dispărut de artist

ai încercat orice rol ţi-a ieşit în cale
niciunul nu ţi s-a potrivit mai bine decât moartea
ai lovit-o în pântece i-ai tăiat beregata
cât de frumoasă era aşa răpusă şi fără autoritate
cum ai fi putut-o iubi când s-a uitat în ochii tăi
cum s-ar fi rugat cu frica în oase

să-ţi otrăveşti singur zilele nu ai curajul
deşi deţii formula exactă a vieţii o laşi pe mai târziu
ori niciodată banalul nu te scapă exact ca un prieten
devenit duşman în momentul decisiv

e mult prea greu să mori de mâna ta
să te arunci în golul de oameni
fluviu de resentimente să apuci
cuţitul care se înduplecă fără durere

tot mâna de artist are îndemânarea
să te reducă la veşnicie din zăpezi
se încumetă să iasă câţiva ghiocei
semne de glorie crudă

Ottilia Ardeleanu
(26 ian. 2014)

mi s-a întâmplat şi altfel

odată o idee
s-a strecurat în neuronii mei
neîntrebată
nu ştia că am mult de lucru şi
s-a aşezat comod ca în fotoliu
am împins-o în calculator cu degetele
ea a strigat cât a putut de tare încât
o durere mi-a înfăşurat capul
într-un turban de tifon
nu ştiu când s-a stricat relaţia între noi
că am pierdut-o pe acolo
şi s-a corupt
mi-am stors creierii ca să creez o clonă
nu avea corpul acela pentru care
mi-am pierdut minţile

(22 nov. 2011)

1 de Ottilia Ardeleanu

Jurnal.
O iau de la zero. Azi, august demenţial. Îmi tremură bărbia.
Nişte ţânţari admiră tabloul dinaintea lor, cu ochiuri pe care praful depune sedimente, mici cochilii în care timpul intră să-şi tragă răsuflarea. Dinăuntru îmi pare o pictură în puncte agăţată pe turnul bisericii, de unde unii aşteaptă izbăvirea. Tot pe acolo, câte-o limbă de vânt se aude plescăind. Sictirit.
Amurg vânăt. Instinctiv duc mâinile la pleoape şi o durere mă izbeşte peste degete. În prelungire, lumea, ca o dâră de amărăciune despicând zarea. Soarele, ochi de bou ieşit din orbită, zvâcneşte leneş lipit de peretele de stuf care se adapă din ghiol.
Indignarea nu vine de la indigoul de copiat sentimente. Toate răbufnirile au trecut pe celelalte pagini. Poate de aceea am inima goală. Şi niciun cuvânt. Tăcerea e o fufă cu fiţe care vrea să fie deasupra. Poate de aceea totul se mototoleşte în mine, aidoma poemului pe care îl strâng în pumn şi încerc să dau coş. Nu m-am mai jucat de mult.
Oricum, nu m-aş auzi decât pe mine. Şi mai cert, aş rata.
Punctul unu: ruptura e mare. Numai înţelepciunea poate intra în operaţie. Anestezic!

(3 august 2011)