iau distanţă de timp

aştept
ultima curăţenie a pământului
din anul acesta cât mine de vechi
să separăm lucrurile purtate prea devreme
de cele aşezate

să facem schimbul de temperatură
între răceală şi febră
pentru iubirea cu care plecăm
într-o excursie fără final

deocamdată e ziua de gri
cuvintele au plumbi la capete
ce vină au păsările care zboară din noi

pe culoarul dintre suflete
nu speriem timpul
mergem aplecaţi
înainte

ni se potriveşte promoroacă destinul
dinafară
un vis
spre anul cât mine de nou
în departe
bate fir alb

Ottilia Ardeleanu

(18 dec. 2013)

Nici nu ştiu dacă să-i zic poezie când el este un deschizător de inimi

Am rămas aceiaşi oameni. Neschimbaţi. Ea cu zâmbetul ei foarte rotund. Din poza color. El cu părul uşor ondulat. Ea cu ochelarii cei noi, clarvăzători. El cu timiditatea exprimării. Ea cu echilibrul cuvintelor. El mai tătânesc. Ea adolescentă culegând dragostea de pe câmp într-un buzunar mare. El dumnezeiesc. Ea împăciuind, luptând, rugând, străduind, adunând comunitatea în templul poeţilor. El de-un aer foarte oriental. Ea în duel liric cu el.
La început ne-am temut să nu ne supărăm unii pe ceilalţi. După aceea am devenit mai îndrăzneţi. Am început să ne credem cineva. Mai cineva decât altcineva. Am început să ne arătăm adevăraţi şi s-au iscat micile împunsături. Dar, aşa se face o lucrare, nu? Din urma acului iese cusătura, nu? Am zis că nu e bine aşa, ba că e bine, într-un fel, şi până la urmă am lăsat pe fiecare să se exprime pe sine. Să spună ce are de spus. Răspicat. Ne-am trezit în lumea ta, a ta, a ta şi a ta. Trăiam în atâtea lumi deodată şi nu mai eram stânjeniţi, nu ni se mai părea dificil, nu ne mai împiedicam de felul contradictoriu al celuilalt. Nici de cel oblu. Nici de cel hâtru. Dimpotrivă, începeam să iubim cărarea pe care umblai tu, tu şi tu şi tu, voiam să o cercetăm, să o urmăm, să ne afundăm, să mai zobăvim, să mai stăm la taină, să ne dăm cu părerea: uite cum zic eu. tu? Deveniserăm curioşi. Până la capăt. Apoi, ne-am dat seama că ne place să fim aşa. Ea melancolică, el satiric. Ea copilăroasă, el povestitor. Ea cerebrală, el plastic. Empatia coborâse peste noi aşa cum coboară viaţa. Încetişor şi viclean. Să ne ducă, aşa cum ştie ea. În locurile în care crede ea că ne simţim mai bine.
În fine, într-o zi am spus: să aruncăm toate cuvintele pe masă, fiecare să-şi aleagă câte va vrea şi să le îmbine în modul cel mai chipeş. Glamour! Şi ne-am preocupat. Am lăsat tot ce era al nostru de-acasă deoparte şi am aşezat zilele şi nopţile în artă ca la bagaje de mână. Am folosit toată culoarea inimii, până la ultimul strop. Am adus ideea de forţă ca să deschidem suflete. Aşa s-au trezit unii câştigători. Şi au fost fericiţi. Şi am fost fericiţi cu toţii.
După un timp în care ideile au prins rod, câteva cărţi au ieşit din cuib şi au zburat. Au zburat cu aripile noastre mari cât un cer de vară…

