moartea e o săgeată
sărită din arc
locuieşte o tolbă
niciodată singură
ascute săgeţi
rezervă
pentru zile negre
moartea are şi ea un suflet
moartea are şi ea dorinţe
moartea are şi ea ambiţii
moartea are şi ea o ţintă
fiecare are
o tolbă în spate
Ottilia Ardeleanu
(22 oct. 2013)
oamenii din sat plecau dimineaţa se-ntorceau seara
el bocănea atent să nu deranjeze moartea
o lăsa să intre să se asigure că îi încap şi picioarele
că stă comod cu mâinile pe piept răstimp îi vorbea
stai fetiţo să sculptez câteva flori nemuritoare
să fie din partea mea când te-oi duce
următoarea zi
oamenii din sat plecau dimineaţa se-ntorceau seara
el bocănea atent încă o moarte arvunise
lemnul de esenţă pentru veşnicie
o lăsa să se aşeze cât e de lungană
să fie sigur că se potriveşte măsurilor
în câte-o zi vreunul mai grijuliu venea
să trăieşti neică am şi eu pe-a mea pe-aci
aş lua-o acasă cine ştie când mi-o spune
pregăteşte-te de drum şi hai
dormea omul cu femeia de-o parte şi de cealaltă
moartea pleca de dimineaţă şi până seara
niciunul nu se mai întorcea
Ottilia Ardeleanu
(31 august 2013)
moartea stătea lângă mine
îşi făcea timp din viaţa ei
de unde să ştiu eu că mă păzeşte
să nu cad în fântână ca ai lu mitrache
ş-ăl mic ş-ăl mare
făceam poze pe prispa lor când eram de şcoală
că aveau nişte liendri mari şi îmbobociţi o minunăţie
ne aşezam noi pe lângă ei cu zâmbete din alea
să ne aibă părinţii pe când trebuia să plecăm la oraş
să ajungem mari
nu ştiu de ce spuneau aşa
mari ajungem toţi numai că unii părinţi rămân cu sufletul
cum rămâne câmpul după seceriş
mă păzea şi îşi făcea de lucru prin bătătură
seara dădea pagina lui cioran
dar nu era chiar aşa de deprimată
uneori mi se părea că se veseleşte ceva în jurul meu
dădeam vina pe cei care se întorceau în târziul satului fluierând
am plecat de mult din locul acela cu
oameni buni ea lângă mine şi niciodată nu i-am dat bineţe
mi-e că odată se supără
suie în maşina cu geamuri fumurii şi pleacă
în străinătate
OttiliaArdeleanu
(30 iulie 2013)
and…for me this:
“Dreams are illustrations from the book your soul is writing about you.”- Marsha Norman
lumina unui dumnezeu îngenuncheat
îmi străpungea palmele pe pod
nori adunaţi a moarte în timpuriu
bănuiam un cer spongios
pe retină picura purpuriu un sentiment
în nefiinţă trecea noaptea
cu mine peste ape tulburi
scârţâiau fiare
sălbatice simţiri fojgăiau în
diluviană tăcere lăuntric
un venetic furase comoara
singura zestre de la mama eu
mă zbăteam să ies şi să fug din
defel să spun că
am fost şi eu
ceva vreme în mine
un suflet
Ottilia Ardeleanu
(18 aug. 2012
and… for me this:
“Sometimes when I think how good my book can be, I can hardly breathe.” – Truman Capote
făceam străchioare în mijlocul drumului
unde era ţărâna a mai fină şi în fiecare turnam ape
trecute prin fiinţa noastră fără să ne ruşinăm când
mineralele se duceau în pământ ca prin pâlnii de lut
unele mai mici altele după vârstă joaca noastră
între două îmbrânceli cu existenţa pe câmp în bătătură
printre animalele păsări Dumnezeu
ăi mari erau ca nişte îngeri barbari
pentru care nicio faptă nu era îndeajuns
mâncam dormeam puţin şi nu crâcneam
pentru o clipă de copilărie
petrecută în praf ca viaţa sub pisălog
pe urmă treceau căruţele şi le zdrobeau
nimic nu mai rămânea din ceea ce însemnam
o luam de la capăt cu fiecare zi degeaba
am înţeles că viaţa e moarte nimic
nu rezistă ocârmuirii ei
Ottilia Ardeleanu
(5 mai 2012)
and… for me this:
“The scariest moment is always just before you start.” – Stephen King
se face un anotimp
blând
urmăresc o muscă
prinsă
nu ştiu cum între
haotic
vrea să se sinucidă vrea
să găsească acel
dincolo
pare cel mai
crud
cu fiecare pungă
de aer înghiţită
îşi simte căpătâiul
o muscă pe sticlă
omul între
viaţă şi moarte
Ottilia Ardeleanu
(21 aprilie 2012)
and… for me this:
“There is creative reading as well as creative writing.” Ralph Waldo Emerson
că începe să cadă lapoviţă cenuşie. închis, oraşul scoate oamenii pe la geamuri, pe alei, pe străzi, pe bulevarde. se stârneşte o cădere generală. de panică, îngrijorare, încordare. în curând, totul se umple. trotuare, parcări, scări, intrările clădirilor impozante. cuvinte viscolesc, şfichiuiesc, ustură şi se vântură din troiene în troiene peste oameni. crispaţi, cu ochi de cărbune şi cum s-au nimerit, formează grupuri de strajă. nelinişti coboară dintr-unul într-altul, din inimă în inimă, de la un difuzor imens care furnizează promisiuni. vociferări. din antenele de pe case, până la ieşire. timpul se luptă cu protagonişti cu tot. se stârnesc o frică, o disperare şi o incertitudine. în tv, o mulţime asmute iluzii. se trage. cu urechea la fiecare pas de aer. de-ajuns unul greşit. nemulţumirile omoară la foc continuu.
