ah tu care pătrunzi prin straturi

în lumina zăpezii privesc viaţa o modalitate de
a încerca simţurile un test în care intru
aşa cum intră cuvintele în hârtia întinsă sub mână
ca pentru un act sexual neprotejat din care sigur vor ieşi
bastarzii arătaţi mai târziu cu degetul dizgraţia şi hohote rotunde
ca nişte ochi îngheţaţi prin care lumea se arată în goliciunea ei

sclipirea zăpezii m-a orbit la o întretăiere de zi m-a îngenuncheat
ca pentru o rugă pe care o ţineam într-o carte nedeschisă a inimii
căzută de pe raft şi-a adunat cuvintele pe buzele mele
reci de lipsă de oameni de lipsă care vâjâie sălbatic să-mi ia minţile

nişte curajoşi cu bulgări au tras la ţintă ea nu s-a prăbuşit
nici nu s-a spart şi n-a durut-o rupe cuvinte mă hrăneşte din palmele aspre
aş putea să refuz însă ea mă învăluie albastru în olmuri

chiar dacă ar fi să ies din casă
tu să nu pleci chiar dacă aş putea adormi cu tâmplele pe
stratul acesta gros de zăpadă să mi se învineţească până spre moarte
sufletul vuuu suflă prin coclaurii din mine

auzi tu cuprinde-mă cu propriile-mi gânduri

(5 feb. 2012)

Ottilia Ardeleanu

(5 feb. 2012)

perpetuum

nimic nu este întâmplător
nici prezenţa
nici lipsa noastră
mai ales cuvintele
rânduite
după cum se nasc
prunci
în iesle
în fiecare
An

Ottilia Ardeleanu

(31 dec. 2011)


octombrie cafard de Ottilia Ardeleanu

ca tăcerea din nămolurile încâlcite în odgoane, scânduri, parapete, trupuri, bucăţi de trupuri. senzaţia de lipire, de năclăială, glisare continuă, instabilitate. plagă peste plagă. aerul mortificat, înţepător până la sufocare. durerea oceanică din pieptul meu. toţi acei oameni înghiţiţi, smulşi din inimă, răpiţi din toate ale lor, din gânduri, din iubire ca pe singurul lucru la care mai tânjesc. învârtejiţi. şi expulzaţi cu tot cu rărunchi. în afara percepţiei mele. golul prefăcut în mine prin torsionarea şi împrăştierea sufletelor, dislocarea de cuvinte, de limbi, de fălci. ca şi când fiecare şi-a strâns tot ce a mai putut. s-a strâns pe sine. în sine. m-a părăsit definitiv. simt doar gustul sărat al apei care îşi loveşte valurile de buzele mele şi delirul spumelor. murmur numele voastre sau poate vântul îmi şlefuieşte cuvintele şi le fluieră în vreme ce mă zbat în clipa asta de viaţă intrată ca un os de peşte în gât şi sângerez mici talazuri. nimic nu mă mai mişcă. totul mă apasă.
tăcerea. cât o spaimă umple lipsa voastră.
tulbure.

(17 oct. 2011)