A apărut REVISTA SPAȚII CULTURALE nr. 57 din 2018!

Mulțumiri din suflet doamnei redactor-șef Valeria Manta Tăicuţu pentru includerea în paginile 70-71 a cronicii O cină de taină de Ioan Florin Stanciu, la volumul de poezie PE TIBIA-N JOS, și a unui grupaj de poezii ale subsemnatei.

Spații culturale nr.57/ 2018

 

hard core winter

my snow soul spread
under the hand of destiny
like a deserted sheet that
waits to be written on
this unpredictable meddler
is casually clad
with million of thoughts
drawing icy flowers as
artistic moments in life

my heart, the fox, smells
traces of single file letters
birds with freedom in beak
unmistakable taste

then there are things that follow

clouds and shadows that
darken my page

by Ottilia Ardeleanu

(december 12, 2013)

între

la capătul aleii, adulmecă prin iarba răpusă eroic un vânt de toamnă gonind parcă dinspre zodia leului. se scutură de pete de rugină. lasă urme vânătoreşti prin tufişuri. mârâie nervos. el simte carne de om, îşi desface ghearele şi, deodată, saltă spre mine. toată natura se prăbuşeşte, se amestecă, se suprapune, se descompune. punctele cardinale îşi pierd locul, păsările pleacă nu vin, oamenii dispar în propriile înnorări. aerul se contorsionează. turbionar, lucrurile se îmbrăţişează, se frâng unele în celelalte, se contopesc, se preschimbă. sacrul devine profan, mirenescul, divin. generozitatea se topeşte în meschinărie. raiul piere în iad. pământul pare un cap de punkist în care ideile au luat-o razna iar chitara din mâinile ca nişte rădăcini de neam se lasă pe acorduri dezordonate, scurte, zdrobitoare.
mă apucă de picioare, cu labele. urcă pe coapse, dezlănţuindu-se. ţipătul unei zburătoare îmi iese din gât, mă îngălbenesc de sezon. centrifugal, gândurile mi se împrăştie către oameni şi trec în starea de sălbăticie.
muzica vine de undeva şi mă traversează magnetic, de aceea atrag toate lucrurile, până şi animalul acesta mă vede în culori stranii, nu muşcă, nu mă doboară. dimpotrivă, ceva îl îndepărtează, se tot duce pe alee, purtat de instincte. şi salivează. totul devine umed. rece. sinistru.
la capătul celălalt, un cal cu şaua de cer îşi răsfiră coama, apropiindu-se în galop. în urma lui, totul se prinde în alb. chiar şi viaţa.
eu, între anotimpuri…

Ottilia Ardeleanu

(26 dec. 2011)

pomul meu


(de Crăciun poeţilor)

pe drum se uitau la mine
ciudat
nu vedeau nimic
duceam un brad imens
aplecată ca Iisus
abia l-am băgat pe uşă

l-am aşezat în mijlocul camerei
goale
fără podoabe
doar cărţile
cu fusul versurilor
am tors beteala cea mai strălucitoare
şi-am început să înfăşor

112 muze pentru reanimarea dimineţilor asta e viaţa creaţie corupţia din metafore insomnii alb cu roşu de crăciun un fel de dragoste substanţa iubirii vise în ramă fotografia întâia căzătorii din stele dar eu sunt reală tot mai puţin îmi pasă pândesc târziul norilor…

ca un bănuţ de ou
luna
se lipise de geam
şi privea poeţii
minunându-se

Ottilia Ardeleanu



un fel de urgenţă

stau în singurătatea mea
ca într-o rezervă de spital
nimeni nu intră
cui i-ar păsa de un bolnav
beteag de fericire
dependent de un pat
de suferinţă
conectat anemic la viaţă

fixez ploaia în plastic
la fel de monotonă
măcar ea urmăreşte
o speranţă

trece prin venele mele
pe nesimţite

cineva în acel alb
mincinos
îmi scrie într-un registru
grav

ţi-aş spune
să nu mă cauţi
e contagioasă

(20 dec. 2011)

poezia de net

cât o fustă mini
se mulează pe picior
prezintă moda

se scrâşneşte din dinţi
se clipeşte se scutură de talent
face fiţe cu vocabule
combinate ciudat
stă în limbă după consoane tari accente
fără a fi punctuală
se împarte oamenilor
pe taste
ca un scafandru se aruncă în marea
mulţime albastră
cu suflet de maşină
vise de maşină
iubire de maşină
zăngăne liric
în pieptul înfierbântat de bătăile
orei 12

Ottilia Ardeleanu

(5 dec. 2011)

în decembrie

o arcadia
inima împietrită
de sentimente

niciun om
să-mi străbată ţinutul
fără încărnare

cu pleoape deschise
sufletul pare un copil
cu lacrimi în ochi

port cu mine
un curcubeu
în batistă

şi o fericire

(6 dec. 2011)

Katy

are un zâmbet
îl ţine numai pentru ea
priveşte drept înainte
când te aşezi în direcţia ei
vezi încrederea
şi taci se aude inima
o scoică din care ies perle
te încredinţează
lumii

am recunoscut-o
după căciula cu dungi circulare
cum citea dintr-o carte în timp ce
viaţa trecea încolo şi încoace
stresată
iar oamenii nu încercau deloc
să o veselească

ne-am cuprins
gândurile

exaltă de cuvinte dorinţe
eu ascult şi
nu mă satur de
numele ei
şi de

cântece de la 6

(5 dec. 2011)

Cântec de dragoste – Rainer Maria Rilke

Cum să-mi împiedic sufletul
să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău ?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva ?
O, cum, cum l-aş aduna
lânga ceva pierdut în întuneric,
Într-un ungher tăcut, străin, nefremătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune doar un sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi ?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec sublim cum altul nu-i ?

contondentă

ai zice că în lumea asta nimeni nu mişcă. uşile sunt grele şi scârţâie îngrozitor. se trântesc sictirite. cu o faţă întunecată de resentimente. cu cealaltă, fadă. şi dacă încerci să intri, e riscul tău. unii îi spun fatalitate. sunt mulţi cei care penetrează cu forţa. găsesc oameni cu zâmbet de parcă ar fi bine îmbrăcaţi şi oameni care se încruntă ca şi cum ar fi goi. nimeni nu se dă la o parte când îţi faci apariţia. în loc să-ţi întindă o mână, proptesc un picior. cazi în acelaşi întuneric de antracit. cu un ţipăt lung cât un tren comunist. ţi se pare că la un capăt cineva flutură un fanion. de o culoare, oricare. una care dă impresia de neastâmpăr. şi toţi aceia, ciorchini înlăuntru, pe scări, deasupra, pretutindeni, mergând spre nicăieri, îşi agită palmele.
deodată, mii de ochi de antracit, de trupuri de antracit, de şepci de antracit, de cuvinte de antracit mă văd, sar, se aruncă spre mine, se zbiară, mă şuieră, mă îmbrâncesc, mă lovesc, mă calcă în picioare, mă sparg ca pe o vitrină, mă violează ca pe o conservă şi sângele antracit curge din mine aşa cum ar trebui să curgă iubirea. lumea este de antracit. străzile, copacii, maşinile, oamenii, aerul şi tot ce mai poate avea contur.
am inima de antracit. nu simt nimic. doar scârţâitul uşilor masive. şi o tăcere violentă.
desfigurată.

(30 nov. 2011)