„melancolia este fericirea de a fi trist”

nu mai este nimic de făcut nimic de aşezat la locul lui
orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit
că totul în artă este autoportret şi că arta este drumul cel mai scurt între
doi oameni ca noi pedepsindu-se asemenea lui midas cu dragostea
pentru a transforma totul în poezie

am respectat regulile priorităţii am stat în spatele tău
ca un personaj secundar cum nici pictorul nu se zăreşte dintre
protagoniştii pânzelor fresce ale sinelui pus pe seama altor chipuri

dacă am depăşi reprezentarea noastră şi am pune totul
pe seama inspiraţiei pure îngerii din noi ar fi ca iernile lui bruegel

dar mi se pare că nu datorăm nimic nimănui şi că
singurul lucru de care depindem este iubirea

Ottilia Ardeleanu
(5 august 2015)

inspiraţie locală

oraşul meu din umbrele
rotunde înţepate cenuşii
cu linii negre pe care
nu se aşază rândunici
cu franjuri cozi de şoareci
speriaţi unul lângă altul
fiidcă citiseră ceva într-o carte
cu margini din piele de şarpe
deschise pentru o relaţie nouă

le probez pe rând
cu mănuşi fără mănuşi
cu ochelari fără ochelari
cu trenci fără lipsă de cochetărie
părul meu filat de vânt

mi se potrivesc
la ploaie
la soare
şi la singurătate

aerul însuşi din umbrele mici mici mici
dedesubt oameni
intră direct în plămâni
ca şi când ar fi atraşi
pe căi necunoscute

cerul meu din rândunele
şi
atâţia şoricei
îmi ronţăie trupul de caşcaval

Ottilia Ardeleanu

(13 oct. 2014)

inspiraţie locală

oraşul meu din umbrele
rotunde înţepate cenuşii
cu linii negre pe care
nu se aşază rândunici
cu franjuri cozi de şoareci
speriaţi unul lângă altul
fiidcă citiseră ceva într-o carte
cu margini din piele de şarpe
deschise pentru o relaţie nouă

le probez pe rând
cu mănuşi fără mănuşi
cu ochelari fără ochelari
cu trenci fără lipsă de cochetărie
părul meu filat de vânt

mi se potrivesc
la ploaie
la soare
şi la singurătate

aerul însuşi din umbrele mici mici mici
dedesubt oameni
intră direct în plămâni
ca şi când ar fi atraşi
pe căi necunoscute

cerul meu din rândunele
şi
atâţia şoricei
îmi ronţăie trupul de caşcaval

Ottilia Ardeleanu

(13 oct. 2014)

ploaie de poeme


Ieri a plouat mult
cu poeme
lungi şi zglobii
ce picurau cadenţat
aplecând vlăstarele toate
ca pentru o reverenţă literară.

Ştergeau cu grijă mugurii la ochi
precum Maria Magdalena
cu pletele picioarele.

Se adunau în jgheaburi
de flori setoase
de unde le puteam sorbi
pe-ndelete ca pe un ceai proaspăt
aromat şi binefăcător.
Terapeuţi lirici de stihuri.

Se prelingeau pe fereastra
sufletului meu
în şuvoaie de eufemisme.

Uneori, vântul inspiraţiei
pendula antiteze şuierătoare
de dragoste de bucurie.

Iar eu m-am trezit că aveam
lacrimi mari cât hiperbolele
din care mijeau toate acestea
ca să mă minuneze
pentru tot restul zilei.

Ottilia Ardeleanu

(30 martie 2010 )

de-ajuns să fim umăr lângă umăr

despre o situare geografică a vieţii în noi
pomeniserăm de la prima vedere
organizaserăm câteva incursiuni
prin cuvintele fragede pe care
nesocotiţi uneori le frângeam şi
ne mânjeam buzele cu seva lor
cât de simpli puteam fi când
de mână umblam bezmetici prin gânduri
până dădeam de fericire acolo
ne aştepta un câmp poetic încărcat de maci
aveam o inspiraţie puternică şi neastâmpărată
ne abandonam pentru un timp nedefinit
până la descoperirea vreunui pisc

niciodată nu ne găseam în acelaşi loc

Ottilia Ardeleanu

(25 aprilie 2012)

and… for me this:
“To send a letter is a good way to go somewhere without moving anything but your heart.” – Phyllis Theroux