vezi când creşte. Te trezeşti cu ea cât casa, dai să o smulgi dar, ea are rădăcinile lungi, atât de bine înfipte încât te doboară. Mai tai tu cu nişte foarfeci ascuţite. Mai tai azi, mai tai mâine şi ea, tot mai deasă şi mai crudă, năpădeşte. Se tocesc şi foarfecele şi răbdarea şi puterea.
Iar ea, cuprinsă de aceste bălării de viaţă, tăcea şi tăcerea ei devenise o altă lume în care nu intra nimeni. Nici pe mine nu voia să mă primească; de câte ori nu am încercat să mă strecor prin desiş! Greu. Nu vedeam nici cer, nici pământ.
Pe când noaptea avea o culoare neinventată de pictori şi printre crengile ei reumatice clipeau două stele pereche-rătăcită, se făcea că văd o joimăriţă prin fereastră. Că aud acea tăcere la uşa fiinţei sale. Încetinel, cum ţi-ar crăpa timpanele. Am ciocănit abia atingând buricele şi am lipit urechea. Se auzea ceva, cumva ca o inimă înceată. Am încercat clanţa, dar se încuiase pe dinlăuntru. Credea că nu o simt. Însă, aerul ei făcea rotocoale de tristeţe până la mine. Ajungeau prin fisuri neştiute cercuri dense şi mari, ca nişte aure nerisipite. Plecam cu toate acele inele pe degete prelungite de umbre şi ele se destrămau în aerul nedumeririi mele. Numele ei aburos pierea şi el ori ochii mi se împăienjenau, nu-mi mai aduc aminte bine. Deodată, mă striga o singurătate: hai să vorbim! Şi coboram pălimarul. Alunecam iute, ieşeam din radiaţia sufletului ei care mă făcea mereu să tremur şi de la care am şi acum arsuri. Fugeam cât vedeam cu ochii. Singurătatea, după mine. Sărea într-un picior. Era copilandră rău. Am crescut împreună. Am trecut bacul, am luat la facultate printre primii. N-am avut nicio restanţă. Iar băieţilor li se cam scurgeau privirile. Dar noi… nedezlipite.
În pod aveam un cufăr plin de cărţi. Noaptea se sfârşea cucernic, printr-o lumânare de pomenire. Autorii nu muriseră. Jucau pe-o carte destinul lor, sub ochii mei cât ai acelei păsări. Singurul lor spectator, mimul trăirilor lor, în ciob de lună faţa mea transpusă se maturiza în clipa trăită. Singurătatea îmi mai dădea câte-un cot, cică prea mă exaltam. Dar vă spun cu mâna pe inimă: aşa eram eu, nu-mi trădam prietena de-o viaţă.
De fapt, o deplângeam pe ea, făptura fără de sine, cu sufletul şters din istorii. Pângărit. Exilată într-un fel de a fi care nu-i aparţinea. Îi întindeam o mângâiere, iar ea nu voia să o guste. Şi dorinţele mele făceau ca ielele…
Apoi ne-a luat grădina şi casa. A venit ca un potop, mânios şi hotărât să nu mai rămână nimic din urmele carului şi ale potcoavelor, ale tălpilor noastre bătătorite, ale agoniselilor, ale vremurilor ţinute în zidăria purtătoare de tainele cele mai vechi, din acest templu ţărănesc…
Acum vrea să ne ia şi pe noi. Cu toate eforturile de supravieţuire. Cu vecinii, cu politica, seceta, tsunamiurile dintre noi, cu şomajul, cu banii luaţi fie pe taxe, fie din salarii, fie din pensii, cu tot ce înseamnă bani, cu anotimpurile şi cele mai firave şi cele mai aprige, cu vai de mama noastră de viaţă, că stau şi mă întreb: unde le-o depozita pe toate astea, că eu n-am putut decât pe rând şi la intervale mari de timp, că niciodată nu mi-a plăcut aglomeraţia şi suceala şi dădăceala… Cu iubirile noastre ce-o fi făcând, cu oamenii de lângă noi?!…
Că, între timp, singurătatea murise şi am îngropat-o cu mare pompă, aşa cum merită ea, la marginea lumii, colo, pe drumul care duce spre nicăieri…
Şi i-auzi cum ne jupoaie de noi înşine ca pe nişte miei cu privirile umede şi scâncetul scăpat dintr-o smerenie.

Ottilia Ardeleanu

(25 oct. 2012)

mama ne aştepta cu sufletul la gură iar

pe atunci nu înţelegeam de ce
spre heleşteu era cale
de-o viaţă
nici că se putea mai mândru tata
avea patru-cinci undiţe şi o traistă
numai bună de vreo câteva kile de
roşioară
eu culegeam imagini
le presăram să ştiu drumeagul
înapoi rătăcitor
devenea arhaic printr-o pădure
de salcâmi unduiam tot felul de
gânduri
fluiera şi tata aşa
ademenitor
disecam râme într-o cutie
neagră
în timp clipocea o nelinişte
curând tata se lăsa păgubaş
eu îi arătam poteca din
fragmente de copilărie îi
izbutea o tristeţe molcomă
umărul meu nu-i ajungea
la umăr eram
prea mică
să fi înţeles că
fericirea e un fir de meşină
terminat în cârlige

Ottilia Ardeleanu

(24 sept.2012)

în acea noapte

ştiu că ningea, aproape că nasul meu făcea parte din sticla înrămată cât pentru un copil plăpând, fulgii săpau să ajungă la mine, eu eram o floare de aburi, mă deschideam dintr-odată spre curtea dispărută în alb cu toate acele urme de oameni, continuam să aştept, dinlăuntru neliniştea striga mamă mamă şi eu o îngânam scriind cu buzele pe sticlă mamă mamă şi mă priveam în lacrimile ei, acei fraţi acele surori venind spre mine cu nişte chipuri lichide cu braţe moi între care se închidea copilăria şi toate acele lucruri neclare înlăuntru se găseau, iar eu vedeam umbre umbre şi în fiecare câte o mamă iubitoare, îi şopteam animată mamă mamă dar erau numai fulgii care murmurau mamă mamă şi pentru o clipă sufletul meu se legăna la un sân plin şi cald şi închipuit, mă lipeam şi mai tare de geamul înflorit cu suflarea mea.
am tresărit când o voce îngheţată mi-a spus mâine vei avea o mamă. au trecut atâţia de mâine şi nimeni nu a venit. doar gerul m-a atins, într-un fel, pe obraz.

de Ottilia Ardeleanu / 11. nov. 2011