finiş de cursă

(pune-ţi o dorinţă ca şi atunci când mănânci ceva Nou!)

Dacă ar fi să dau bani la câţi cerşetori îmi ies în drumul spre casă, aş deveni eu însămi una dintre aceştia. Ai zice că e un nesfârşit presărat cu florile răului, cu tânguieli, cu handicapuri, cu renegaţi. Uneori, mă împiedic. Tot trupul mi se cutremură, alerg spre găsirea echilibrului, trecătorii se uită miraţi sau, mai degrabă, contrariaţi la mine, nimeni nu încearcă să-mi sară în ajutor. Continuu să gonesc împinsă parcă de amărăciune. Respir greu, sacadat, hainele mă strangulează. Îmi vine să-mi smulg sentimentele de ruşine, de revoltă, de neputinţă dar sunt prea ocupată cu redresarea pe traiectorie. Mi-e frică să nu cad. Pe tot itinerariul senzaţia de singurătate nu mă părăseşte. Mă bântuie o suferinţă care vrea musai să petreacă cu mine şi numai cu mine acest finiş de cursă 2014.
Mă întreb de ce nu există, oare, şi cerşetori de poezie! Din asta am mai multă. Aş putea dărui tuturor celor ce stau cu braţele întinse de parcă ar dori să le citeşti în palmă. Câte una fiecăruia, sau măcar câte un vers. O rimă, o metaforă, un epitet. Cuvintele mele conţin frumos, bun, delicat, sensibil, sincer. O hrană mai mult decât naturală cu ambalaj ecologic, numai bună pentru suflete. Ar avea nevoie cineva de un pic de lirism, de un pic de umor, de un pic de ficţiune, de un pic de copilăreală? Atunci cereţi şi vi se va da!
Şi ca să nu fiu înţeleasă greşit, vreau să vă spun că poezia asta mare, interminabilă şi gustoasă mai ceva decât cozonacul de Crăciun este a poeţilor, nu-mi aparţine decât relativ, aşa precum binecunoscuta teorie. Eu am gustat din ea cu atâta poftă încât mă mustră conştiinţa că eu mă îndestulez iar alţii, poate şi ei vor, mor de foame şi nu li se dă nici măcar o felie…
Poeţii sunt darnici. Sufletul lor împodobit mai frumos decât bradul este chiar Moşul pe care l-am aşteptat în fiecare an cum şi în acesta pe care curând îl vom părăsi, fiecare în felul lui, dar, desigur, pentru toată lumea, definitiv. Presăraţi pe unde nici nu gândeşti, aidoma unor trandafiri, dintre care unii mai şi înţeapă vrând să culeagă frumosul – căci fără spini, florile acestea n-ar avea atât orgoliu, atât farmec, atât parfum – ei se aştern în calea celor ce au ochi să vadă.
Eu spun doar atât: închideţi pentru o clipă ochii şi puneţi-vă o dorinţă!

