mare vânătoreasă

moartea e o săgeată
sărită din arc
locuieşte o tolbă
niciodată singură
ascute săgeţi
rezervă
pentru zile negre
moartea are şi ea un suflet
moartea are şi ea dorinţe
moartea are şi ea ambiţii
moartea are şi ea o ţintă

fiecare are
o tolbă în spate

Ottilia Ardeleanu

(22 oct. 2013)

bate un ceas de uitare

frunzele se aruncă în gol
o disperare cum cad ele
perforează spontan acest aer de orţi care
petrec suflete peste pod
cine-o fi murit şi unde
se prăpădeşte viaţa în mişcarea lor legănată

un fagure se prevesteşte fiecare traiectorie
nimeni nu are acelaşi drum
nici măcar noi doi

smintită moartea ne aşteaptă cu zâmbetul ei
îşi arată dinţii îngălbeniţi
parcă ştie că toate drumurile duc la ea

frunzele cad şi se însoţesc
până în cimitir pământul
înghiţitor de flăcări din apus

păsări căzătoare
cu ciocul în jos mi se par clipele decăderii
în toată goliciunea lor
aştern locul hărăzit

se adună piramide
cineva scapără boabe de fosfor
o sfoară de fum înnoadă frunze păsări
sufletele noastre legănate

Ottilia Ardeleanu

(14 oct. 2013)

nu e nevoie decât de o cantitate mică de dor explozibil


niciun lighean cu apă rece nu te mai trezeşte din supărarea unei pierderi cu efectul unui miligram de substanţă care conţine mirosul unei tone de iubire împrăştiată pe pământ ca după o explozie nucleară în urma căreia totul intră în combustie se descompune se usucă lucrurile complicate simplifică viaţa până la nimic un praf depus pe suflete expuse fără carnea de protecţie o pulbere din oase măcinate de zile ca nişte şuruburi rotite ferm în simţurile celuilalt
niciun aparat nu poate măsura reactivitatea de a mă fi pierdut şi bomba cu firele astea ale ei încâlcite aşteaptă să sară în aer sentimente aflate în largul unei întâmplări fără ţărm în toiul unui experiment care declanşează neliniştea universală
lumea sărită de pe fix ca un orologiu şleampăt prins în iţe
şi după toate acestea mai ai curajul să-i strigi viaţă ai grijă fată să nu tai firul roşu cu mâna ta

Ottilia Ardeleanu

(13 oct. 2013)