mă îndrăgostii a doua oară da nu-mi pare rău

mă trezii zâmbind cu gândul la el

l-am recitit de curând că-mi place al naibii
când mi-e rău mi-e de-ajuns să-mi amintesc vreo expresie
că gata îmi trece pot să îmi văd de-ale mele
viaţa nu poate fi mai caraghioasă de atât

uneori mă mai apucă prin autobuz
scot cartea şi şterg râsete de fereastră
(că dacă n-apuc loc nu urc) încolo spre mare
să nu zică ăi din jur că am luat-o pe arătură

de multe ori îl ascund în sân împăturit
într-un petec de hârtie inima saltă ca un cocostârc

iote mi-adusei aminte de satul meu din care m-am tot duuus
că de m-oi întoarce nici că aş mai cunoaşte picior de om
să vă spui şi eu una de pe la noi pe când prinseseră băieţii
să mă privească galeş de tot

mai trecea câte-un camion pe la noi pe uliţă
copii fără minte ne agăţam de scara din spate că mergea încet
aveam timp să ne prindem şi ne plimbam şi noi de
până în ziua când a zbierat ţaica leana care abia se mişca de grasă
aoleu săriţi că-mi moare fata ce mă fac acuuum
unchiul învăţător în sat om harnic şi respectat a sărit de sub şopron
(că meşterea şi de ălea mecanice) nu era vrăjitor nu
a sărutat fata zdravăn o dată şi încă o dată o apăsa pe piept tremurau toţi
atunci văzură şi băieţandrii ce şi cum
s-a sculat din morţi dora că aşa o chema se închinau babele scuipau în sân
săreau ăia mici ca mieii

ce vremuri

tare m-am depărtat pe aici pestriţă lume
he he avea dreptate cioran când spunea sfârtecând ideile că
nici din trei oameni nu mai găseşti doi de acelaşi neam

oare dacă m-oi întoarce vreodată voi mai găsi ceva din ai mei
m-o mai şti cineva

că tot spuneam
să nu-mi fac prea mari iluzii

bine că mi-a rămas el
soarele la namiază

Ottilia Ardeleanu

(12 martie 2012)

cele zece…

prima poruncă

dumnezeul tău nu de pomană
a zis
trimit femeia aceasta la tine
vezi de citeşte-i chipul şi încrede-te în
cuvântul ei nu minte nu huleşte nu
suspină
când îşi pune mâna pe umărul tău lasă
greutatea cumpănirii sale
să simţi omule că nu degeaba femeia
te strigă demon
şi dumnezeu

Ottilia Ardeleanu

(29 mai 2013)

a doua poruncă

degeaba citeşti atâtea cărţi
dacă nu pricepi niciuna
vezi de studiaz-o pe-ntâia
şi omul cu ochi adânci
ca lacurile de munte
îşi deschise palmele

femeia se aplecă
deasupra lucrului bine făcut
să afle pe-ndestulate

Ottilia Ardeleanu

(29 mai 2013)

porunca a treia

copile ieşi din mine
ridică-te
i-am zis cum putusem
eram mută
şi el s-a sculat
aproape gol a fugit
pe pajiştea cu miei
m-am simţit ca o casă
părăsită
auzeam pe dumnezeu
curăţând coşul pieptului
înfundat de focuri

Ottilia Ardeleanu

(1 iunie 2013)

and… for me this:

