dispărut de artist

ai încercat orice rol ţi-a ieşit în cale
niciunul nu ţi s-a potrivit mai bine decât moartea
ai lovit-o în pântece i-ai tăiat beregata
cât de frumoasă era aşa răpusă şi fără autoritate
cum ai fi putut-o iubi când s-a uitat în ochii tăi
cum s-ar fi rugat cu frica în oase

să-ţi otrăveşti singur zilele nu ai curajul
deşi deţii formula exactă a vieţii o laşi pe mai târziu
ori niciodată banalul nu te scapă exact ca un prieten
devenit duşman în momentul decisiv

e mult prea greu să mori de mâna ta
să te arunci în golul de oameni
fluviu de resentimente să apuci
cuţitul care se înduplecă fără durere

tot mâna de artist are îndemânarea
să te reducă la veşnicie din zăpezi
se încumetă să iasă câţiva ghiocei
semne de glorie crudă

Ottilia Ardeleanu
(26 ian. 2014)

poemul unei dimineţi îngropate până la genunchi în iarnă

întreabă-te cum arată zăpezile pe dos
nu cumva au ceva de ascuns ceva al lor
despre care nu vom putea afla niciodată

în îmbrăţişarea lor blândă s-ar putea simţi
încordarea unei nelinişti comune
răceala vreunui chip copiat în mii de exemplare
stâlcit de cumplita tristeţe luată pe cale naturală
de la o lume ostenită de viaţă

s-ar putea găsi oamenii pe care
i-am pierdut irevocabil

nu mai vorbesc de câtă trudă să extragă inocenţa
la suprafaţa tuturor lucrurilor
liniştea orbitoare pentru noi întoarsă pe dos

şi câtă nobleţe la picioarele alergătorilor

urme de bocanci ca
nişte nasturi încheiaţi în fugă
sub cămaşă toracele care
îngroapă

Ottilia Ardeleanu

(16 nov. 2013)

ah tu care pătrunzi prin straturi

în lumina zăpezii privesc viaţa o modalitate de
a încerca simţurile un test în care intru
aşa cum intră cuvintele în hârtia întinsă sub mână
ca pentru un act sexual neprotejat din care sigur vor ieşi
bastarzii arătaţi mai târziu cu degetul dizgraţia şi hohote rotunde
ca nişte ochi îngheţaţi prin care lumea se arată în goliciunea ei

sclipirea zăpezii m-a orbit la o întretăiere de zi m-a îngenuncheat
ca pentru o rugă pe care o ţineam într-o carte nedeschisă a inimii
căzută de pe raft şi-a adunat cuvintele pe buzele mele
reci de lipsă de oameni de lipsă care vâjâie sălbatic să-mi ia minţile

nişte curajoşi cu bulgări au tras la ţintă ea nu s-a prăbuşit
nici nu s-a spart şi n-a durut-o rupe cuvinte mă hrăneşte din palmele aspre
aş putea să refuz însă ea mă învăluie albastru în olmuri

chiar dacă ar fi să ies din casă
tu să nu pleci chiar dacă aş putea adormi cu tâmplele pe
stratul acesta gros de zăpadă să mi se învineţească până spre moarte
sufletul vuuu suflă prin coclaurii din mine

auzi tu cuprinde-mă cu propriile-mi gânduri

(5 feb. 2012)

Ottilia Ardeleanu

(5 feb. 2012)