Musca


Vine întotdeauna devreme la serviciu. Ca orice muscă. Zburătăcind. Fâlfâind din gene, crezându-se deasupra tuturor lucrurilor, privind de sus, panoramic, şi făcând uneori piruete doar pentru a sfredeli în curiozitatea colegilor care o ignoră, de cele mai multe ori. Ba i-ar trage şi câte un plici când vorbeşte întruna, infectând timpanele cu lucruri neinteresante, enervante. Zumzăie pe la urechi, intenţionat apăsat şi tare ca s-o audă toţi şi să-i ia drept bun cuvântul ei de muscă de birou. Fapt pentru care se deplânge în sine, pe sine, şi se răzbună prin metode pe care crede că le deţine. Fiindcă are mereu câte ceva de ascuns. Mă rog, la creieraşul ei sensibil şi mignon, e posibil să nu fi depistat că s-a dat deja de gol.
Se reazemă de spătarul ergonomic, porneşte pc-ul şi după ce verifică apatic mailul, face o semirotaţie în aer şi începe să-şi pilească vârfurile picioruşelor, meditând la subiecte de mahala: cum uită femeile mâncarea neacoperită iar ea intră încălţată prin toate oalele, cum gustă din paharele bărbaţilor, pe la cârciumă, îmbătându-se cu vorbele lor goale, de ce iubesc unii animalele mai mult decât oamenii iar ea le târcoleşte locurile, cum bâz-bâz-bâz şi iarăşi bâz şi totul este numai cum spune ea, restul fiind, dacă nu ştiaţi propria versiune, nişte proşti. Şi mulţi, mai ales. Însă ea are o nouă ocupaţie, tot un fel de croitorie, cum îi plăcea pe vremuri: cut&paste din diverse filozofii pe care le transpune, după mintea ei veşnic şifonată, veşnic peticită de lume, de normalitate, într-un cadru virtual, în care să-şi mascheze identitatea şi de unde să fâlfâie de la tribună culoarea steagului preferat întru deşteptarea naţiunii.
Adăstând pe vreo frunză ori petală îşi face siesta după ce muşcă în stânga şi muşcă în dreapta, zâmbind enigmatic, frecându-şi coapsele ispititor, ca şi cum sub pielea trecută binişor ar zvâcni celule dintre cele mai tinere. Dintr-odată foarte delicate.
Cu zborul ei grăbit, pătrunde rapid în vârsta a treia. Devenită aproape contrafăcută, în fond… de ten. Se vede că îşi vopseşte extremităţile ba în negru abanos, ba în violet de genţiane, ba în nisipiul de plajă fierbinte. În plus, bruiajul permanent, în scopul anunţării aterizării pe una dintre pistele pe care le urmăreşte, de ai impresia că se fac praf elicele, sunt dovada unei îmbătrâniri premature.
Biata de ea are şi dioptriile avansate. A zumzăit pe lângă mine până m-a făcut să înţeleg că deţine toate calităţile, inclusiv cea de intelectuală cu studiile cumpărate. Şi, aşa ca o demonstraţie, într-o zi, cu tupeu de muscă a virat într-un computer de zob i s-au făcut ochelarii. A încurcat pe acolo traseele binare, octeţii au intrat unii prin alţii, numai ea continua să bâzâie defragmentat în timp ce, ameţită, îşi depunea urmele într-un design personal, spunând că pictează pe unde o apucă. Grafitti de corel.
A fi altfel nu este acelaşi lucru cu a fi împotrivă. Iată cum, dotata noastră crede că este o albinuţă în timp ce restul lumii, ascultaţi, toţi ceilalţi sunt nişte trântori. Un fel de… a fi deplasat, exact ce ştie ea mai bine să facă!
Musca, o ţaică pe buza ferestrei, le vorbeşte altor surate: ascultaţi la mine, sunt cea mai tare în stupărie, mierea mea e cea mai dulce, nimeni nu poate să facă astfel de bunătăţi! Şi în timpul acesta îşi pileşte din nou unghiile, gândindu-se cum să mai fure câte ceva din cămările priceputelor albine. Şi să spună apoi că e producţia ei… Iart-o, Doamne, că nu ştie ce face. El răspunde sobru că are toate motivele întru iertare.
De la o vreme s-a izolat. Zice că e mai fericită departe de oameni, că a citit ea dintr-un mare filozof şi i-a rămas sintagma tatuată. Se ascunde pe sub birou navigând istoria lumii… era să-şi prindă aripioarele între coperţi într-o dimineaţă când şeful a intrat brusc în încăpere.
S-ar fi numit sinucidere?!…

Ottilia Ardeleanu

(5 oct. 2012)