ceas rău

drum fără frâne
mereu al altora nimeni nu cedează
o întrecere între timpi
uităm de prioritate
atragem cearta
o revenire la sălbăticie prin simpla bâtă din portbagaj

mai ştii fleşurile
ca doi ochi care licăresc după o femeie universală te rugam
rulează pe banda întâi am putea vedea oraşul de apă
boabele de sare amintiri la mal
cristalin se lăsa noaptea mulată pe clădiri ca într-o pungă de vacuum
să oprim după indicatorul reflectorizant >/spre îndrăgostiţi/ insistam
să închiriem o cameră spre mânjii mării
să înotăm amniotic prin sudorile ei
sisif a fost copil de ţâţă pe lângă atâta încărcătură câtă poate duce o mare

sângele curgea pe artere cu viteza parvenitului
nu-l lăsai să depăşească starea de extaz ambuteiajul
de sentimente care se ciocneau la sens

tu vara târziu
nu guşti cuvântul meu umplut cu miere
din fagurele interior
albinele mele sunt harnice se tem pentru pomii
în fotosinteză cu aerul tău de leader
la drum

nervos vântul cu ochelari 3d a deschis portiera şi
cu bâta în mână se îndrepta către noi

o smucitură a fost de-ajuns ca să-l laşi să treacă
în lumea civilizată

Ottilia Ardeleanu

FASCINAŢIA MĂRII 2014 – Premiul al II-lea

lună din miere de salcâm turnată în vas maritim

prin geamul meu trec tot felul de chestii nici nu gândiţi
am fost la fel de singură ca un inel cu diamante
în vitrina unui magazin de lux din lume venea o senzaţie de nelinişte
pe care o îndepărtam cu o cârpă din când în când abuream şi eu sticla cu urme de
praf prietenul meu de o viaţă fiindcă îl îndepărtez şi el tot aici se întoarce
îmi umple casa aşa cum lumina de sus taie copacii de pe alee până
într-o zi în care ne trezim cu toţii că nu avem niciun rost
ne pare rău de viaţă dar nici cu moartea nu facem pact
suntem un convoi de acasă la serviciu şi înapoi bucuroşi că ne mişcăm
alţii fac din asta afaceri ne implică ne promit ne dau un şut mai facem o reverenţă
o pasăre scutură florile şi-mi spune ceva pe note fanteziste

iar eu pe muzica asta a ei portată în maşină pe drumuri
cu gândul la lipsurile mele din care faci parte ca dintr-o blacklist
completată cu fiecare zi care mă lasă în urmă fără să-mi dea impresia
că voi ajunge prima măcar în cea din urmă care mă va însoţi în maratonul vital

norii suferă de obezitate cu burţile lor mă sufocă îmi toarnă ploaia în trup
de parcă aş fi albia unui râu care calcă strâmb pe toate pietrele aruncate
în păcătoşi nu există remuşcări nu caută un drum anume ce se nimereşte
intră prin geamul întredeschis de o rază serioasă de soare păzind atent lucrurile
din viaţă nu le port cu mine le las în grija unui timp mort
resuscitat prin muncă şi uitare de sine

la mine în casă e o pisică răsucită coada ei de la natură o face şireată
nu m-am gândit că poate fi victimă ba chiar părtaşă la furtul identităţii

umbrele au pătruns peste tot chiar şi în hainele cele mai intime cu gânduri murdare
s-au strecurat prin găurile cerceilor mei prin lanţurile de aur ale iubirii
hrana noastră zilnică fără niciun fel de depozit în afara fiinţei
au terfelit patul despicând culorile trupurilor noastre armonizate perfect
au răsturnat ordinea interioară tot ce era artistic simţurile liniştea

din port doar hainele tale rămase în coşul de rufe al dragostei
neatinse

(Ottilia Ardeleanu)

FASCINAŢIA MĂRII 2014 – Premiul al II-lea

iulie în tornadă la mare


plouă biblic
arcă oraşul trece pe sub podul de nori
balansat de groaza celor numiţi
pe o listă de aşteptare
suflete negre
ca marea
femeia în doliu
pentru fiecare amant pe care şi l-a dorit
în felul ei
absurd
tună o voce la apel
un marinar
Dumnezeu este
pe val

Ottilia Ardeleanu

(aug. 2014)

FASCINAŢIA MĂRII 2014 – Premiul al II-lea

Ia porumbu’!


