sub tălpi poţi strivi orice

despre strada mea fără gropi vă spuneam
despre terenul neted despre verticalitatea
pomilor tăiaţi ca să nu ne cadă în cap
despre piatra care a fost luată de pe suflete şi
turnată pentru întărirea rădăcinilor noastre

dar omisesem omul de frig să-i zic omul vremii
doar pentru a mă referi la cât de bine arată ea acum
doar pentru a scoate din stradă bucuria
că n-am plătit-o ca pe o târfă
noi şi bărbaţii noştri mai ales

aşa cum m-au exclus din partid
că nu eram de acord şi se făceau multe dezacorduri
aşa este el în afara oricăruia dintre noi
merge clătinat se împiedică stoarce restul de viaţă
dintr-o sticlă duhnind niciun interes personal

despre cum rămâi fără tine fără dragostea ta
călcată în picioare strada din spatele omului
fără niciun rost

Ottilia Ardeleanu

(6 oct. 2013)strada

taverna

Plouă îngrozitor de trei zile şi trei nopţi. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streşini, limburi, şanţuri într-un sistem de comunicaţii lacustru. Frigul miriapod s-a prins de spinarea mea şi mă ciupeşte. Mă scutur cât pot de repede, să scap de el. Îl strivesc sub talpă. Verific încăperea dintr-o rotaţie completă. Pare să fie în ordine. Îmi trag fâşul pe mine, agăţ umbrela de-o mână, cheia în broască o dată, de două ori…
Ropotele se aud în materialul chinezesc precum o suită de tobe funebre. Abia nimeresc să descui portiera. Pornesc motorul şi aştept un pic să se risipească atmosfera de rece şi picii ei aflaţi pe banchetă. Trebuie să ajung acasă traversând oraşul sub lacuri. Dacă mai plouă încă o zi, cum anunţă media, vom ajunge una cu marea. Apoi, ne vom scufunda uşor. Asemenea atlantidei, oraşul meu va fi descoperit după cine ştie câte milenii: acesta a fost unul dintre oraşele de la ţărmul Mării Negre. Oamenii săi erau buni înotători, pescari, marinari destoinici şi poeţi. Dovadă câteva manuscrise găsite într-o ladă metalică aparţinând unei posibile locuinţe, după cum indică cele câteva pietre parte din nişte ziduri, materialele din care erau construite fiind…
Urc podul cu apele vărsându-se ca trompele de elefanţi pe botul maşinii. Ar fi nimerite nişte schiuri de apă. Chiar alunec pe creasta furtunii, sper să nu fie vorba de vreo acvaplanare, mă gândesc în timp ce ploaia scuipă zdravăn peste maşină. La sensul giratoriu, pe lângă mine trece în viteză un nautilus 4×4. El are curaj, eu nu. Din grota asta numită viaţă, prin care trec acum cu mare greutate, aplecată până în parbriz să văd printre milioanele de picuri de ploaie care lasă dâre lungi cu unghiile lor rotunjite la capete, din universul ei palatin, stalactitele, foste stele, desprind un fel de vise sferice.
Ajung la piciorul podului. Aici, acum trei zile era o trecere. Frânez uşor, mai mult din instinct, şi las să treacă sforile de apă ca nişte pietoni înalţi şi subţiri care merg ţanţoşi unul după altul. Nu e decât o imagine de fracţiune de secundă, mă prăvălesc fără control pe cascada cât o limbă de sălbăticiune înfometată, ajung în dreptul fostului zid transformat în cârciuma din drum. Aici se formase mai demult un gropan pe care abia puteai să-l ocoleşti. Aveam permanent senzaţia că voi rămâne cu o roată fix între buzele lui umflate. Să fie câteva luni bune de când au început lucrările pe aleea din spatele blocului. Au nivelat terenul, au pavat trotuarele, dar încă nu au turnat asfaltul. Oricum, e mult mai bine decât înainte.
