pomul meu


(de Crăciun poeţilor)

pe drum se uitau la mine
ciudat
nu vedeau nimic
duceam un brad imens
aplecată ca Iisus
abia l-am băgat pe uşă

l-am aşezat în mijlocul camerei
goale
fără podoabe
doar cărţile
cu fusul versurilor
am tors beteala cea mai strălucitoare
şi-am început să înfăşor

112 muze pentru reanimarea dimineţilor asta e viaţa creaţie corupţia din metafore insomnii alb cu roşu de crăciun un fel de dragoste substanţa iubirii vise în ramă fotografia întâia căzătorii din stele dar eu sunt reală tot mai puţin îmi pasă pândesc târziul norilor…

ca un bănuţ de ou
luna
se lipise de geam
şi privea poeţii
minunându-se

Ottilia Ardeleanu



Azi sunt negativistă de Ottilia Ardeleanu

Nu vreau să moară mama. Nu sunt deloc pregătită. La invazii. Brusc, neamurile au început să mă cunoască. Oameni pe care i-am văzut arareori sau niciodată. Nu ştiu nici măcar cum îi cheamă. Ba da, se cheamă unchi, mătuşi, veri, nepoţi, un şirag de nestemate. Dar eu nu mai port de mult podoabe. Prefer simplitatea, naturaleţea. Confortul unei zile normale, fără stridenţe, fără erupţii, fără deversări.
Au început cu telefoanele. Dar ce să discut eu cu aceste personaje? N-am avut nicio tangenţă. N-am schimbat nicio carte între noi. Mi le amintesc vag, de pe vremuri, când veneau la sărbătorile pascale ori la cele de Crăciun. Se ghiftuiau bine, făceau glume nesărate, uneori se contraziceau până când mama lua vina asupra ei numai ca să aplaneze orice conflict, cercetau fiecare colţ de casă, de grădină, de grajd, de orice. Puneau întrebări neplăcute, îmi dădeam seama după atmosfera ridicolă urmată de o tăcere în care se auzeau numai sorbituri, plescăieli şi înghiţituri. Apoi, tot mama o dregea cumva fiindcă iarăşi începea sporovăiala. Uneori, unchiul de la oraş îi suia pe toţi în maşină şi plecau la câmp, dădeau târcoale şi pe acolo o vreme, pe urmă, seara, umpleau pahar după pahar şi mă trimiteau în odaia de alături, să le pun o placă de 33 cu populară care s-ar fi asortat minunat cu starea generală, recunosc, însă, eu alegeam, din multele pe care le aveam, silence, la timpul acela abia pricepeam franceza, numai că acel cântec avea o rezonanţă ciudată asupra sufletului meu de o frăgezime ca de lăstăriş, pe care am zdrobit-o, încetul cu încetul.
După câteva zile, în care o luau de la capăt cu aproape aceleaşi manifestări, aceleaşi subiecte şi mereu o încordare aflată pe punctul unei izbucniri, plecau cu multe bagaje, deşi, la sosire, aveau mâinile goale. Unii, zâmbind, poate de faţadă, alţii, vizibil nemulţumiţi, iar restul, cu un aer zeflemitor, încât, mai târziu, când am realizat pentru ce şi de ce, mi-am pus tot felul de întrebări la care, în sfârşit, mi-am răspuns. Cu toate astea, tot refuz, câteodată, adevărul.
Trăiam la ţară. Muncă multă: curte, animale, grădină, câmp. Fiecare zi părea o roată imensă care făcea un ciclu complet din poarta casei şi până în celălalt capăt al lumii unde primeai aceiaşi oaspeţi: o bucată de pământ, o sapă, un ulcior cu apă de fântână, un codru de pâine sau o bucată de mămăligă, un soare cât roata despre care spuneam şi, rar de tot, câte un zâmbet din dreapta, din stânga. Ne întreceam în rânduri şi în tăceri care ne ardeau până sub tălpi. Uitam să mai vorbim. Ne înţelegeam din acele priviri… aveam o