Se pare că Dumnezeu ne răsfaţă cu toate dăruitele! Privesc înspre toate acestea ca pe ceva născut, iar nu făcut!
Suntem mulţimi disjuncte pe plajă, nisipul ne suportă toate întoarcerile. De pe o parte pe alta, de la restaurant la rogojină, de la un weekend la altul şi de la o vară la cealaltă. Paşii noştri cu un conţinut aleator îmbrăcaţi în paşii altora, zi de zi, cu tălpi mai înfundate, căutând marea. Iar ea, rece altminteri, îşi calcă pe principii, saltă toate geamandurile, lansează toate semnalele, ambarcaţiunile, chemările, pentru a ne face pe noi să ne credem cel puţin în rai. Aşa că ne aşternem pe spate cum aşterni amintiri de-o vară pe dâra unui avion care face reclamă la nu ştiu ce cafea.
Coloniile de peştişori patrulează apele clare, liniştite, atenţi la invaziile umane. Nu ştiu de ce, când intru pas cu pas, mi se pare că las toate neliniştile acolo, fiindcă după ce plec, o furtună apleacă norii ca pe nişte crengi de măr sălbatic, iar ei cum se văd scăpaţi din lanţurile aurii ale soarelui, vagabondează pe pământ şi tot ce ştiu ei mai rău se întâmplă. Oamenii îi numesc mai nou cod galben, portocaliu sau roşu. Nişte benzi colorate de pericol. Din păcate pentru ei, sunt doar nişte puştani care după ce şi-au făcut damblaua se risipesc. Ameţiţi.
Ia porumbu’! E un bruiaj permanent pentru radiovacanţa instalată pe ţărm, în urechile scoicilor, melcilor şi ale turiştilor care au fiecare repertoriul său de a se face cunoscut îndeaproape mării, această felină cu ochi verzui torcând atâtea poveşti cât nici Şeherezada nu ar fi putut născoci. Şi toate, toate la năvod şi la un pahar de bere. Vorba vine, că nu mai trage la scoică. Altădată, tot săracul se întorcea cu traista plină să-şi hrănească familia. Ba se mai întâmpla să fie oprit din drum spre casă de vreun turist amator de o saramură de guvizi, care îi lăsa un preţ bunicel pentru întreaga trudă. Omul era bucuros chiar şi aşa să pună câţiva leuţi pe masă. Doar şi mâine e o zi! Pe care o va putea petrece tot făcând momeli pe dig, lansând o undiţă-două, improvizate, şi odată cu ele tăcerea îndelungă, dar confortabilă pentru ispitele pescăreşti. Matinal, marea este garnisită de aceşti oameni ai mării, în felul lor. Răbdător.
Soarele de august, cu burta lui imensă răsfrântă peste mare, peste nisip şi peste înfăţişarea noastră, ne asigură că este timp de odihnă pentru încă vreo câteva săptămâni.
Strânşi în noi ca în carapace, cu tendinţele noastre, cu toate notiţele organizate pentru o viaţă mai bună, cu probleme cotidiene – de ne întrebăm cine-o fi inventat matematica şi de ce, cu mic, cu mare, ne dăm aerosolilor, impudic, ca şi când ne-am trăi clipa.
Viaţa este clară dacă o vedem ca pe o oglindă de ape în care căpătăm un aer marin, fascinant…
Privind marea, s-o întrebăm: cine este cea mai frumoasă din ţară.

Ottilia Ardeleanu

nimic nou

aceleaşi inele
aurul pe dinăuntru o mină fericită
de concentraţie

aceleaşi mâini
poate mai uscate
în gingăşia lor apar
deasupra hârtei ca un cer scris
la indigo acorduri semnături
într-un fel resemnări

în ciuda cercurilor de soare
pe marea tulburată
mult mai tânără viaţa pare
sora mea mai mică

