l-am certat şi acum regret


de ce s-ar uita să-şi vadă faptele când este un laş
pus pe fugă

am alergat după un zâmbet toată ziua
m-am împiedicat de firul roşu
nu s-a rupt

l-am prins tocmai când s-a aşezat pe buzele mele
disperat

Ottilia Ardeleanu

(3 sept. 2014)

Advertisements

de partea norilor hârşâie cineva anotimpul

când încep copiii şcoala încep ploile să cureţe aerul dintre oameni hârşâie fiecare cuvânt din găoacea lui cenuşiu iese la sfârşit un fluture colorat dar mai e până acolo natura are lacrimi pe chip răscoală tot ce toamna pierde la maturitate nu mai e în toate minţile fuge departe de casă lăsând uşa descuiată hoţii de curenţi nu iau nimic asupra lor doar se înghesuie prin cotloane întunecoase şi reci nu le mai place nici lor viaţa acolo îşi fac nevoile acolo dorm acolo mănâncă din fiecare emană mirosul rânced de om pe străzi purtat cu minciuna cu ziua cu sărăcia lunganul mării stă şi îşi numără inelele prin care trece câte-un spectru de nebunie vorbeşte cu păsări aşezate pe cer în veuri care înţeapă norii şi plouă rotund peste microorganisme înmormântează sub veşminte de la crucea roşie încoace orice mort îşi potoleşte setea cu paiul aproape că se luminează ca şi cum ai da o tentă de zugrăveală peste fumul care începe să iasă din coşuri pe furiş că ştie că trebuie să cotizeze şi este un pic cam în stres
dacă mă uit mai bine în afara mea doi bătrânei cu ceva ani peste toamnă se ţin de mână şi de-o umbrelă încoace se tot apropie târâind un fel de viaţă înaintează aşa cu mâinile pe piept ţinându-şi inimile în revere uite le zboară mirarea de amestecul alchimic din aer cu frunze hârtii gânduri şi printre altele tristeţi vâscoase care îi mână din spate ca pe nişte obiecte cu masa osoasă atrofiată tii uite cum le zboară tinereţea cu borurile umflate şi ei se tot uită după ea se pierde dincolo ca un zâmbet nesocotit
dacă-i întorci pe dos ei sunt aproape copii şi cu primele vise de toamnă-n ghiozdane se duc la şcoală…

Ottilia Ardeleanu

(30 octombrie 2012)

cică ea nu poartă maro că e de babe, nici gri că seamănă a şobolan, violet nici pe atât că se pretează pentru femei prea… uşoare

Madame Plută vrea să pară ceea ce nu este. De mult se strofoacă să iasă în evidenţă cu câte ceva. Să apară la suprafaţă. Oglindă.
S-a iubit cu toată lumea tocmai pentru că n-o iubea nimeni. Din asta a căşunat pe flori să le înmulţească, să le mute de la soare la umbră şi din sera de iarnă afară. Şi-a adus motan la serviciu, chipurile paznic la invazia de şobolani, şi pe care îl mângâia pe ascuns. Pe urmă, a trecut la iubirea pe puncte. A cusut în goblen natura, chiar şi pe Maria în câteva ipostaze. Drept răsplată, şeful i-a majorat salariul pe un an întreg. Mai apoi, s-a gândit că nu mai e cazul să programeze propriile nemulţumiri, insuccese, deci, a trecut să gestioneze vieţile altora, ca pe nişte obiecte mediocre sau lipsite de valoare, până a ajuns ea însăşi sub orice nivel de cunoştinţe şi de conştiinţă. Cred că a suferit o cutremurare, odată, la un test definitoriu, şi a solicitat urgent o intervenţie. Dar, un bolnav aflat de amar de vreme la recuperare, căruia i se administrează, mură-în-gură, tot ce ar fi trebuit să înveţe să preţuiască pe parcursul unor ani buni de convieţuire cu unii, cu alţii, este cel puţin ciudat, dacă nu cumva este chiar prefăcut. Despre bolnavul închipuit se ştie foarte bine.
A trecut în virtual, într-o bună zi, la bârfa cea de toate zilele, că numai acolo mai avea cine să o aprobe. Şi a relatat despre muşte, despre păianjeni şi despre scorpioni ca la o lecţie despre ecosisteme şi distrugerea lor prin cuvânt, după principiul că prima dată el a fost şi dacă cineva anume construieşte există indiscutabil acel anti care dă buzna, deconstructorul cu unelte exterminatoare şi un rânjet exemplar, cum ai îmbrăca o salopetă de-a-ndoaselea.
Uite aşa madame a devenit urgent o cugetătoare care despică vieţile altora în patru, fiindu-i necesar, de urgenţă, un cabinet de psiho pe care să-l conducă, sictirită de toţi cei din jur fiindcă sunt prea normali. Şi nu mai are timp să se trăiască, prea preocupată de trăirile celorlalţi. S-a închis într-un fel de nautilus de unde reflectă asupra celor lumeşti. De mută ce se face că este, nimeni nu o mai ia în considerare şi toată lumea o tratează cu indiferenţă, dar ea spune că aşa îi place, că este dreptul ei la fericire, singură cuc. Şi-ar dori o tabletă în care să se poată strecura şi în care şi-ar penetra toate gândurile revoltate, supraevaluate şi notorii care numai cu al său consimţământ ar putea ajunge la vreun alt punct de vedere.
Altfel, vorbeşte pe mobil cu unul, cu altul, minut după minut, nu contează că timpul costă şi nu contează că învălătuceşte pe toată lumea, şi nu contează.
Cum toate ideile ei celebre se ascundeau într-un laptop pitit la rându-i sub un trandafir japonez viril, probabil că de acolo i se trage seva acestora, of, off, offf.
Mai are să-şi asume rutina unui robot care să o facă să mai simtă ceva pentru mediul înconjurător şi pentru oamenii care cândva au sărit să o ajute la plantarea sentimentului uman numit consideraţie.
De curând s-a împăunat în propria iubire de sine şi s-a zburlit la cei care mai poartă numele de om. S-a declanşat ca un sistem de energie, s-a aprins, lumea a intrat în panică şi era cât pe ce să fie chemaţi pompierii.
În final a venit una mărunţică şi ne-a spus cam aşa: lăsaţi-o că e dusă. E dusă de mult săraca.
Se vede. Are un zâmbet forţat. Ca o vâslă împotriva curentului.
Azi a venit în violet.

Ottilia Ardeleanu

(23 martie 2012)

and… for me this:
“There is creative reading as well as creative writing.” – Ralph Waldo Emerson

Katy

are un zâmbet
îl ţine numai pentru ea
priveşte drept înainte
când te aşezi în direcţia ei
vezi încrederea
şi taci se aude inima
o scoică din care ies perle
te încredinţează
lumii

am recunoscut-o
după căciula cu dungi circulare
cum citea dintr-o carte în timp ce
viaţa trecea încolo şi încoace
stresată
iar oamenii nu încercau deloc
să o veselească

ne-am cuprins
gândurile

exaltă de cuvinte dorinţe
eu ascult şi
nu mă satur de
numele ei
şi de

cântece de la 6

(5 dec. 2011)

copilul de NEPAL de Ottilia Ardeleanu


oricât aş vrea să privesc în ochii acestui copil
nu mă lasă fericirea
din curburile perfecte
saltă licurici pe corola unui
zâmbet

vioi
până în coşul pieptului

mă tem să nu le stric jocul
cu simpla prezenţă

(20 mai 2011)