aer de reculegere

eu nu mă duc la biserică
gândul meu se duce
travesti
cu o basma grea
cum purta bunica broboada
îngerul meu se duce
şi se aşază într-un colţ
ca un cerşetor de suflet de bunătate de libertare
de tot ce sufăr
ceva din mine
atins de prea mulţi oameni
de mâinile lor negre ca huila
de privirea lor strâmbă încât
nu ştiu să se fi descoperit ustensila de îndreptare

eu nu mă duc la biserică
o femeie din mine
iese ca dintr-o casă de ţară mică şi văruită
cu o fereastră ştearsă cu dosul palmei cât un ochi de bufniţă
împresurată de flori cu polen amar
merge aplecat
pe o potecă pe care încape doar pasul subţire
firul subţire o mângâie pe glezne
dar ea se tot duce
nu se întoarce nici nu vrea să mă ştie
şi simt acel gol
mă tot uit după ea de parcă nu recunosc durerea din păcat

eu nu mă duc la biserică
cineva o zideşte din lemn de brad
aşa cât pentru
o ciocănitoare curăţă
trupul meu e loc de odihnă
şi pace

Ottilia Ardeleanu

(30 oct. 2014)

Advertisements

s.o.s. iubire în larg

marea agită pescăruşi lichizi cu vântul frivol
geamul meu fără strălucire nu-mi dă voie să desluşesc
cenuşiul pod spre dimineaţă îmi aşteaptă silueta
plimb nerăbdarea în braţe dar se zbate sare aleargă
până la intrare şi înapoi îmi pun haina în care ţin sufletul
de o veşnicie de cald nu l-aş da nimănui pe toată flota
îmi potrivesc în mine trupul şi mai plăpând decât îl ştiai
forfotit de gânduri de singurătate de dorinţă de golul tot
mai adânc un deşert marin cât spaima de a nu te mai
întoarce înlăuntrul meu frigul devastator prin ape iubind
mă las dusă ca un vapor comandante ai ştiut să înfrunţi orice
furtuni doar pe ea nu ai putut-o potoli cu nicio manevră de salvare

cobor după farul iluziilor în grabă pe chei mă întâmpină un
dor mirosurile de fier tăinuite în pielea ta ca nişte comori
tonele de sare uscăciunea buzelor germinând mai jos pomeţii acoperiţi
preistoric îmi eşti când mă ridici în braţe ca pe o pulpă de carne
cu mine îţi astâmperi foamea unui timp care ştie cel mai bine despărţirea

un mesaj în sticlă marea la picioarele mele prevesteşte
mă aplec o destup citesc pe ţărmul cărei femei ai acostat

Ottilia Ardeleanu

(8 feb. 2014)

femeia dispărută de pe hartă

de ce trebuie să fie mereu o întoarcere în tine
ca într-un sat nepomenit în care doar câţiva bătrâni
mai stau pe la porţi sprijiniţi să nu-i doboare
tăcerea pasăre de pradă şi-a înfipt cerul ca pe
nişte aripi dintre care uneori mai orbecăieşte
soarele printre cei ajunşi regrete

îmi vine să fiu stingheră doar sufletul să mi-l trimit
să întrebe de ce şi-au pus tristeţea în geamuri
pe masă în pătule şi în curtea cât e ea de desculţă
de ce cât vezi cu ochii nu dai decât de ea

unde ţigănci jucau paparudele fântâna învechită şade
cu coatele pe ghizduri vrăbii ciugulesc din
inima ei de lemn auzi cum scârţâie poveşti de demult

cineva curtează tristeţea de la începuturi
cum nu se lasă uşor sedusă încă mai copilăreşte omul acest
plai ospitalier în care oricine-ai fi eşti primit cu pâine şi sare

pe aici înfloreau cireşii băieţii chemau mândrele
la horă mâinile îşi căutau locul în alte mâini
viaţa se ducea în pereche precum o femeie mulţumită cu bărbatul ei

cândva mă suprapuneam cu fiecare lucru cu existenţa fără contur
praf rugină frunze încâlcite de vânt

de ce mă simt ca un sat şters de pe suprafaţa pământului

Ottilia Ardeleanu

(1 dec. 2013)

dispariţie dintr-un strop

să recunoaştem viaţa
e doar o băltoacă în care te trezeşti
dimineaţa în cămaşă bleu
un pas greşit luneci în ea despici mişcări de
teamă de frig
singurătate îţi ţii respiraţia
o vreme nori de zei
te caută într-o
rochie ploioasă se apropie
pianistic
frământă sunete
plonjează cu palmele strânse
de umeri te ridică
o femeie deocheată dimineaţa în noroi
priveşti
adidaşii de firmă