Ottilia Ardeleanu

(24 oct. 2013)

bate un ceas de uitare

frunzele se aruncă în gol
o disperare cum cad ele
perforează spontan acest aer de orţi care
petrec suflete peste pod
cine-o fi murit şi unde
se prăpădeşte viaţa în mişcarea lor legănată

un fagure se prevesteşte fiecare traiectorie
nimeni nu are acelaşi drum
nici măcar noi doi

smintită moartea ne aşteaptă cu zâmbetul ei
îşi arată dinţii îngălbeniţi
parcă ştie că toate drumurile duc la ea

frunzele cad şi se însoţesc
până în cimitir pământul
înghiţitor de flăcări din apus

păsări căzătoare
cu ciocul în jos mi se par clipele decăderii
în toată goliciunea lor
aştern locul hărăzit

se adună piramide
cineva scapără boabe de fosfor
o sfoară de fum înnoadă frunze păsări
sufletele noastre legănate

Ottilia Ardeleanu

(14 oct. 2013)

nu e nevoie decât de o cantitate mică de dor explozibil


niciun lighean cu apă rece nu te mai trezeşte din supărarea unei pierderi cu efectul unui miligram de substanţă care conţine mirosul unei tone de iubire împrăştiată pe pământ ca după o explozie nucleară în urma căreia totul intră în combustie se descompune se usucă lucrurile complicate simplifică viaţa până la nimic un praf depus pe suflete expuse fără carnea de protecţie o pulbere din oase măcinate de zile ca nişte şuruburi rotite ferm în simţurile celuilalt
niciun aparat nu poate măsura reactivitatea de a mă fi pierdut şi bomba cu firele astea ale ei încâlcite aşteaptă să sară în aer sentimente aflate în largul unei întâmplări fără ţărm în toiul unui experiment care declanşează neliniştea universală
lumea sărită de pe fix ca un orologiu şleampăt prins în iţe
şi după toate acestea mai ai curajul să-i strigi viaţă ai grijă fată să nu tai firul roşu cu mâna ta

Ottilia Ardeleanu

(13 oct. 2013)

sub tălpi poţi strivi orice

despre strada mea fără gropi vă spuneam
despre terenul neted despre verticalitatea
pomilor tăiaţi ca să nu ne cadă în cap
despre piatra care a fost luată de pe suflete şi
turnată pentru întărirea rădăcinilor noastre

dar omisesem omul de frig să-i zic omul vremii
doar pentru a mă referi la cât de bine arată ea acum
doar pentru a scoate din stradă bucuria
că n-am plătit-o ca pe o târfă
noi şi bărbaţii noştri mai ales

aşa cum m-au exclus din partid
că nu eram de acord şi se făceau multe dezacorduri
aşa este el în afara oricăruia dintre noi
merge clătinat se împiedică stoarce restul de viaţă
dintr-o sticlă duhnind niciun interes personal

despre cum rămâi fără tine fără dragostea ta
călcată în picioare strada din spatele omului
fără niciun rost

