îmbibate cu tăcere

luminile oraşului ne prind în plase de fluturi
ne zbatem în ele şi nu putem ieşi
avem viaţă scurtă
un fel de carpe diem

străzile merg din una în alta ca un zid care se vede
de pe lună suntem infraroşii
ne iubim
pe o anume frecvenţă
de mână clădirile se fac mici
în umbrele noastre
sunt lucruri nespuse

muzica se lasă în flaute de nori
strânşi în palme întocmai unui nod în care
păstrăm iubirea o mică rezervă pentru zile aprige

alergăm prin hexagoane viaţa curge miere
şi lapte se lasă dimineaţa în ochii lumii
care încă mai crede în
filozofi
noi avem nălucile noastre
ne ţin de urât
aceleaşi gânduri fac zmeie cuvintele
să nu se prăbuşească

Ottilia Ardeleanu

(14 august 2015)

dependenţă

tu ai nevoie să-ţi umble ceva pe piele
nişte gâze cu ace fine să facă topometria
să-mi arate planurile
cu ochii închişi iubirea
locul vulcanic de pe harta trupului tău
nici speologii nu ar putea să descopere
focul viu

acolo aş vrea acele cuvinte
să le zgârii în pereţi până ce sângele tâşneşte
din ele îţi place să donezi
cum ai salva o viaţă

tu ai nevoie să te cutreiere cineva
de la un capăt la altul cu tălpile
să calce apăsat pe nervuri ca apele dulci
în care peşti plutesc în bancuri

tot aştepţi la umbra bărbiei tale
să-şi pună capul cineva
pe vinele copacului vieţii

tu ai nevoie de ceva să-ţi intre în suflet
o albină pe trup mierea să curgă
să te acopere ca pe atlantida

cineva să te sece
cu buzele

Ottilia Ardeleanu

(17 martie 2015)

lună din miere de salcâm turnată în vas maritim

prin geamul meu trec tot felul de chestii nici nu gândiţi
am fost la fel de singură ca un inel cu diamante
în vitrina unui magazin de lux din lume venea o senzaţie de nelinişte
pe care o îndepărtam cu o cârpă din când în când abuream şi eu sticla cu urme de
praf prietenul meu de o viaţă fiindcă îl îndepărtez şi el tot aici se întoarce
îmi umple casa aşa cum lumina de sus taie copacii de pe alee până
într-o zi în care ne trezim cu toţii că nu avem niciun rost
ne pare rău de viaţă dar nici cu moartea nu facem pact
suntem un convoi de acasă la serviciu şi înapoi bucuroşi că ne mişcăm
alţii fac din asta afaceri ne implică ne promit ne dau un şut mai facem o reverenţă
o pasăre scutură florile şi-mi spune ceva pe note fanteziste

iar eu pe muzica asta a ei portată în maşină pe drumuri
cu gândul la lipsurile mele din care faci parte ca dintr-o blacklist
completată cu fiecare zi care mă lasă în urmă fără să-mi dea impresia
că voi ajunge prima măcar în cea din urmă care mă va însoţi în maratonul vital

norii suferă de obezitate cu burţile lor mă sufocă îmi toarnă ploaia în trup
de parcă aş fi albia unui râu care calcă strâmb pe toate pietrele aruncate
în păcătoşi nu există remuşcări nu caută un drum anume ce se nimereşte
intră prin geamul întredeschis de o rază serioasă de soare păzind atent lucrurile
din viaţă nu le port cu mine le las în grija unui timp mort
resuscitat prin muncă şi uitare de sine

la mine în casă e o pisică răsucită coada ei de la natură o face şireată
nu m-am gândit că poate fi victimă ba chiar părtaşă la furtul identităţii

umbrele au pătruns peste tot chiar şi în hainele cele mai intime cu gânduri murdare
s-au strecurat prin găurile cerceilor mei prin lanţurile de aur ale iubirii
hrana noastră zilnică fără niciun fel de depozit în afara fiinţei
au terfelit patul despicând culorile trupurilor noastre armonizate perfect
au răsturnat ordinea interioară tot ce era artistic simţurile liniştea

din port doar hainele tale rămase în coşul de rufe al dragostei
neatinse

(Ottilia Ardeleanu)