asprime în ochi, în vorbe şi gesturi, pe măsura pământului care nu se lăsa întors după buna noastră vrere. Pe parcurs, fiecare dintre aceştia pleca în locul cuvenit. Soarele, la asfinţit. Ne gonea şi pe noi. Aruncam sapa pe umăr. Pământul rămânea pe loc. De parcă ştia că nu-l luăm cu noi, nicăieri. Niciodată. Acum, cine ştie pe mâinile cui a ajuns?! I-am purtat de grijă cât am putut. Iar el ne-a recompensat, umil uneori, cu hrana pentru iernile aprige în care lumea noastră se făcea mică-mică, atât cât o casă în care ardeau, unele pentru altele, câteva suflete împletite ca într-o flacără de lampă. Când ajungeam acasă, îmi simţeam stomacul o felie de mămăligă, iar inima un lacăt care închidea cerul şi pământul, odată ce puneam capul pe pernă şi adormeam, de cele mai multe ori, doar cu imaginea unei mese îmbelşugate.
Duminicile erau totdeauna prea scurte şi cred că prea fericite din cauza libertăţii pe care o primeam, aproape cu pipeta, de la adulţi, ei care cunoşteau toate metehnele şi toate leacurile, caii putere ai gândurilor mele înadins aventuriere în lumea aceea plină de curăţenie şi mult prea cuminte a satului. Cel mai frumos era seara, când mă întâlneam cu cei de vârsta mea sub un zarzăr – locul cenaclului copilăriei – şi recitam, cântam şi mai încingeam şi câte un joc de-al zonei. Copii-vecini, copii-prieteni, a doua zi parcă deveneam alte creaturi, mult prea mature, luând viaţa de grumaz, aidoma părinţilor şi bunicilor noştri.
Nu vreau să moară mama. Nu sunt deloc pregătită. Să îngrop matca. Să răscolesc pământul. În alt sens, acum.
Au continuat cu vizitele. Au venit pe nepusă masă. Azi unii, mâine alţii… Cu nişte feţe mascat-afectate, oare de ce?! De ce tocmai acum? De ce musai pe la mine? Nu-mi amintesc să-mi fi acordat vreo importanţă. Devenisem interesantă? Un bun comun? Un consumabil perfect? Un loc de pelerinaj? …? În timp ce îşi beau cafelele inspectau, suspectau, se lamentau. Am aflat atâtea poveşti ciudate, apăsătoare, croşetate dinadins ca să pună tiv mâhnirilor mele mai vechi şi mai noi.
Situaţia e critică. Mama nu se mai poate mişca. Abia mai poate vorbi şi, în curând, nu cred că mă va mai recunoaşte. A început cu nişte dureri în suflet care s-au tot extins până la agravarea oricărei comunicări. Trăia, de mult, într-o închisoare de sentimente pe care le supusese torturii tăcerii. Ajunsese să n-o înţeleagă nimeni. Sau aproape. Posibil că toată puterea pe care a avut-o în comportamentul extrinsec să fi avut un corespondent molâu înlăuntru, unde orice atingere neplăcută devenea virulentă.
Se uită prea des în sus. Într-un punct inert. Cu un portret şters. Parcă nu ar fi al mamei. Când mă vede, face aşa, nişte semne ca şi când ar vrea să spună: faceţi ce vreţi cu mine. Nu mă mai interesează nimic. Dacă un licăr de luciditate pâlpâie în lampa fumurie a privirii, chipul i se luminează. Un rest din mama.
Deja mă întreb: unde e mama?!
Nu vreau să moară mama. Toţi ar tăbărî pe mine, pe viaţa mea dintr-a ei, pe munca mea dintr-a ei, pe masa mea dintr-a ei. Dar eu nu sunt puternică aşa cum a fost ea. Eu nu aş rezista niciun minut. Mă tem să nu fac vreo prostie. Mă tem să nu mi se răscoale toate cuvintele nespuse atâta amar de vreme, să nu fac vreo imprudenţă.
Nu vreau. Să moară mama.

(2 septembrie 2011)