răscoleşte. cu speranţe. necunoscuţi spun ceva. seamănă a lecţie de istorie. de viaţă. şi moarte. în plin decembrie. fără scrupule. o elice decupează cerul în libertăţi. ninge cu gloanţe de fulgi în orice trecător, în oricine se nimereşte. o viaţă nouă pare că se aşterne, în dune inocente ne acoperă. pe moarte călcând.
singură la fereastră, te aştept ca pe o revoluţie. să mă cucereşti, să învingi teama că niciodată nu voi cunoaşte fericirea. să înăbuşi frustrarea.
pe buze, îmi flutură, ca un steag cu mijlocul găurit, zâmbetul.
liberă să iubesc.
(16 dec. 2011)
elicea decupează viermişori de aer
ei ne confundă cu clorofila şi ne ciupesc
de mâini de buze de tot
prefăcuţi în orificii şi spirale
fosforul uman ne întruchipează într-un fel
de reclamă sexi
s-ar putea săruta îndrăgostiţii
în torace violacee de lumină
păsări în colivii de oase licuresc înlăuntrul toamnei
curând vom avea nevoie de oxigen
pentru frunzele moarte
din noi
(21 sept 2011)
Nu vreau să moară mama. Nu sunt deloc pregătită. La invazii. Brusc, neamurile au început să mă cunoască. Oameni pe care i-am văzut arareori sau niciodată. Nu ştiu nici măcar cum îi cheamă. Ba da, se cheamă unchi, mătuşi, veri, nepoţi, un şirag de nestemate. Dar eu nu mai port de mult podoabe. Prefer simplitatea, naturaleţea. Confortul unei zile normale, fără stridenţe, fără erupţii, fără deversări.
Au început cu telefoanele. Dar ce să discut eu cu aceste personaje? N-am avut nicio tangenţă. N-am schimbat nicio carte între noi. Mi le amintesc vag, de pe vremuri, când veneau la sărbătorile pascale ori la cele de Crăciun. Se ghiftuiau bine, făceau glume nesărate, uneori se contraziceau până când mama lua vina asupra ei numai ca să aplaneze orice conflict, cercetau fiecare colţ de casă, de grădină, de grajd, de orice. Puneau întrebări neplăcute, îmi dădeam seama după atmosfera ridicolă urmată de o tăcere în care se auzeau numai sorbituri, plescăieli şi înghiţituri. Apoi, tot mama o dregea cumva fiindcă iarăşi începea sporovăiala. Uneori, unchiul de la oraş îi suia pe toţi în maşină şi plecau la câmp, dădeau târcoale şi pe acolo o vreme, pe urmă, seara, umpleau pahar după pahar şi mă trimiteau în odaia de alături, să le pun o placă de 33 cu populară care s-ar fi asortat minunat cu starea generală, recunosc, însă, eu alegeam, din multele pe care le aveam, silence, la timpul acela abia pricepeam franceza, numai că acel cântec avea o rezonanţă ciudată asupra sufletului meu de o frăgezime ca de lăstăriş, pe care am zdrobit-o, încetul cu încetul.
După câteva zile, în care o luau de la capăt cu aproape aceleaşi manifestări, aceleaşi subiecte şi mereu o încordare aflată pe punctul unei izbucniri, plecau cu multe bagaje, deşi, la sosire, aveau mâinile goale. Unii, zâmbind, poate de faţadă, alţii, vizibil nemulţumiţi, iar restul, cu un aer zeflemitor, încât, mai târziu, când am realizat pentru ce şi de ce, mi-am pus tot felul de întrebări la care, în sfârşit, mi-am răspuns. Cu toate astea, tot refuz, câteodată, adevărul.
