cât de curat octombrie tot se găseşte cineva să aducă noroi

duminica nu vorbeşte cu mine
nu trebuie să şi înţeleg de ce
e slujbă şi oamenii lasă păcatele pe
lângă biserică flori atrăgătoare

n-ai venit de mult iar azi ce surpriză
te-am confundat cu Dumnezeu
sunt sigură de asta pentru că altfel
de unde atâta fericire în sufletul meu
acordat după clapele unei orgi

m-am întors din psalmul acela târziu
El plecase necăjit în locul de unde vine
de obicei
nu prea a avut cu cine să se sfătuiască
să taie florile să le ducă celor de-acasă
sau să le lase să parfumeze
în tristeţe

Ottilia Ardeleanu

(27 oct. 2013)

(27 oct. 2013)

unu… octombrie. şi eu


e ceaţă şi eu mă gândesc la iubire
s-a scumpit ziua şi eu mă gândesc la iubire
trec pe lângă orfelinat spitalul de nebuni cimitirul cu ieşire la cer
fabrica arsă de focul oamenilor groapa de gunoi şi un mare gol pe câmp mă gândesc la iubire
de-o iarnă subterană mă tot gândesc la iubire
de sus tineri se aruncă în dor şi eu mă gândesc la iubire
păsări caută copaci de închiriat batrânii câte-un sprijin urmaş eu mă gândesc la iubire
poartă închisă încă şi încă mă gândesc la iubire
departe lumea în lume şi eu mă tot gândesc la iubire
e ziua mamei biata mereu iubire
pe-o noptieră uitat mobilul o să tot sune
iubire

Ottilia Ardeleanu

(1 octombrie 2012)

viaţa trece prin octombrie

la început vine o vreme veselă fără dinţi gungureşte face nişte ochi mari gene de umbră simte suflet voci mişcări libere mâini rotofeie apucă orice din lăptosul aer lucruri de-a buşilea la primul hop se ridică mirare împiedicată în fustele curiozităţii tot ce zboară are gust de inocenţă înalţă zmeie decupate din curcubeu de obraz molatec opreşte orice lacrimă de ploaie şi trăsnet de hohot copilandru prin inimă se aud poveşti cu glasuri apropiate oameni despică răul în căsuţe de bine din cuburi ori cărţi cu acoperiş de coperţi pe degete alfabetul joacă primii paşi viaţa maraton pe urmele lui christos învaţă primele păcate în iubire scriu istoria cu nişte idealuri rupte în coate nopţile pâlpâie vise călătoresc multe tuneluri până să ajungă lumină
până la urmă vine o vreme reumatică fără dinţi se exprimă peltic târşâind târlicii mijeşte umbre nepăsătoare se sprijină într-un baston visele coboară stângace se împiedică la orice mirare tot felul de renunţări bâjbâie drumul întunecat de fruntea căzută trist pe gânduri sugrumă pe o bancă soarele printre frunze galben aţipeşte ultima dorinţă
până la urmă vine o vreme totuşi liniştitoare bucată de pământ creşte iarba fără nume
din nou vine vremea coasei

(21 oct. 2012)

uneori stând pe vechea bancă de Ottilia Ardeleanu

am impresia că sunt închisă într-o cabină telefonică de sticlă fumurie prin care văd orice, însă, nimeni nu sesizează că mă aflu înăuntru. mă sun şi vorbesc mie însămi. îmi pun tot felul de întrebări la care ezit să răspund ori, dimpotrivă, mă enervez, gesticulez cu mâini de manifestant, ridic tonul de parcă aş vrea să spun ceva unei mulţimi care cuprinde globul, îmi şterg sudoarea dinspre o tâmplă spre cealaltă cu batista colorată ca un steag, sângele mi se urcă la cap în timp ce urmăresc oamenii cum trec apatici, şterşi până la dispariţie. unii par ei înşişi nişte cabine înţepenite, fiare cu ochi de sticlă prin care transpare, densă, răceala. înăuntrul lor, singurătatea se ascultă ca europa liberă, se aude bâzâizul unui post de radio pe frecvenţe înalte, multe voci spun ceva nelămurit, se amestecă, se suprapun, se estompează unele pe celelalte, se gâtuiesc, se pierd, revin, se ciocnesc, se sparg în timpane şi tot aşa, numai că, în afară, nu se aude absolut nimic. şi trecătorii, alţii, privesc în gol, ca şi cum nu am exista. cel puţin mă consolez cu gândul că, oricum, nimeni nu ar înţelege nimic.
câteodată, mă surprind tăcând, atât de mult încât aud toate nemulţumirile lăuntrice. cum se mai revoltă, cum îşi strigă, cum se iau la harţă. o adevărată răzmeriţă se dezlănţuie în mine şi mă pomenesc cu geamurile sparte, cu telefonul smuls din perete şi, pe firele terfelite, un ultim impuls metalic ruginit alo alo e cineva acolo?
octombrie.

