muguri de iubire

cineva ne-a spus odată
dacă iubeşti mori şi dacă nu iubeşti tot mori
am râs amândoi cerul ca un cort de păsări
ne-a ascuns
m-ai cunoscut ca pe întâia
femeie de apă în ochi iubirea albastră
orice ai fi făcut din momentul acela
aş fi trăit în tine ca într-o casă de muguri
în mirosul cleiului de primăvară
atingerile noastre siameze
neterminate săruturi crude
primul nostru soi de fericire

(nu) se moare din iubire gândeam
pe cuvintele tale şoptite

mai bine să iubim

Ottilia Ardeleanu
(21 martie 2015)

Advertisements

despre ce să faci cu poemele, primăvara

azi m-am hotărât
să scot toate poemele afară
pe sârmă, la uscat
ce dacă o să mi le vadă vecinii
unele sunt de dragoste
s-ar putea să rămân fără ele
se mai practică, încă,
însuşirea lucrurilor altora

le voi peria
le voi scutura de inutilităţi.
vor putea îmbrăca sentimente
precum o blăniţă înspicată
de iepuraş

voi developa
şi toate clişeele
în laboratorul poetic
noaptea când zefirul
hoinăreşte magnetic
printre holograme sufleteşti

primăvara mi-a promis
că iniţiază un cenaclu
al celor mai fragede versuri
pot participa iubirea prietenia
voia bună
vor fi prezente fantezia şi umorul
nu vor lipsi muzele
precum ursitorile
şi toate florile îşi vor deschide inimile
spre desfătare

de curând s-a anunţat
un concurs de poezie
aşa că voi scrobi cel mai drăguţ poem
cu metafore şi tropi
îl voi însori în raza imaginaţiei
îl voi pune într-un plic cu deschidere amplă
şi-l voi trimite spre analiză,
pe spinarea unui şoricel oacheş

Ottilia Ardeleanu

(22 martie 2010)

ploaie de poeme


Ieri a plouat mult
cu poeme
lungi şi zglobii
ce picurau cadenţat
aplecând vlăstarele toate
ca pentru o reverenţă literară.

Ştergeau cu grijă mugurii la ochi
precum Maria Magdalena
cu pletele picioarele.

Se adunau în jgheaburi
de flori setoase
de unde le puteam sorbi
pe-ndelete ca pe un ceai proaspăt
aromat şi binefăcător.
Terapeuţi lirici de stihuri.

Se prelingeau pe fereastra
sufletului meu
în şuvoaie de eufemisme.

Uneori, vântul inspiraţiei
pendula antiteze şuierătoare
de dragoste de bucurie.

Iar eu m-am trezit că aveam
lacrimi mari cât hiperbolele
din care mijeau toate acestea
ca să mă minuneze
pentru tot restul zilei.

Ottilia Ardeleanu

(30 martie 2010 )

se vor chema istorie

de cum păşim în stradă
ceva stă să izbucnească
până şi primăvara
e încărcată de un
aer sfârtecător
molima însingurării
se întinde cu disperare
orice sunet pare un murmur
de nemulţumire
orice gest o sinucidere
orice tăcere un blazon al sfârşitului

e un capriciu să mai poţi exclama
sunt întreg
atâta vreme cât eşti
ameţit de mori de vânt
don quijote încrezător în
viaţa dulcinee
şi-ntr-un condei din care

ne tăgăduim
existenţa

Ottilia Ardeleanu

(15 mai 2012)

o zi în oraşul cu 3750 de locuitori

au ieşit în stradă

întâi ghioceii pentru
aducerea la cunoştinţă a nevoii de viaţă
apoi nişte nămeţi revoltaţi
pentru
oamenii
nemulţumiţi de aerul cenuşiu al zilei
toţi lătrătorii de cartier şi
cei care
dacă nu încetează odată
climatul acesta potrivnic
vor ieşi în stradă
copiii soarele
şi lumea se va topi
cumva
înflăcărat
frunze din alte vremuri
vor tatua caldarâmul
zdrobit
în războirea dintre
uscăciune şi vijelie
va ninge iar
nervos
bătrâni cu sceptre
vor pune piciorul
în prag de primăvară
ca pe o altă lume rotundă şi verde
vor fi întâmpinaţi
cu pâine şi sare

Ottilia Ardeleanu

(21 feb. 2012)


and… for me this:
“Every writer I know has trouble writing” – Joseph Heller

Copacii

(31 martie 2009)

Ce frumos se-mpletesc copacii, doi câte doi!
Mi-aduc aminte de primăvara din noi.
Pe vremuri, ca şi lăstarii-nverziţi eram,
În jur, tinereţe şi bucurii presăram.

Ce frumos se-nsoţesc copacii, braţ la braţ!
Le sorb miresmele dulci, cu nesaţ.
Îmi amintesc cum ne plimbam pe alei,
Când eram noi, dragule, tinerei.

Ce frumos se reazemă copacii, unul de altul!
Coroanele le-atârnă de cer – candelabru!
Cândva, şi noi doi ne îmbrăţişam
Şi cuvinte de dor şi de drag ne spuneam.

Ce frumos îşi vorbesc copacii, doi câte doi!
Din creangă în creangă, zboară un cintezoi.
Nu-i mult de când şi noi doi îngânam
Un cântecel şi pe ringul iubirii dansam.

Ce frumos arată copacii, trunchi lângă trunchi!
Din crengi înflorite aş face-un mănunchi!
Mai ştii când la mine tu, seara, veneai
Şi braţe de flori delicate îmi dăruiai?

Ce frumos se iubesc copacii, doi câte doi!
Îmi amintesc de vara toridă din noi.
Ce fierbinte, în noi, clocotea dragostea!
În cer, pentru fiecare, strălucea câte-o stea!

Ce frumos se sărută copacii, muguri pe muguri!
Se leagănă chipul tău pe-ale mele gânduri.
De vremuri trăite odată îmi amintesc
Şi de cât de mult, dragul meu, te iubesc!

de Ottilia Ardeleanu

am crescut într-un câmp cu maci de Ottilia Ardeleanu

mama e albă
atât de albă că
lumea este cenuşie

primăvara năştea
primăvara albea
primăvara murea

nălbea rufele la heleşteu
ştergare de borangic unduiau
brâiele cosânzenei în mâinile ei
ca porţelanul

când le sărutam
podul îi era plin de fisuri
treceam cu grijă până
în poiana cât toată
copilăria mea
nişte cai albi ropoteau în ea
ba nu
în mine

câtă vreme am rămas acolo

am o mamă de gips
un înger cu aripile lipite de trup
şi nişte pereţi albi
de străluceşte singurătatea

la biserica de marmură
clopotul aleargă vântul
de primăvară

(11 mai 2011)