mamă


bat clopotele
ghioceilor
le-a trebuit o iarnă să se dumirească
de ce pe aici te împaci greu cu viaţa

în lanţ merg păsările până mi-astupă tot cerul
în care mi-a fost îngropată copilăria
ca şi când cineva i-ar fi frânt picioarele
şi nu i le-a mai putut pune la loc

de acolo un os de vis
fosforescent îmi aminteşte
cum făceau schimb luna cu soarele
mioritic

mă mai auzi
mă mai cunoşti
în mâinile astea ai ţinut hăţurile unui nărăvaş

m-am dus departe pentru o dragoste
dumnezeu
ştie cum e să fii părăsit
nu se plânge doar eu fără tine
sunt zăpada străpunsă de un fir
care explodează la atingere

când tu te laşi pe mâna lui

de Ottilia Ardeleanu
2015-03-05

azi îmi plouă despre ea

sârmele pe care îmi pun obiecte intime sunt broboană
aşa mi se arată toamna ciudată nu mă mai satur de năpârlirea ei
cum păsări îşi schimbă penele cad în vânt zilele mele lipsite de tine
nu concep să nu pui un x vieţii aşa cum mama nu concepea să nu dreagă
ciorba cu un ou ar fi fost prăpăd nepriceperea de pe lume
stă pe pat privind inexistent îi suntem departe noi cei născuţi în timpul ei tânăr
din ce în ce mai puţin şi atât de sisif

mai ştii ne porecleau susorile kessler
păstrez fotografiile portretul pictat de tata
în ulei o emoţie despre care nici dumnezeu nu ar putea
te sprijin cu ziua de mâine de care nici măcar nu mai sunt sigură

ce mai înseamnă o convorbire dacă tu
nu mai articulezi ca altădată când îmi cereai să fiu cuminte
de-aş fi fost cuminţenia pământului dar am iubit chiar şi pe duşmanul meu
singură cu instantaneele care nu pot să vorbească mai mult decât
viaţa însăşi într-un antreu rece şoricei mai vizitează locul de joacă
un fel de sigurătate cu uşile deschise
mamă am putea comunica prin semne doar dacă
mai poţi mişca ceva în mine de mult lanţul fântânii s-a rupt şi ciutura singură
pe ghizd uscate au rămas amintirile mele
ca merele şi strugurii şi ardeii iuţi de la grindă

nu ştiu să fiu modernă cu tine mereu mă întorc în timpul acela în care
pe un perete puţin mai înalt decât mine stăteau încă mire şi mireasă bunicii

tu nu mai poţi iar eu trebuie să pot totul şi pentru asta mă rog
Fii lângă mine când mama va cădea lin în ploaia de amintiri e toamnă
o zi ca multe altele îmi ţine loc de plâns

Ottilia Ardeleanu

(22 oct. 2014-9 nov. 2014)

mi-a rămas în memorie

mă sună naşă-mea
ce faci nu vrei să mergem la magazinul chinezesc
e singură de şapte ani se plictiseşte
îi antrenează şi pe ceilalţi în zilele ei câte or mai fi
se ţine bine îi place să umble
numai să nu stea între cei patru pereţi de pe vremea ruşilor
o luăm din butic în butic
mi-ar trebui şi mie dintr-asta oftează
mereu oftează am pornit de la lingură de lemn
printre străini fugeam de la fabrică să văd ce-mi face copilul
i-am găsit o dădacă ţigancă era de o curăţenie
nimeni nu mi l-ar fi îngrijit ca ea
povesteşte mult am fost deportată pe bărăgan
eram mulţi fraţi eu cea mai mare
aveam grija tuturor am fost chinuită de la cinci ani fără mamă bună
nici la şcoală nu m-au ţinut abia după ce
m-am angajat mi-am terminat liceul pe banii mei
când m-am măritat am simţit o dezlegare
ţin minte ca şi-acum ce-mi spunea mama asta de-a doua
dacă bărbatul îţi spune hai cu mine tu să laşi totul şi să te duci cu el
pentru asta am iubit-o altfel nu eram tocmai preferată
cu omul meu m-am îngăduit cât i-a fost viaţa
se opreşte în loc şi dă din cap vezi a plecat fără să mă întrebe
de data asta
n-am dat ascultare
nu m-am dus
după el

