Clişeu14: un pod, iubirea… de Ottilia Ardeleanu

(între noi)

Un pod mobil iarna aceasta clătinată, rigidă şi lălâie, peste care am trecut băbeşte, cu plante asudate pe frunte şi rugăciuni speriate de gripa animalică.

S-a lăsat de sus, scrâşnind din dinţii aproape putrezi, învârtind urechile lui Eol în sensul scurgerii timpului printre paşii noştri grăbiţi, rătăciţi, din ce în ce mai singuratici. S-a etalat lunguieţ, dinspre privirea mea galeşă spre tărâmul gândurilor tale care au nins mult şi alb şi metaforic, floral, sentimental şi tandru. Un pod nămeţit de dragoste suflată de crivăţ, ghemuită şi tremurând din toate încheieturile de gerul sosit în caleaşcă domnească, îngâmfat şi neîndurător.

Podul acesta aruncat între noi ca o eşarfă aspră din cauza căreia pielea fină a iubirii a izbucnit inflorescenţă roşie, dureros de frumoasă! Dedesubt, abisul dezamăgirilor, putând stârni oricând avalanşe, rămăsese cu gura căscată ca o anaconda ce lacom înghite prada într-o singură aspiraţie şuierătoare.

Din loc în loc legat cu funii de speranţă roase de nepăsare, indiferenţă, uitare balansa vulcanicul suflu îngheţat proiectându-se în coamele copacilor ca nişte cnuturi. 

Pământul până la tine era destinul peste care nu puteam trece decât temător, grijuliu şi cu pudoare. Încorsetat în iarna aceasta vicleană, cu albul ei deşănţat şi înfiorător, parcă stătea să plesnească, asemeni unui buboi magmatic iar lava, încet  şi precis, îi astupa nările, gura, asfixiindu-l. Eu, un incendiu interior, simţeam răceala ca pe o mângâiere ce avea să mă crispeze dinspre refuzul tău de a mă susţine să nu cad în prăpastie.

Înlăuntrul meu, podul acesta îşi zdrăngănea scândurile spaimei, incertitudinilor, deznădejdilor, una câte una. Podul depărtării. Al răcelii. Ruptura aproape că s-a produs.

Acum, mă simt ca un gust de sâmbure jonathan într-o zi de post. Aşteptând pe o farfurie fără formă, călăul cu sclipiri de diamant îmi despică hainele, trupul, înfigându-şi unicul dinte în amăruiul sufletului meu.

Din mine a rămas doar aroma unei iubiri mălăieţe.

  (16 martie 2010 )

Mircea de Ottilia Ardeleanu

Însemnări

Citindu-l pe Cărtărescu în „De ce iubim femeile”, mi-am spus că stilul acesta de a scrie despre sine, în modul cel mai sincer cu putinţă, de a te dezveli în faţa unora şi a altora, a celor de tot soiul, dar, până la urmă, legaţi de un singur sentiment – dragostea pentru citit – este o cutezanţă pe care nu o are orice scriitor, este o ieşire din tiparele normalităţii, este „quelque chose d’unique”.
Recunosc că şi mie îmi place lucrul acesta: formula chimică reuşită din care rezultă două elemente tari – sinceritate şi curaj. Singura diferenţă ar fi că eu nu cred că aş avea puterea de a scoate din „lada de zestre” a sufletului meu toate tainele, toate trăirile, toate sentimentele: pornirile, înfrânările, atacurile, ripostele, neîmplinirile, fericirile, iubirile… o pleiadă întreagă şi să le înşirui ca pe un colier de scoici marine, agăţându-le undeva, pe sârmele unei tarabe plasate pe malul mării, în văzul tuturor, chiar şi atunci când trecătorii, fermecaţi de aspectul, aranjamentul şi coloristica lor, s-ar înghesui să le cumpere.
Trebuie să mărturisesc că am citit cartea pe nerăsuflate, că m-am trezit de atâtea ori zâmbind şi chiar izbucnind în hohote de râs, pe-ascuns, pentru că am început să citesc la serviciu, într-o pauză (şi n-am mai putut-o lăsa din mână), şi nu voiam să fiu întrebată „de ce râd de una singură”.
Sunt, aproape întrutotul, de acord cu opiniile lui Cărtărescu. Respectul meu pentru el a crescut pe măsură ce l-am citit şi am descoperit părerile sale despre femei, în general, nu mă refer neapărat la femeile din viaţa lui. Ajungând să iubească femeile trecând printr-o serie de experienţe – unele nu prea plăcute – el aduce, astfel, un omagiu celei care este, de fapt, mamă, iubită, amantă… FEMEIE. El iubeşte femeia adevărată, pură, sensibilă, neprefăcută, care tinde spre perfecţiunea morală, care este mai mult spirit decât materie.
Nu sunt critic, dar spun că Mircea Cărtărescu nu putea fi altceva decât un cărturar, nu-i aşa?
Dar, unde voiam să ajung? Cred că această carte mă îndeamnă să scriu şi eu câte ceva despre trăirile mele.

(15 iulie 2009)