taverna

Plouă îngrozitor de trei zile şi trei nopţi. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streşini, limburi, şanţuri într-un sistem de comunicaţii lacustru. Frigul miriapod s-a prins de spinarea mea şi mă ciupeşte. Mă scutur cât pot de repede, să scap de el. Îl strivesc sub talpă. Verific încăperea dintr-o rotaţie completă. Pare să fie în ordine. Îmi trag fâşul pe mine, agăţ umbrela de-o mână, cheia în broască o dată, de două ori…
Ropotele se aud în materialul chinezesc precum o suită de tobe funebre. Abia nimeresc să descui portiera. Pornesc motorul şi aştept un pic să se risipească atmosfera de rece şi picii ei aflaţi pe banchetă. Trebuie să ajung acasă traversând oraşul sub lacuri. Dacă mai plouă încă o zi, cum anunţă media, vom ajunge una cu marea. Apoi, ne vom scufunda uşor. Asemenea atlantidei, oraşul meu va fi descoperit după cine ştie câte milenii: acesta a fost unul dintre oraşele de la ţărmul Mării Negre. Oamenii săi erau buni înotători, pescari, marinari destoinici şi poeţi. Dovadă câteva manuscrise găsite într-o ladă metalică aparţinând unei posibile locuinţe, după cum indică cele câteva pietre parte din nişte ziduri, materialele din care erau construite fiind…
Urc podul cu apele vărsându-se ca trompele de elefanţi pe botul maşinii. Ar fi nimerite nişte schiuri de apă. Chiar alunec pe creasta furtunii, sper să nu fie vorba de vreo acvaplanare, mă gândesc în timp ce ploaia scuipă zdravăn peste maşină. La sensul giratoriu, pe lângă mine trece în viteză un nautilus 4×4. El are curaj, eu nu. Din grota asta numită viaţă, prin care trec acum cu mare greutate, aplecată până în parbriz să văd printre milioanele de picuri de ploaie care lasă dâre lungi cu unghiile lor rotunjite la capete, din universul ei palatin, stalactitele, foste stele, desprind un fel de vise sferice.
Ajung la piciorul podului. Aici, acum trei zile era o trecere. Frânez uşor, mai mult din instinct, şi las să treacă sforile de apă ca nişte pietoni înalţi şi subţiri care merg ţanţoşi unul după altul. Nu e decât o imagine de fracţiune de secundă, mă prăvălesc fără control pe cascada cât o limbă de sălbăticiune înfometată, ajung în dreptul fostului zid transformat în cârciuma din drum. Aici se formase mai demult un gropan pe care abia puteai să-l ocoleşti. Aveam permanent senzaţia că voi rămâne cu o roată fix între buzele lui umflate. Să fie câteva luni bune de când au început lucrările pe aleea din spatele blocului. Au nivelat terenul, au pavat trotuarele, dar încă nu au turnat asfaltul. Oricum, e mult mai bine decât înainte.
Semnalizez dreapta şi intru. Trec de părculeţul pensionarilor şi imediat aud tranc! Maşina îşi pierde echilibrul, mă lovesc de geam, nu ştiu ce se întâmplă. Reacţionez totuşi, opresc motorul. Ne zdruncinăm, fiarele şi cu mine. Speriată, dau să cobor să văd ce se întâmplă. Mă opintesc în portieră cu umărul, nu reuşesc să o deschid. Vreau să cobor geamul. Nimic. Mai apăs o dată, insistent. Nimic. Nu am decât să încerc uşa cealaltă. Aham. În timp ce deschid, un şuvoi de pietre ca un păcănit repetat se duce în adânc, maşina se răsuceşte în cealaltă direcţie în timp ce eu sunt smulsă dinlăuntru şi doar ţipătul meu rămâne deasupra tăind universul în două. Apuc să mai văd o roată atârnând undeva din ce în ce mai sus, din ce în ce mai departe. Alunec rapid pe un fir imaginar de bungee jumping, trec printr-un tunel fără lumină ori starea mea e întunericul. Mi se pare că se uită cineva după mine prin ochiul de pisică, ba chiar că mai mulţi mă urmează, fiecare cu ţipătul lui, cu funia lui, cu potopul lui, cu întâmplarea lui. Drumul în jos mi se pare nu numai vertiginos, dar şi lichid.
Nimeresc la o masă de două persoane. Se cântă lounge şi jazz. La bar, câţiva bărbaţi discută aprins. Într-un colţ chicotesc fete dulcege. O mică scenă rotundă permite dansatorilor să se relaxeze. Cercuri de fum sunt trimise în spaţiu, dar se dezintegrează rapid. Sistemul de lumini expandează culori şi forme pe pereţi şi pe chipuri. Unele mi se par cunoscute. Altele reci. Câteva cam curioase. Din mulţime iese un tip cu o mină serioasă. Începe momentul poetic. Un fond muzical liric, ochii aţintiţi pe omul cu pălărie care ţine, artistic în mâini, o carte.
Nicio respiraţie. Omul începe grav, ne înfiorăm. Româneşte. Cuvintele trec prin noi ca nişte fulgere. Clare şi sfâşietoare. Poetul ştie să dezlănţuie metafore. Poetul ştie să pună accentul, punctul pe i, punctul. Rezonanţa cuvintelor mişcă aerul. Ne mişcă. Şi palmele se lipesc două câte două, electrizate. Omul se înclină. Este mişcat şi el. Totul se mişcă precum într-o fotografie mişcată. Omul dispare din faţa mea. Nu mai este nici barul, nici ringul de dans, dispar pe rând şi ceilalţi, ca şi când îi înghite sfârşitul de vară. S-au lichefiat şi curg în adâncul minţii mele.
Apoi, în continuă curgere, mă trezesc printre critici. Glaciali, cu privirea tăioasă şi vorbele ca pietrele care m-au antrenat în cădere.
Dacă privesc pe unde am venit, taverna este cât un licurici care se stinge rapid. În contradictoriu, binele şi răul. Totul se bazează pe contrarii. Şi încontrări. Situaţia se zguduie.
Cad şi mai jos, printre îngeri. Aceştia lucrează la construcţia omului de azi. Niciunul nu stă cu aripile subraţ. Aerul lor este unul curat. Ordine, respect, cumpătare. Cu aripile lor fragile reuşesc să ridice caractere de oţel. Credeţi că degeaba spun înţelepţii că buturuga mică răstoarnă carul mare?!
Dedesubt, m-am trezit în faţa lui Dumnezeu. Dedesubt, Dumnezeu gândeşte. Face o mutare şi creează. Posibilităţi, niveluri. Politica este că nu poţi avea acces oriunde. Ca să fii pe pământ de exemplu, trebuie să fii măcar administrator. Al propriei vieţi.
Mă întreb acum, de aici de foarte de jos, pământul este cerul lui Dumnezeu? Uită-te în sus şi observă curcubeiele care circulă cu viteză luminică. Soarele se ridică precum o navetă spaţială la bordul căreia păsările conduc misiunea.
Nici nu ştiţi ce frumos se simte de aici, din culisele lui Dumnezeu. Iar el ciopleşte chipuri, le pune ochi şi inimă şi le dă vin din butia Lui şi şi pâine din grâul Lui. Ne invită la spectacol. Sforile. Chipurile. Mâinile Lui… Fiecare ia rolul pe care Acesta i-l dă.
O scenă-i lumea!