de aceea este nevoie de mamă şi tată

mamele care-şi învaţă băieţii
să spele să calce să facă mâncare
îi pregătesc temeinic
pentru singurătate

taţii care-şi învaţă băieţii
să-şi iubească ţara să ridice
să bată cuie îi pregătesc
pentru răstignire pe viaţă

mamele care-şi învaţă fetele
să fie prea libere independente
stăpâne pe situaţie
mândre
le pregătesc pentru singurătate

taţii care-şi învaţă fetele
să fie supuse harnice
să tacă să asculte să nu iasă din vorbe
le pregătesc pentru răstignire pe viaţă

acum alegeţi

Ottilia Ardeleanu

(26 ian. 2014)

viaţa revine acasă

viaţa are multe mame şi toate
plecate
de pe-aici

un copil stingher care nu se acomodează
oriunde trebuie să o ia de la zero
pe partea cealaltă a globului cu vise
copil străin în patria sa cuvântul stâlceşte

nu-şi pune o dorinţă zâmbetul cu genunchii la gură
priveşte pe ceilalţi cum se joacă
i se pare un eşec de aceea rămâne
pe muchia sa
îi este greu să spună
mamă
unei mame prin corespondenţă

noroc mare că viaţa are şi bunici
se deplasează cu dificultate
suferă
dar cel puţin o-ngrijeşte cineva

nu concepe să-şi părăsească prietenii
cu care a învăţat copilăria
şcoala drumul speranţa
şi

singurătatea se-arată foarte mămoasă
a pregătit o cutie de ciocolată amară
cu ochii pe ceas aşteaptă
sub voaleta de văduvă

o încleştează de mână

în teama de necunoscut
viaţa face o săritură
de pe loc

Ottilia Ardeleanu

(22 dec. 2013)

toate fântânile au fost îngropate

ce stai ca o cană fără apă
îşi frânge mâinile mama
se uită

aşază colaci mere lumânări şi
nodul baticului

puii de salcie crestaţi picură încet
pe o pânză de in
chinul

urcăm dealul de viaţă greu
după noi unii cu umilinţă
se înclină

în poala cu mâţişori se frământă
soarele

dospeşte tristeţea în
privirea mamei
urcăm aproape de nemurire

tăcerea ca o văduvă
neagră
între lumi

mi-e aşa de sete

îmi toarnă mama grija ei
sălcie

Ottilia Ardeleanu

and… for me this:
“My ideas usually come not at my desk writing but in the midst of living.” – Anais Nin

poem cu o mamă

mamă de la ultima noastră întâlnire
câte crime a mai făcut
umanitatea încerc să regăsesc
aiurea cu mâinile în buzunare lumea
mă respinge nu sunt lesbi
dacă mă întrebi sunt un adevărat gipies
cunosc toate locurile în care oamenii
fac politică de plictiseală ori
fără argumente se ceartă pe nimic
toţi sunt buni teoretic şi eu
fumez orice poveste în foiţă de viaţă
şi mi-e rău cât de halucinantă poate să fie

mamă dar nu ştiu ce au toţi cu mine de la
ultima noastră întâlnire sângerez orice suferinţă
privită în ochii aproapelui pe care-l iubesc liber
uneori mă înec într-atâta libertate şi regret că
nu am învăţat să înot la timp

mamă nici nu ştii cât de bine e să rătăceşti pe ţărm şi
singurătatea să ţi se pară cea mai frumoasă cochilie
în care soarele de februarie mai face uneori focul

Ottilia Ardeleanu

(23 feb. 2013)