totul pare să aibă greutate

nevăzută arătare neagră
trăieşte în trupul meu
îşi face nevoile
mulţumită
într-un suflet comod
zi după zi mai intens
mai periculos îşi exersează un fel de
limbaj numai al ei
fără a putea fi imitat
aerul
o greutate pe care sisif de-aş fi
abia o mai suport
lumina nu-mi e nici ea mai uşoară

de când mă ştiu îmi plouă
pe ziduri
ca-ntr-un oraş de poet
cu tristeţea asistată de cititorii lui
niciodată nu-şi schimbă
culoarea apăsătoare

plouă plouă plouă parcă dă la coasă

un bărbat îmi taie calea
nu fac trei paşi înapoi
nu scuip în sân
n-arunc sare pe pragul acestei case
părăsite unde arătarea
creşte mai înaltă decât
singurătatea mea alăptată de ploaie

Ottilia Ardeleanu
(15 mai 2014)

în eter

bărbatul virtual are tot timpul
un motor
de căutare
colindă lumea în viteză
prin pagini ca pe autostrăzi
deschise pe loc

dacă vrea îşi ia un teren îi zice sait
îşi ridică o bibliotecă
şi cheamă prietenii în fiecare seară
să răsfoiască

nu se aude decât sorbitul biţilor
ca o cafea amară
de companie

când taie cineva curentul
ca la cărţi
se însingurează

Ottilia Ardeleanu

(31 martie 2011)

putem cumva să ne depăşim

tu suporţi orice stai oricum te afli în fel şi chip ţi-e cumplit dar nu vrei să mă întristezi nu dai niciun semn mă laşi să cred că lucrurile merg bine acolo aici mai ales între noi dar eu ştiu că a venit toamna şi restul s-a dus
te gândeşti vreodată că pe lumea asta o femeie îţi poartă de grijă doamne unde oi fi ce-oi face ţi-o fi frig foame sete oi avea nevoie de dragoste ca de-o inimă scoasă din cutie te-o ţine cineva în braţe de nu zici nimic de nu te vaieţi da’ te văd că nu eşti împăcat te simt după voce mă atinge tăcerea din aerul care fâşâie un şarpe până la mine
te gândeşti vreodată că femeia asta pot fi eu care nu mai dorm nu mai mănânc nu mai îngădui pe nimeni las totul să mi se-ntâmple
mă las urmărită de gânduri ca un evadat dintr-o dorinţă alerg spre tine cu iubirea înnodată la gât să nu mi-o ducă vântul alerg atletic îmbrăcată în sufletul meu alb de sport sar ştachete mă simt epuizată uneori mi se pare că nu mai ating linia de sosire ori ea nici nu există decât în mintea mea
şi totuşi vreau să fiu prima câştigătoare să fiu cea care urcă pe podiumul vieţii tale pe locul cel mai înalt

Ottilia Ardeleanu

(10 oct. 2013)

sub creangă de măslin

trăiesc
într-o inimă de bărbat

acolo a fost îngropat
până şi-a dat la o parte
piatra

în fiecare zi pe picioare
cu buze molatice
întorc viaţa în el

uite-mă sunt viu
se bucură
îl aud
sunt cu tine până la
sfârşitul veacului

Ottilia Ardeleanu

(22 aug. 2012)