(21 oct. 2011)

octombrie cafard de Ottilia Ardeleanu

ca tăcerea din nămolurile încâlcite în odgoane, scânduri, parapete, trupuri, bucăţi de trupuri. senzaţia de lipire, de năclăială, glisare continuă, instabilitate. plagă peste plagă. aerul mortificat, înţepător până la sufocare. durerea oceanică din pieptul meu. toţi acei oameni înghiţiţi, smulşi din inimă, răpiţi din toate ale lor, din gânduri, din iubire ca pe singurul lucru la care mai tânjesc. învârtejiţi. şi expulzaţi cu tot cu rărunchi. în afara percepţiei mele. golul prefăcut în mine prin torsionarea şi împrăştierea sufletelor, dislocarea de cuvinte, de limbi, de fălci. ca şi când fiecare şi-a strâns tot ce a mai putut. s-a strâns pe sine. în sine. m-a părăsit definitiv. simt doar gustul sărat al apei care îşi loveşte valurile de buzele mele şi delirul spumelor. murmur numele voastre sau poate vântul îmi şlefuieşte cuvintele şi le fluieră în vreme ce mă zbat în clipa asta de viaţă intrată ca un os de peşte în gât şi sângerez mici talazuri. nimic nu mă mai mişcă. totul mă apasă.
tăcerea. cât o spaimă umple lipsa voastră.
tulbure.

(17 oct. 2011)

o altă epidemie toamna de Ottilia Ardeleanu

iată o clipă mică-mică dar foarte ascuţită, te poţi înţepa şi, cel mai rău, este că poate să-ţi intre pe sub piele cu indecenţă microscopică şi să se mişte în voie, cu indiscreţia unei iscoade, fără să bănuieşti ce ţi se întâmplă, până atinge organele vitale. inima. sau creierul. sau orice altceva. şi, uite-aşa, devine un element periculos. un intrus minuscul care trăieşte în tine, un parazit care se înmulţeşte fulgerător până dai în ea, în fericire, un nou sindrom al mileniului. primele simptome se şi arată. febra şi euforia, ca yin şi yang-ul. mişcările browniene ale fericirii fac din tine pacientul căruia îi vine perfect. a muri. să mori din fericire pare senzaţional, mai nebunesc decât să trăieşti o moarte cu sânge rece. şi te încingi, tremuri, gemi, bâigui, te agiţi pe toate părţile, te ridici şi gesticulezi, dirijoral, doar pentru a cădea înapoi în moalele pernei, pentru a nu şti când şi dacă toate acestea vor înceta. intri într-o stare extatică, exact ca în urma unei înţepături infime, dar puternice pe care nu mai reuşeşti să o controlezi, iar atunci simţi nevoia şi faci orice ca să te mai înţepi o dată.
sunt pe moarte, îmi spun medicii. în urma analizei unui fragment afectat, nu-mi mai dau zile. prea multe. cât de puţine or fi, eu vreau să le trăiesc. aşa. cu boala asta. ei nici nu au idee despre ce fel de boală este vorba. nu au reuşit nici măcar să localizeze tulpina. se pare că nu există remediu. eu zac, în continuare, în fericire.
şi ce frumoase sunt aceste clipe de octombrie. dar ceea ce nu ştii, încă, este că se iau.

(10 oct. 2011)