Ottilia Ardeleanu

(14 februarie 2013)

putem cumva să ne depăşim

tu suporţi orice stai oricum te afli în fel şi chip ţi-e cumplit dar nu vrei să mă întristezi nu dai niciun semn mă laşi să cred că lucrurile merg bine acolo aici mai ales între noi dar eu ştiu că a venit toamna şi restul s-a dus
te gândeşti vreodată că pe lumea asta o femeie îţi poartă de grijă doamne unde oi fi ce-oi face ţi-o fi frig foame sete oi avea nevoie de dragoste ca de-o inimă scoasă din cutie te-o ţine cineva în braţe de nu zici nimic de nu te vaieţi da’ te văd că nu eşti împăcat te simt după voce mă atinge tăcerea din aerul care fâşâie un şarpe până la mine
te gândeşti vreodată că femeia asta pot fi eu care nu mai dorm nu mai mănânc nu mai îngădui pe nimeni las totul să mi se-ntâmple
mă las urmărită de gânduri ca un evadat dintr-o dorinţă alerg spre tine cu iubirea înnodată la gât să nu mi-o ducă vântul alerg atletic îmbrăcată în sufletul meu alb de sport sar ştachete mă simt epuizată uneori mi se pare că nu mai ating linia de sosire ori ea nici nu există decât în mintea mea
şi totuşi vreau să fiu prima câştigătoare să fiu cea care urcă pe podiumul vieţii tale pe locul cel mai înalt

Ottilia Ardeleanu

(10 oct. 2013)

meşterie

oamenii din sat plecau dimineaţa se-ntorceau seara
el bocănea atent să nu deranjeze moartea
o lăsa să intre să se asigure că îi încap şi picioarele
că stă comod cu mâinile pe piept răstimp îi vorbea
stai fetiţo să sculptez câteva flori nemuritoare
să fie din partea mea când te-oi duce
următoarea zi
oamenii din sat plecau dimineaţa se-ntorceau seara
el bocănea atent încă o moarte arvunise
lemnul de esenţă pentru veşnicie
o lăsa să se aşeze cât e de lungană
să fie sigur că se potriveşte măsurilor

în câte-o zi vreunul mai grijuliu venea
să trăieşti neică am şi eu pe-a mea pe-aci
aş lua-o acasă cine ştie când mi-o spune
pregăteşte-te de drum şi hai

dormea omul cu femeia de-o parte şi de cealaltă
moartea pleca de dimineaţă şi până seara
niciunul nu se mai întorcea

Ottilia Ardeleanu

(31 august 2013)

cele zece…

prima poruncă

dumnezeul tău nu de pomană
a zis
trimit femeia aceasta la tine
vezi de citeşte-i chipul şi încrede-te în
cuvântul ei nu minte nu huleşte nu
suspină
când îşi pune mâna pe umărul tău lasă
greutatea cumpănirii sale
să simţi omule că nu degeaba femeia
te strigă demon
şi dumnezeu

Ottilia Ardeleanu

(29 mai 2013)

a doua poruncă

degeaba citeşti atâtea cărţi
dacă nu pricepi niciuna
vezi de studiaz-o pe-ntâia
şi omul cu ochi adânci
ca lacurile de munte
îşi deschise palmele

femeia se aplecă
deasupra lucrului bine făcut
să afle pe-ndestulate

Ottilia Ardeleanu

(29 mai 2013)

porunca a treia

copile ieşi din mine
ridică-te
i-am zis cum putusem
eram mută
şi el s-a sculat
aproape gol a fugit
pe pajiştea cu miei
m-am simţit ca o casă
părăsită
auzeam pe dumnezeu
curăţând coşul pieptului
înfundat de focuri

Ottilia Ardeleanu

(1 iunie 2013)

and… for me this:

“Easy reading is damn hard writing.” Nathaniel Hawthorne