Ottilia Ardeleanu

(5 oct. 2013)

cred că o cunoaşteţi foarte bine

şi totuşi cineva mai caută femeia
calitativ
şi totuşi ea trăieşte sclavagismul
modern
are spaţiul ei cu oameni virtuali
cuvinte
şi suflet naţional

concurează cu principiile iese mereu
pe primul loc
iubirea
acest sentiment ameninţat că
ţine cu poeţii

şi ştie să poarte
demnitatea
ca pe o fustă
mulată pe picior

Ottilia Ardeleanu

(30 martie 2013)

and… for me this:

“I try to leave out the parts that people skip.” – Elmore Leonard

tur de orizont

zid impasibil
fotoliu cu braţe de cărţi deschise şi
haina părăsită în grabă
masa de fag laptop la lucru
vază de sticlă cu flori de câmp şi pietre de râu
portretul unui adio dar rămân cu tine teancul de coli
în aşteptare sharpul prăfuit
bicicleta medicală
falduri fine o privire spre lume uşor voalată
ecranul negru după care se ascunde faţa lumii
dieffenbachia
dulapul sufocat de atâtea lucruri intime
suflet de pisică albastră
rânduri de poeţi aliniaţi ca într-o aulă de conferinţe
unii au atins nobelul alţii doar inima mea
boxele orga de lumini trecute de adolescenţă
ungherul confesiunilor niciun dumnezeu
canapea cu vestimentaţie impecabilă până în podele
ieşire spre lume sau spre altceva
sursă de apă de hrană de aer
flori aruncându-se pe geam într-o disperare după natură
o masă o fructieră un scaun
din nou o ieşire
din nou dumnezeu
care s-a lăsat răstignit pe un perete
fals
un prag
mult spaţiu fără ocupaţie
biblioteca şcolarului cândva
biblia o mână întinsă spre imaterial
mătasea din aşternuturi
un parfum ca o pasăre migratoare
un gol
eu

şi cerul cu buzele lăsate

Ottilia Ardeleanu

(10 ian. 2012)

Nu l-am uitat pe Eminescu



pomul meu


(de Crăciun poeţilor)

pe drum se uitau la mine
ciudat
nu vedeau nimic
duceam un brad imens
aplecată ca Iisus
abia l-am băgat pe uşă

l-am aşezat în mijlocul camerei
goale
fără podoabe
doar cărţile
cu fusul versurilor
am tors beteala cea mai strălucitoare
şi-am început să înfăşor

112 muze pentru reanimarea dimineţilor asta e viaţa creaţie corupţia din metafore insomnii alb cu roşu de crăciun un fel de dragoste substanţa iubirii vise în ramă fotografia întâia căzătorii din stele dar eu sunt reală tot mai puţin îmi pasă pândesc târziul norilor…

ca un bănuţ de ou
luna
se lipise de geam
şi privea poeţii
minunându-se

Ottilia Ardeleanu