Semnalizez dreapta şi intru. Trec de părculeţul pensionarilor şi imediat aud tranc! Maşina îşi pierde echilibrul, mă lovesc de geam, nu ştiu ce se întâmplă. Reacţionez totuşi, opresc motorul. Ne zdruncinăm, fiarele şi cu mine. Speriată, dau să cobor să văd ce se întâmplă. Mă opintesc în portieră cu umărul, nu reuşesc să o deschid. Vreau să cobor geamul. Nimic. Mai apăs o dată, insistent. Nimic. Nu am decât să încerc uşa cealaltă. Aham. În timp ce deschid, un şuvoi de pietre ca un păcănit repetat se duce în adânc, maşina se răsuceşte în cealaltă direcţie în timp ce eu sunt smulsă dinlăuntru şi doar ţipătul meu rămâne deasupra tăind universul în două. Apuc să mai văd o roată atârnând undeva din ce în ce mai sus, din ce în ce mai departe. Alunec rapid pe un fir imaginar de bungee jumping, trec printr-un tunel fără lumină ori starea mea e întunericul. Mi se pare că se uită cineva după mine prin ochiul de pisică, ba chiar că mai mulţi mă urmează, fiecare cu ţipătul lui, cu funia lui, cu potopul lui, cu întâmplarea lui. Drumul în jos mi se pare nu numai vertiginos, dar şi lichid.
Nimeresc la o masă de două persoane. Se cântă lounge şi jazz. La bar, câţiva bărbaţi discută aprins. Într-un colţ chicotesc fete dulcege. O mică scenă rotundă permite dansatorilor să se relaxeze. Cercuri de fum sunt trimise în spaţiu, dar se dezintegrează rapid. Sistemul de lumini expandează culori şi forme pe pereţi şi pe chipuri. Unele mi se par cunoscute. Altele reci. Câteva cam curioase. Din mulţime iese un tip cu o mină serioasă. Începe momentul poetic. Un fond muzical liric, ochii aţintiţi pe omul cu pălărie care ţine, artistic în mâini, o carte.
Nicio respiraţie. Omul începe grav, ne înfiorăm. Româneşte. Cuvintele trec prin noi ca nişte fulgere. Clare şi sfâşietoare. Poetul ştie să dezlănţuie metafore. Poetul ştie să pună accentul, punctul pe i, punctul. Rezonanţa cuvintelor mişcă aerul. Ne mişcă. Şi palmele se lipesc două câte două, electrizate. Omul se înclină. Este mişcat şi el. Totul se mişcă precum într-o fotografie mişcată. Omul dispare din faţa mea. Nu mai este nici barul, nici ringul de dans, dispar pe rând şi ceilalţi, ca şi când îi înghite sfârşitul de vară. S-au lichefiat şi curg în adâncul minţii mele.
Apoi, în continuă curgere, mă trezesc printre critici. Glaciali, cu privirea tăioasă şi vorbele ca pietrele care m-au antrenat în cădere.
Dacă privesc pe unde am venit, taverna este cât un licurici care se stinge rapid. În contradictoriu, binele şi răul. Totul se bazează pe contrarii. Şi încontrări. Situaţia se zguduie.
Cad şi mai jos, printre îngeri. Aceştia lucrează la construcţia omului de azi. Niciunul nu stă cu aripile subraţ. Aerul lor este unul curat. Ordine, respect, cumpătare. Cu aripile lor fragile reuşesc să ridice caractere de oţel. Credeţi că degeaba spun înţelepţii că buturuga mică răstoarnă carul mare?!
Dedesubt, m-am trezit în faţa lui Dumnezeu. Dedesubt, Dumnezeu gândeşte. Face o mutare şi creează. Posibilităţi, niveluri. Politica este că nu poţi avea acces oriunde. Ca să fii pe pământ de exemplu, trebuie să fii măcar administrator. Al propriei vieţi.
Mă întreb acum, de aici de foarte de jos, pământul este cerul lui Dumnezeu? Uită-te în sus şi observă curcubeiele care circulă cu viteză luminică. Soarele se ridică precum o navetă spaţială la bordul căreia păsările conduc misiunea.
Nici nu ştiţi ce frumos se simte de aici, din culisele lui Dumnezeu. Iar el ciopleşte chipuri, le pune ochi şi inimă şi le dă vin din butia Lui şi şi pâine din grâul Lui. Ne invită la spectacol. Sforile. Chipurile. Mâinile Lui… Fiecare ia rolul pe care Acesta i-l dă.
O scenă-i lumea!

Ottilia Ardeleanu

(5 oct. 2013)

ultimul apel

toamnă sufletul meu e plecat la datorie
pentru un zâmbet de familie

am lăsat tinereţea în hainele de mătase
parcă duc un trup greu în raniţă

cât vezi cu luneta sunt celelalte lucruri în rătăcire
şi toate picăturile rostogolesc pe fruntea mea
nenumărate roţi care transportă muniţie de gânduri

toamnă am sufletul ca o cască împuşcată
plină cu pământ din care iese colţul unui fir
scăpat cu viaţă

Ottilia Ardeleanu

(29 sept. 2013)

Dulce Pontes – Lagrima şi altele…