Trăiam la ţară. Muncă multă: curte, animale, grădină, câmp. Fiecare zi părea o roată imensă care făcea un ciclu complet din poarta casei şi până în celălalt capăt al lumii unde primeai aceiaşi oaspeţi: o bucată de pământ, o sapă, un ulcior cu apă de fântână, un codru de pâine sau o bucată de mămăligă, un soare cât roata despre care spuneam şi, rar de tot, câte un zâmbet din dreapta, din stânga. Ne întreceam în rânduri şi în tăceri care ne ardeau până sub tălpi. Uitam să mai vorbim. Ne înţelegeam din acele priviri… aveam o asprime în ochi, în vorbe şi gesturi, pe măsura pământului care nu se lăsa întors după buna noastră vrere. Pe parcurs, fiecare dintre aceştia pleca în locul cuvenit. Soarele, la asfinţit. Ne gonea şi pe noi. Aruncam sapa pe umăr. Pământul rămânea pe loc. De parcă ştia că nu-l luăm cu noi, nicăieri. Niciodată. Acum, cine ştie pe mâinile cui a ajuns?! I-am purtat de grijă cât am putut. Iar el ne-a recompensat, umil uneori, cu hrana pentru iernile aprige în care lumea noastră se făcea mică-mică, atât cât o casă în care ardeau, unele pentru altele, câteva suflete împletite ca într-o flacără de lampă. Când ajungeam acasă, îmi simţeam stomacul o felie de mămăligă, iar inima un lacăt care închidea cerul şi pământul, odată ce puneam capul pe pernă şi adormeam, de cele mai multe ori, doar cu imaginea unei mese îmbelşugate.
Duminicile erau totdeauna prea scurte şi cred că prea fericite din cauza libertăţii pe care o primeam, aproape cu pipeta, de la adulţi, ei care cunoşteau toate metehnele şi toate leacurile, caii putere ai gândurilor mele înadins aventuriere în lumea aceea plină de curăţenie şi mult prea cuminte a satului. Cel mai frumos era seara, când mă întâlneam cu cei de vârsta mea sub un zarzăr – locul cenaclului copilăriei – şi recitam, cântam şi mai încingeam şi câte un joc de-al zonei. Copii-vecini, copii-prieteni, a doua zi parcă deveneam alte creaturi, mult prea mature, luând viaţa de grumaz, aidoma părinţilor şi bunicilor noştri.
Nu vreau să moară mama. Nu sunt deloc pregătită. Să îngrop matca. Să răscolesc pământul. În alt sens, acum.
Au continuat cu vizitele. Au venit pe nepusă masă. Azi unii, mâine alţii… Cu nişte feţe mascat-afectate, oare de ce?! De ce tocmai acum? De ce musai pe la mine? Nu-mi amintesc să-mi fi acordat vreo importanţă. Devenisem interesantă? Un bun comun? Un consumabil perfect? Un loc de pelerinaj? …? În timp ce îşi beau cafelele inspectau, suspectau, se lamentau. Am aflat atâtea poveşti ciudate, apăsătoare, croşetate dinadins ca să pună tiv mâhnirilor mele mai vechi şi mai noi.
Situaţia e critică. Mama nu se mai poate mişca. Abia mai poate vorbi şi, în curând, nu cred că mă va mai recunoaşte. A început cu nişte dureri în suflet care s-au tot extins până la agravarea oricărei comunicări. Trăia, de mult, într-o închisoare de sentimente pe care le supusese torturii tăcerii. Ajunsese să n-o înţeleagă nimeni. Sau aproape. Posibil că toată puterea pe care a avut-o în comportamentul extrinsec să fi avut un corespondent molâu înlăuntru, unde orice atingere neplăcută devenea virulentă.
Se uită prea des în sus. Într-un punct inert. Cu un portret şters. Parcă nu ar fi al mamei. Când mă vede, face aşa, nişte semne ca şi când ar vrea să spună: faceţi ce vreţi cu mine. Nu mă mai interesează nimic. Dacă un licăr de luciditate pâlpâie în lampa fumurie a privirii, chipul i se luminează. Un rest din mama.
Deja mă întreb: unde e mama?!
Nu vreau să moară mama. Toţi ar tăbărî pe mine, pe viaţa mea dintr-a ei, pe munca mea dintr-a ei, pe masa mea dintr-a ei. Dar eu nu sunt puternică aşa cum a fost ea. Eu nu aş rezista niciun minut. Mă tem să nu fac vreo prostie. Mă tem să nu mi se răscoale toate cuvintele nespuse atâta amar de vreme, să nu fac vreo imprudenţă.
Nu vreau. Să moară mama.
(2 septembrie 2011)
Poezieromaneasca's Blog 