FASCINAŢIA MĂRII 2014 – Premiul al II-lea

Musca


Vine întotdeauna devreme la serviciu. Ca orice muscă. Zburătăcind. Fâlfâind din gene, crezându-se deasupra tuturor lucrurilor, privind de sus, panoramic, şi făcând uneori piruete doar pentru a sfredeli în curiozitatea colegilor care o ignoră, de cele mai multe ori. Ba i-ar trage şi câte un plici când vorbeşte întruna, infectând timpanele cu lucruri neinteresante, enervante. Zumzăie pe la urechi, intenţionat apăsat şi tare ca s-o audă toţi şi să-i ia drept bun cuvântul ei de muscă de birou. Fapt pentru care se deplânge în sine, pe sine, şi se răzbună prin metode pe care crede că le deţine. Fiindcă are mereu câte ceva de ascuns. Mă rog, la creieraşul ei sensibil şi mignon, e posibil să nu fi depistat că s-a dat deja de gol.
Se reazemă de spătarul ergonomic, porneşte pc-ul şi după ce verifică apatic mailul, face o semirotaţie în aer şi începe să-şi pilească vârfurile picioruşelor, meditând la subiecte de mahala: cum uită femeile mâncarea neacoperită iar ea intră încălţată prin toate oalele, cum gustă din paharele bărbaţilor, pe la cârciumă, îmbătându-se cu vorbele lor goale, de ce iubesc unii animalele mai mult decât oamenii iar ea le târcoleşte locurile, cum bâz-bâz-bâz şi iarăşi bâz şi totul este numai cum spune ea, restul fiind, dacă nu ştiaţi propria versiune, nişte proşti. Şi mulţi, mai ales. Însă ea are o nouă ocupaţie, tot un fel de croitorie, cum îi plăcea pe vremuri: cut&paste din diverse filozofii pe care le transpune, după mintea ei veşnic şifonată, veşnic peticită de lume, de normalitate, într-un cadru virtual, în care să-şi mascheze identitatea şi de unde să fâlfâie de la tribună culoarea steagului preferat întru deşteptarea naţiunii.
Adăstând pe vreo frunză ori petală îşi face siesta după ce muşcă în stânga şi muşcă în dreapta, zâmbind enigmatic, frecându-şi coapsele ispititor, ca şi cum sub pielea trecută binişor ar zvâcni celule dintre cele mai tinere. Dintr-odată foarte delicate.
Cu zborul ei grăbit, pătrunde rapid în vârsta a treia. Devenită aproape contrafăcută, în fond… de ten. Se vede că îşi vopseşte extremităţile ba în negru abanos, ba în violet de genţiane, ba în nisipiul de plajă fierbinte. În plus, bruiajul permanent, în scopul anunţării aterizării pe una dintre pistele pe care le urmăreşte, de ai impresia că se fac praf elicele, sunt dovada unei îmbătrâniri premature.
Biata de ea are şi dioptriile avansate. A zumzăit pe lângă mine până m-a făcut să înţeleg că deţine toate calităţile, inclusiv cea de intelectuală cu studiile cumpărate. Şi, aşa ca o demonstraţie, într-o zi, cu tupeu de muscă a virat într-un computer de zob i s-au făcut ochelarii. A încurcat pe acolo traseele binare, octeţii au intrat unii prin alţii, numai ea continua să bâzâie defragmentat în timp ce, ameţită, îşi depunea urmele într-un design personal, spunând că pictează pe unde o apucă. Grafitti de corel.
A fi altfel nu este acelaşi lucru cu a fi împotrivă. Iată cum, dotata noastră crede că este o albinuţă în timp ce restul lumii, ascultaţi, toţi ceilalţi sunt nişte trântori. Un fel de… a fi deplasat, exact ce ştie ea mai bine să facă!
Musca, o ţaică pe buza ferestrei, le vorbeşte altor surate: ascultaţi la mine, sunt cea mai tare în stupărie, mierea mea e cea mai dulce, nimeni nu poate să facă astfel de bunătăţi! Şi în timpul acesta îşi pileşte din nou unghiile, gândindu-se cum să mai fure câte ceva din cămările priceputelor albine. Şi să spună apoi că e producţia ei… Iart-o, Doamne, că nu ştie ce face. El răspunde sobru că are toate motivele întru iertare.
De la o vreme s-a izolat. Zice că e mai fericită departe de oameni, că a citit ea dintr-un mare filozof şi i-a rămas sintagma tatuată. Se ascunde pe sub birou navigând istoria lumii… era să-şi prindă aripioarele între coperţi într-o dimineaţă când şeful a intrat brusc în încăpere.
S-ar fi numit sinucidere?!…

Ottilia Ardeleanu

(5 oct. 2012)

guaşe de Ottilia Ardeleanu


în fiecare seară
împăturesc viaţa într-o
cutie atât de uşoară încât
n-ai spune că înlăuntru se află
oameni

îi studiez aşa cum
stabileşti dimensiunile unui
portret
creion distanţă focalizare
trasez contururi
cu ochi de forma soarelui
şi gene din crengi de nuc

tot mai îngroşate
lacrimi diluează culorile
de miere

zâmbetele par dulci
zboară vrăbii din inimă ciugulesc
până când cineva pune
capacul şi
închide toate nuanţele

fiecare pleacă în vremea lui
ducând o cutie
asemănătoare

(26 iunie 2011)

Nicolae Grigorescu – Portret de ţărăncuţă

Iosif Iser – Ţărancă cu basma roşie