femeia dispărută de pe hartă

de ce trebuie să fie mereu o întoarcere în tine
ca într-un sat nepomenit în care doar câţiva bătrâni
mai stau pe la porţi sprijiniţi să nu-i doboare
tăcerea pasăre de pradă şi-a înfipt cerul ca pe
nişte aripi dintre care uneori mai orbecăieşte
soarele printre cei ajunşi regrete

îmi vine să fiu stingheră doar sufletul să mi-l trimit
să întrebe de ce şi-au pus tristeţea în geamuri
pe masă în pătule şi în curtea cât e ea de desculţă
de ce cât vezi cu ochii nu dai decât de ea

unde ţigănci jucau paparudele fântâna învechită şade
cu coatele pe ghizduri vrăbii ciugulesc din
inima ei de lemn auzi cum scârţâie poveşti de demult

cineva curtează tristeţea de la începuturi
cum nu se lasă uşor sedusă încă mai copilăreşte omul acest
plai ospitalier în care oricine-ai fi eşti primit cu pâine şi sare

pe aici înfloreau cireşii băieţii chemau mândrele
la horă mâinile îşi căutau locul în alte mâini
viaţa se ducea în pereche precum o femeie mulţumită cu bărbatul ei

cândva mă suprapuneam cu fiecare lucru cu existenţa fără contur
praf rugină frunze încâlcite de vânt

de ce mă simt ca un sat şters de pe suprafaţa pământului

Ottilia Ardeleanu

(1 dec. 2013)

:

cât lasă tălpile din ceea ce eşti
ai numărat de câte ori te replici pe drumul acesta viaţa poate fi beton
prima carte pe care o scrii despre tine asfaltul
o reproducere fidelă a destinului
un fel de biblie în/ din mers
trăită câte puţin în suprapuneri
cu alte existenţe alte încălţări frunzele fără mormânt
amprente de animale cu trecere peste tine gunoaiele

o presupusă iubire cu pământul din care suntem născuţi iar nu făcuţi
atingeri din care creşte iarba despicând covorul greu unde se află celulele noastre
un covor care nu se pune pe bară nu se bate dar se străbate cu adn-uri
şi

devenim infimi cu timpul luat ca o haină cu două feţe
coborâm în noi înşine până nu ne mai vedem

dar pământul e rotund
nu-i aşa

Ottilia Ardeleanu

(23 dec. 2013)

iau distanţă de timp

aştept
ultima curăţenie a pământului
din anul acesta cât mine de vechi
să separăm lucrurile purtate prea devreme
de cele aşezate

să facem schimbul de temperatură
între răceală şi febră
pentru iubirea cu care plecăm
într-o excursie fără final

deocamdată e ziua de gri
cuvintele au plumbi la capete
ce vină au păsările care zboară din noi

pe culoarul dintre suflete
nu speriem timpul
mergem aplecaţi
înainte

ni se potriveşte promoroacă destinul
dinafară
un vis
spre anul cât mine de nou
în departe
bate fir alb

Ottilia Ardeleanu

(18 dec. 2013)

şi s-au ales cu mine

cum s-a făcut cerul şi pământul
n-am mai aşteptat mult
după orânduială
i-am căutat prin lumina ochilor
ţinând strâns cuvântul acela
pe care nu aveam voie să-l scap
m-am dus val-vârtej
de cum i-am văzut
potriviţi după arborele meu
le-am spus
pe voi vă vreau

concepeţi-mă

Ottilia Ardeleanu

(12 sept. 2013)

de apă de lemn de pământ…

ştii nu am nevoie de
ambarcaţiune sentimentul că
mă iubeşti despică marea să trec
de partea inimii ştiu să
înot în cuvinte liniştite

mi-am potrivit călătoria feng
shui gesturile tale braţe deschise un
hotar peste care nu vreau să trec

aştept să strângi carnea pe mine
sărutul tău este cel mai apropiat
punct cardinal pentru fericire

palme de apă pe coapse mlădie
sunt ce vrei tu să fiu pentru tine
poezia ta celestă nu are nevoie de
recomandare sentimentul că
mă iubeşti
qi

Ottilia Ardeleanu

(18 ian. 2013)

i se spune cealaltă

departe nu
este

ia un pumn cu pământ
o groapă distanţă adâncul de om
statură potrivită cubul
venusian
plin de cerneală
întunecare
lumea asta la un braţ
de flori însoţite
leagăn de frânghii
şi o jeluire femeiască
sufletul nu-şi lasă
îngropat

şoimul care târcoleşte
vremea
oi fi eu

Ottilia Ardeleanu

(3 sept. 2012)


and… for me this:
“Writing is the only profession where no one considers you ridiculous if you earn no money.” – Jules Renard

modele de lut pentru oameni care trec

făceam străchioare în mijlocul drumului
unde era ţărâna a mai fină şi în fiecare turnam ape
trecute prin fiinţa noastră fără să ne ruşinăm când
mineralele se duceau în pământ ca prin pâlnii de lut
unele mai mici altele după vârstă joaca noastră
între două îmbrânceli cu existenţa pe câmp în bătătură
printre animalele păsări Dumnezeu
ăi mari erau ca nişte îngeri barbari
pentru care nicio faptă nu era îndeajuns

mâncam dormeam puţin şi nu crâcneam
pentru o clipă de copilărie
petrecută în praf ca viaţa sub pisălog

pe urmă treceau căruţele şi le zdrobeau
nimic nu mai rămânea din ceea ce însemnam
o luam de la capăt cu fiecare zi degeaba
am înţeles că viaţa e moarte nimic
nu rezistă ocârmuirii ei

Ottilia Ardeleanu

(5 mai 2012)

and… for me this:

“The scariest moment is always just before you start.” – Stephen King