Ottilia Ardeleanu

O mare de maci

În final, iubirea pe care mi-o purta dom’ profesor s-a ridicat deasupra ca o pată de petrol. Toată lumea a sesizat-o şi-a arătat-o cu degetul. În larg. Aşa că norul de membri ai saitului a descoperit ce înseamnă o dragoste durabilă şi cu năbădăi. Norul s-a tot mărit, norul tuturor posibilităţilor bineînţeles, încât la un moment dat n-a mai suportat, a început să picure serios, ba chiar ne-a făcut ciuciulete. Lumea s-a îngrijorat filozofic dintr-un motiv anume care (nu) este şi lesne de priceput.
L-am cunoscut târziu, printr-un prieten care mi-a deschis ochii. Vezi că el este un poet de neegalat! Şi m-a băgat prin mai multe planşe cu poezii. Am înaintat curioasă. M-am descurcat bine, fiindcă aveau orizontul unui oraş vechi dar modernizat, străzile erau descifrabile, nu aveai nicio şansă de rătăcire, erau aşezate asemenea unei reţele în formă de stea. Impunătoare prin aerul gotic. Cuvintele erau şi nu prea lipsite de sălbăticiune. Un repertoriu concertant. Aveau pianele lor cu clape albe. Şi se înălţau…
Mai timidă, cred că am început să mă îndrăgostesc de el chiar într-o poezie de-a mea în care eram singură varză. Şi turnasem cafeaua pe rochia în care urma să merg la întâlnire. Mi-a lăsat un mesaj de plăcut pe care l-am plăcut şi eu imediat. Este simplu să o faci: click, un pas, şi click, încă unul, de câte ori e nevoie. Lumea asta ca o mare de maci cărora li se zăresc doar seminţele, multe şi din ce în ce mai mici văzute din departe, din spaţiu… no signal.
Această primă întâlnire a fost tocmai pe tema unei ape de maci. Ca şi când era din sânge de peşte. Ameţisem de atâtea metafore colţuroase. Vedeam numai plasticul din oameni. Ca pe nişte galerii de artă deschise în botul unor vulpi de mare. Dar merita riscul.
Şi dacă mă prindeai în pasa asta, te-ai fi simţit cel puţin în stil umoristic, ţi-ar fi trecut de toate, fiindcă aveam chef să remodelez viaţa, aveam atomul care să declanşeze un nou univers. Ghiceşte-l!
Însă, el nu mă ierta deloc. Ba chiar insista că i-am rostogolit soarele pe masă ca pe o mămăligă făcută de bunica în ultimul poem la care primisem ursa mare de la nişte admiratori virtuali. Oricum, s-a declarat în stare de halucinaţie, satisfăcut de puterea de seducţie a cuvintelor de opiu. Chiar şi aşa, mi-a făcut câteva sublinieri şi reproşuri, of, of, off. În afara subiectului, i-am pretins să mă lase în pace.
Brusc amurgul s-a tăiat ca o maioneză şi s-a prelins pe marginile castronului albastru răsturnat cu gura în jos de mân(i)a lui poetică.
Precizez că între timp, pata s-a îndepărtat pe mare ca un bac hodorogit şi lumea a şi uitat povestea. Eu îl iubesc în taină şi abia aştept să bem un ceai cu rom împreună în timp ce-mi răstălmăceşte poeziile şi mă critică aşa de atent, ca un profesionist.

Ottilia Ardeleanu

(26 mai 2014)

s.o.s. iubire în larg

marea agită pescăruşi lichizi cu vântul frivol
geamul meu fără strălucire nu-mi dă voie să desluşesc
cenuşiul pod spre dimineaţă îmi aşteaptă silueta
plimb nerăbdarea în braţe dar se zbate sare aleargă
până la intrare şi înapoi îmi pun haina în care ţin sufletul
de o veşnicie de cald nu l-aş da nimănui pe toată flota
îmi potrivesc în mine trupul şi mai plăpând decât îl ştiai
forfotit de gânduri de singurătate de dorinţă de golul tot
mai adânc un deşert marin cât spaima de a nu te mai
întoarce înlăuntrul meu frigul devastator prin ape iubind
mă las dusă ca un vapor comandante ai ştiut să înfrunţi orice
furtuni doar pe ea nu ai putut-o potoli cu nicio manevră de salvare

cobor după farul iluziilor în grabă pe chei mă întâmpină un
dor mirosurile de fier tăinuite în pielea ta ca nişte comori
tonele de sare uscăciunea buzelor germinând mai jos pomeţii acoperiţi
preistoric îmi eşti când mă ridici în braţe ca pe o pulpă de carne
cu mine îţi astâmperi foamea unui timp care ştie cel mai bine despărţirea

un mesaj în sticlă marea la picioarele mele prevesteşte
mă aplec o destup citesc pe ţărmul cărei femei ai acostat

Ottilia Ardeleanu

(8 feb. 2014)