Ottilia Ardeleanu

(6 oct. 2013)strada

dacă vedeţi doar un luminiş este pentru că abia am plantat puietul

Parte din ele am reuşit să le vând, Suflete! Nici nu mai ştiu câte aveam. Dar, pe cele mai multe le-am dat pe nimic. Nici măcar pe un zâmbet, pe o vorbă, pe o strângere de mână sau pe un mulţumesc.
La un moment dat, văzându-mi vecinii că şi-au scos legumele şi fructele la poartă, mi-am zis: hai să încerc şi eu, deşi, natura pe mine m-a înzestrat cu altceva.
Mi-am pregătit o masă de lemn de nuc pe care am pus-o aproape de bancă şi le-am aşezat, mai întâi cu faţa la mine. M-am gândit că eu le cunosc bine şi atunci, le-am sucit spre trecători. Le-am făcut teancuri după mărime. Niciunele nu erau mici, Suflete! Toate aveau inimă. Şi respirau. Viaţa venea din orice parte priveai. Ca o poveste. Uneori, mai veselă. De cele mai multe ori, degradată. Amărâtă, ce să mai…
Şi, Suflete, suflete aveau copii, aveau părinţi, dar nu aveau de toate. Mai ales, nu aveau suflete cărora să se destăinuie. Parcă mă simţeam şi eu un pic aiurea din cauza asta. Îmi venea să mă întreb de ce am un gol lăuntric, unde sunt eu? Am plecat fără să spun nimănui? Atunci, mă gândeam, trebuie să fiu pe undeva, prin cineva, poate mai copilăream…
Şi tocmai când mă gândeam pe unde aş putea fi, s-au apropiat nişte cetăţeni. Ciudat, parcă veniseră să mi-l ia. Au zis c-o să-l dea la şcoală, că aveau copii mulţi uitaţi de predecesorii lor, fără suflet, şi urma să se întrunească o comisie să vadă cui şi cum puteau să le aloce măcar câte un suflet de pe la unul, de pe la altul, aşa cum ai duce un sac de rufe la sinistraţi. Le-am oferit tot ce aveam pe masă. S-au căutat prin buzunare. Dar nu aveau ei bani pentru asemenea ofertă. Nu aveau ei mersiuri pentru astfel de ajutor.
M-am dus la vice şi i-am propus să plantez pe terenul de la margine. Sufletele cresc greu, aşa că, atunci când voi fi pământ negru, ei hei hei, câte mă vor plânge!…

Ottilia Ardeleanu

(18 ian. 2013)

1. fel de a spune ce vezi ce atingi ce simţi

să nu te apropii niciodată de un drum pe câmp
să nu te apropii niciodată de o clădire pe care scrie mare cu negru
nici de o fereastră cu pumnul să nu te apropii
să vezi pe unde au trecut lucruri şi fapte şi prea mulţi nebuni care
au crezut că viaţa e un rozariu de oameni
şi că de atâţia oameni de ori fiecare poartă
numele de fericire în culorile unui singur curcubeu de
neam
să nu apropii urechea de zidul mutat cu buldozerul mai încolo
într-o grămadă de moloz unde şi-au deschis locuinţă cei fără locuinţă
în inima asta turnată în asfalt
peste idealuri peste jertfe peste eroi peste grâu
mândria cu o gaură neagră flutură pe casa asta mare
cu multe odăi de singurătate fiecare cu gândul său
restrâns
dincolo suflete şoptesc neliniştile lor
vânt de iarnă abătut
nu te apropia

Ottilia Ardeleanu

(1 dec. 2012)

săpături

un ocol de zeci de
ani sufletele noastre într-un
vârtej au măcinat
oameni pe care nu
i-am înţeles sentimente de
praf aruncat în cearcăne nu
au ştiut iubirea să o păstreze
volbura nu a lăsat nimic
la suprafaţă
mâlul nu a scăpat până când
un podeţ s-a lăsat curcubeu sufletul
să se mire ne-am întâlnit
la întorsură un drum pietruit cruce
de lemn două nume smulse de apă
duşi aproape nu ştiu
încotro se îndreaptă dar se
îndreaptă unul spre celălalt
cercetări arheologice vor descoperi
oasele vor spune
uite doi
oameni unul într-altul

Ottilia Ardeleanu

(18 aug. 2012)

iar noi îl batem în inimi de fier

cu fiecare faptă
o durere în plus
un munte mai înalt
lumea grea ca o sarcină
roţi de ciulini
împrejur
viaţă
în haine de
suflete reci

ne acoperă

cu prea multă
îngăduinţă

Ottilia Ardeleanu

(28 martie 2012)

cu un gând mai sus

prin albastrul de voroneţ
sfinţii eliberează suflete
pentru oameni

toţi seamănă între ei
arta meditaţiei

de-ajuns să-i priveşti
în tine o linişte se umflă
până la înălţare

într-o rugăciune sunt
atâtea păcate

se topesc oarecum
în ceara lumânărilor
devenim simpli
cerşetori de izbăvire

(9 ian. 2012)


Fiorentino Rosso – Îngerul
and… for me this:

“Writing is the only profession where no one considers you ridiculous if you earn no money.” – Jules Renard