“Easy reading is damn hard writing.” Nathaniel Hawthorne

Întâlnire de gradul xxl

Eram în gândurile mele şi mergeam pe un drum telepatic. Traversam din stânga, din dreapta veneau maşini. Priveam insistent. Niciodată nu poţi să ştii cum şoferul pierde controlul. Aşa cum s-a întâmplat când aveam dacia. Parcată undeva pe stradă, am găsit-o cu radiatorul buşit. Şi faţa ei drăguţă, turtită rău. Atunci când am suferit de parcă o carne omenească fusese trecută prin buzele unui bolid de fier. În fine, murise atunci şi un bărbat de care auzisem cândva. Nu-l cunoşteam. Dovada e o cruce chiar în colţul străzii. În loc de om, o cruce. Aşa ajungem, nişte piedestaluri de piatră. Să aibă ploile pe cine să întoarne amărăciunea. Cât or mai fi şi ploi.
Şi mergeam legănat, cu două sacoşe pline care-mi echilibrau viaţa în momentul dat, aşa matematic, cum nici nu avem habar. Ca în teoria probabilităţilor. Şi, în timpul ăsta, când păşeam pe triunghiul de pavele, ferit de circulaţie, o tânără frumoasă foc m-a salutat. M-am oprit contrariată.
Doamnă profesoară, sunt Cristina Firuţă. Ce mai faceţi, mai predaţi?!
Am rămas surprinsă. Dar îndată ce am văzut figura acesteia mi-am dat seama că, ani în urmă, o fetişcană isteaţă foc, mă făcea să fiu cea mai invidiată profă din şcoală.
Ştiţi, am lucrat în Italia, în Belgia. Datorită dumneavosstră m-am descurcat de minune. L-am învăţat şi pe soţul meu. În liceu am avut o scorpie. Tot ce ştiu, de la dumneavoastră ştiu.
Ce mai puteam să spun?!
Doamna profesoară, mă bucur atât că v-am văzut. Dumneavoastră ce mai faceţi? Tot acolo predaţi?
Nu am crezut că poate fi aşa de important când cineva te întreabă de viaţa ta. Cineva care s-a intersectat pentru o vreme cu tine. Cineva care a avut un câştig din faptul că a ajuns să te întâlnească. Dar, contează al naibii.
Sunt bine. Nu mai predau. Mi-am găsit drumul pierdut. Lucrez în domeniul pentru care m-am pregătit.
A, da. Ştiam că sunteţi inginer. Şi cu toate astea, doamnă profesoară, sunteţi omul de la care ştiu cele mai multe lucruri. Vă datorez mult.
Nu. Nu e nevoie. Cred că mi-ai înmânat o fericire, astăzi. În loc de orice soclu. De orice diplomă. Cuvintele de apreciere devin mai puternice decât oţelul, decât roca.
Sunteţi neschimbată. V-aş fi recunoscut dintre milioane de oameni!
Iar eu aş fi trecut pe lângă tine ca pe lângă orice fiinţă. Pentru că voi, toţi elevii mei, v-aţi schimbat. Aţi devenit oameni în toată firea. Aveţi familii, copii. V-aţi maturizat.
Este foarte adevărat. Aţi avut sute de copii şi e normal să ne fi uitat.
Dar acum, când am stat de vorbă, mi-am adus aminte, ai fost o elevă foarte bună la învăţătură. Nu eşti singura care îmi spune că aţi avut un mare câştig din lecţiile predate. Dar, este un capriciu al meu. Să fac lucrurile perfecte, dacă se poate, indiferent de activitatea pe care o prestez.
Ştiu, doamna profesoară. V-am iubit foarte mult, ştiaţi să vă apropiaţi de noi, să nu ne fie frică să ne exprimăm. Aşa cum puteam şi noi la vârsta aceea. În plus, ne-aţi dezvoltat spiritul competiţional. Vă sunt recunoscătoare.
Ne-am despărţit cu greu. Cristina nu ştia cum să mă facă să mă simt cea mai radioasă fiinţă de pe pământ. Am schimbat numerele de telefon între noi. Ne-am dăruit zâmbete, îmbrăţişări, amintiri…
Cine ştie? Poate că ne vom mai auzi.
Culmea este că, o săptămână în urmă, o altă elevă m-a oprit să mă salute. Despre Margareta spun. Eram la o lansare de carte. Ea era la stand. Mă oprisem să văd noutăţile din domeniul literar. Ea m-a recunoscut entuziasmată.
Ce bucurie să vă revăd, doamna profesoară!
Ce bucurie că mă opriţi în drumul vieţii voastre, dragii mei discipoli!
Uite-aşa îmi povestea draga mea prietenă, Shirley, pe care nu o mai întâlnisem de ceva vreme dat fiind starea ei de sănătate. Poate că pentru un cancer năzuros şi răzbunător pe viaţă, care intră neinvitat în carnea omului, o astfel de poveste alchimică este mai binefăcătoate decât orice metodă de izolare a acestuia. De s-ar cunoaşte celula în care să fie întemniţat definitiv!

(6 oct. 2012)

and… for me this:

“I try to leave out the parts that people skip.” – Elmore Leonard

iată de Ottilia Ardeleanu

nu era lampa lui aladin
de gaz
lumina ochilor noştri
înghesuiţi într-o carte

lemne trosneau în suflete
o sobă încinsă
până a doua zi când
ne despărţeam
în nume de oameni

ne duceam poveştile
de mirare

aşa am crescut viaţa
într-un sân de iubire

jucam
cu cărţile pe faţă

(19 august 2011)