în eter

bărbatul virtual are tot timpul
un motor
de căutare
colindă lumea în viteză
prin pagini ca pe autostrăzi
deschise pe loc

dacă vrea îşi ia un teren îi zice sait
îşi ridică o bibliotecă
şi cheamă prietenii în fiecare seară
să răsfoiască

nu se aude decât sorbitul biţilor
ca o cafea amară
de companie

când taie cineva curentul
ca la cărţi
se însingurează

Ottilia Ardeleanu

(31 martie 2011)

Nici nu ştiu dacă să-i zic poezie când el este un deschizător de inimi

Am rămas aceiaşi oameni. Neschimbaţi. Ea cu zâmbetul ei foarte rotund. Din poza color. El cu părul uşor ondulat. Ea cu ochelarii cei noi, clarvăzători. El cu timiditatea exprimării. Ea cu echilibrul cuvintelor. El mai tătânesc. Ea adolescentă culegând dragostea de pe câmp într-un buzunar mare. El dumnezeiesc. Ea împăciuind, luptând, rugând, străduind, adunând comunitatea în templul poeţilor. El de-un aer foarte oriental. Ea în duel liric cu el.
La început ne-am temut să nu ne supărăm unii pe ceilalţi. După aceea am devenit mai îndrăzneţi. Am început să ne credem cineva. Mai cineva decât altcineva. Am început să ne arătăm adevăraţi şi s-au iscat micile împunsături. Dar, aşa se face o lucrare, nu? Din urma acului iese cusătura, nu? Am zis că nu e bine aşa, ba că e bine, într-un fel, şi până la urmă am lăsat pe fiecare să se exprime pe sine. Să spună ce are de spus. Răspicat. Ne-am trezit în lumea ta, a ta, a ta şi a ta. Trăiam în atâtea lumi deodată şi nu mai eram stânjeniţi, nu ni se mai părea dificil, nu ne mai împiedicam de felul contradictoriu al celuilalt. Nici de cel oblu. Nici de cel hâtru. Dimpotrivă, începeam să iubim cărarea pe care umblai tu, tu şi tu şi tu, voiam să o cercetăm, să o urmăm, să ne afundăm, să mai zobăvim, să mai stăm la taină, să ne dăm cu părerea: uite cum zic eu. tu? Deveniserăm curioşi. Până la capăt. Apoi, ne-am dat seama că ne place să fim aşa. Ea melancolică, el satiric. Ea copilăroasă, el povestitor. Ea cerebrală, el plastic. Empatia coborâse peste noi aşa cum coboară viaţa. Încetişor şi viclean. Să ne ducă, aşa cum ştie ea. În locurile în care crede ea că ne simţim mai bine.
În fine, într-o zi am spus: să aruncăm toate cuvintele pe masă, fiecare să-şi aleagă câte va vrea şi să le îmbine în modul cel mai chipeş. Glamour! Şi ne-am preocupat. Am lăsat tot ce era al nostru de-acasă deoparte şi am aşezat zilele şi nopţile în artă ca la bagaje de mână. Am folosit toată culoarea inimii, până la ultimul strop. Am adus ideea de forţă ca să deschidem suflete. Aşa s-au trezit unii câştigători. Şi au fost fericiţi. Şi am fost fericiţi cu toţii.
După un timp în care ideile au prins rod, câteva cărţi au ieşit din cuib şi au zburat. Au zburat cu aripile noastre mari cât un cer de vară…

Ottilia Ardeleanu

(24 oct. 2013)

pomul meu


(de Crăciun poeţilor)

pe drum se uitau la mine
ciudat
nu vedeau nimic
duceam un brad imens
aplecată ca Iisus
abia l-am băgat pe uşă

l-am aşezat în mijlocul camerei
goale
fără podoabe
doar cărţile
cu fusul versurilor
am tors beteala cea mai strălucitoare
şi-am început să înfăşor

112 muze pentru reanimarea dimineţilor asta e viaţa creaţie corupţia din metafore insomnii alb cu roşu de crăciun un fel de dragoste substanţa iubirii vise în ramă fotografia întâia căzătorii din stele dar eu sunt reală tot mai puţin îmi pasă pândesc târziul norilor…

ca un bănuţ de ou
luna
se lipise de geam
şi privea poeţii
minunându-se

Ottilia Ardeleanu